Mitologie românească
Ca mai toate miturile românești, și cel privind-o pe Fata Pădurii vine tocmai din credințele Geto-Dacilor, preluate de Greci, de Romani și de alte neamuri antice. Astfel, în vechile mitologii, se vorbește de Boreas, zeul Vântului rece de Nord și aducător de iarnă. Sediul acestuia se afla în Hyperboreea, adică în Dacia. El ar fi avut mai mulți fii, printre care și o fată, CLEOPATRA. Așadar, numele acesteia era geto-dacic. Mult mai cunoscută, până în ziua de azi, este CLEOPATRA, marea regină a Egiptului antic, fiică a regelui Ptolomeu al XII-lea, care, la rându-i, se trăgea dintr-un general macedonean al lui Alexandru cel Mare. Cum se știe, Macedonia antică era o regiune tracică, pe care astăzi, culmea ironiei, se ceartă Grecii cu Slavii.
Prin caracterul său foarte violent, Boreas poate fi considerat un sălbatic, trăsătură pe care, în principiu, va fi fost moștenită și de fiica sa, CLEO PAT'RA ”Cea Crescută în Codru (Sălbăticie)”; cf. rom. claie; glie; pădure; vidră; clevetire; gripțor ”pajură; harpie din basme”; zgripțuroaică.
Relatările despre Fata Pădurii sunt atât de răspândite în rândul poporului nostru, încât se creează impresia că ea nu doar că a existat, dar chiar că încă mai există!
Această făptură este descrisă în mai multe chipuri: ”Gândești că amu o văd. Păru mai i-ajunge-n pământ. Și era despletit. Era așa ni, cam neagră”; ”Fata Pădurii samănă a om. Ie nu-i tare, numai ie îi grețoasă”; ”Și când s-o uitat în aialaltă parte, în partea unde-o vrut să grăiască, atuncea o văzut acolo, sub o stâncă de piatră, între niște braz, o Fată a Pădurii. Își pieptăna păru cu niște dejete lungi. Ș-ave on păr ca mușchiu de la braz. Da era până la picioare păru”.
Cel mai des, Fata Pădurii este pomenită în Munții Apuseni. Astfel, se spune că, înnoptând într-o pădure, un bătrân l-a îndemnat pe un copil să facă focul în colibă. Băiatul s-a dus după lemne, dar când s-a întors și a vrut să pregătească focul, a dat de ceva moale ca o blană de câine sau ca o lână de oaie. Era Fata Pădurii. Deși speriat, copilul a pregătit focul și a plecat după apă. Când au venit oamenii din pădure, cu moșul în frunte, băiatul i-a anunțat că în colibă se află cineva care seamănă a animal. Unul dintre ei a propus s-o scoată de acolo cu securile, dar moșul i-a sfătuit să n-o atingă, căci aceea e Fata Pădurii. Oamenii au intrat în colibă și au făcut focul. Apoi au pregătit cina și i-au dat și fetei. Dar ea nu a primit decât de la copil, fără însă să mănânce. Oamenii au adormit. Când s-au trezit, Fata Pădurii plecase.
În altă relatare, se spune că, într-o iarnă, oamenii au văzut, între pădure și o fântână, urme de picioare desculțe, prin zăpadă. Erau urmele Fetei Pădurii. Oamenii au pus o cizmă lângă fântână. Dimineața, au găsit-o pe Fata Pădurii, văitându-se, cu amândouă picioarele în cizmă. Ea i-a rugat s-o ajute să-și scoată picioarele din cizmă și s-a jurat că nu va mai veni niciodată la acea fântână.
Despre ea se zice că ”Umblă prin pădure și, când se întâlnește cu fete de-a noastre, le ie năframa și fuje și nu le-o mai dă altu”. Cântă foarte frumos, dar nu e bine s-o îngâni, căci te omoară. Cântă mai mult pe unde este pădurea deasă, iar pe unde sunt copacii tăiați, plânge. Oamenii își iau cu ei mai multă pâine decât le trebuie, și când o văd, îi dau și ei o bucată, și astfel nu mai au de ce să se teamă de ea”.
Unii, care au văzut-o, spun că ”Fata Pădurii îi frumoasă. Aia așe are on păr! Până ia aicea îi ajunje păru. Și fuje pân pădure și-i rămân hire de păr lung pân sâlhe”.
O vrăjitoare din Maramureș o descrie astfel: ”Apoi Fata Pădurii e femeie ca și femeile, numa au obrazu stâng flocos, că celălalt e hireș. Eu am meșteșugu meu, că ea n-are putere pă mine. Unde tună din cer într-o claie de orz o de grâu, apoi claia arde. Apoi ce rămâne, apoi ia nouăzeci de grăunțe și le poartă la tine și tămâie care e slujită de nouă ori în beserică. Apoi acele le poartă în jeb la tine și șohan n-are putere Fata Pădurii pă tine!”
Tot în Maramureș se spune că un om a prins-o pe Fata Pădurii în fântână și a legat-o cu un brâu de tei. Înainte de a o elibera, omul a întrebat-o la ce leacuri sunt bune ierburile tămăduitoare. Atunci ea i-a spus:
Săracu tineretu,
De-ar ști el ce i-i leacu!
Săracu dumbravnicu,
Acela i-i leacu.
La marhă-i limbarița,
Că aceea li-i viața,
Câtu-i lungu de-a lungu,
Nu-i marhă ca și porcu,
Buruiană ca curechiu.
În lunca Ialomiței, Fata Pădurii sau Fata din Pădure este foarte frumoasă, cu părul verde, lung până la călcâie și are o voce minunată, care se aude din când în când prin păduri și crânguri. Despuiată sau îmbrăcată, ea își schimbă culoarea trupului sau a veșmintelor după anotimpuri: la începutul primăverii e mai mult fumurie, vara e verde sau aurie, toamna e galbenă, castanie sau ruginie, iar iarna este albă. De aceea, este foarte rar observată de oameni. Înainte de a intra într-o pădure, femeile care vor să culeagă ierburi de leac îi cer voie:
Fată din Pădure,
Doamnă prea frumoasă,
Mintoasă
Și miloasă,
Cu noaptea-n cap m-am sculat,
Pe față m-am spălat,
Părul mi l-am pieptănat,
Haine curate am îmbrăcat,
La icoane m-am închinat,
La pădure am plecat,
Pe Fata Pădurii o am rugat,
Ierburi de leac am adunat,
Un codru de pâine albă i-am lăsat,
Ea m-a binecuvântat -
Leacuri să fie!
Prin alte locuri, se zvonește că nu e doar o Fată a Pădurii, ci mai multe, și vorbesc între ele într-un grai foarte frumos, mai mult cântat, dar neînțeles de oameni.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu