Sânta Mărie Mică

                                                                                                     Mister Zalmoxian

Trecut-au veacuri douăzeci și trei
Și pe pământ mai curg genuni de sânge.
Mai rău ca fiarele e Omul-Rege,
Dar și-nsetat de-a Cerului lumină.
Privește Doamna din cel crug ceresc,
Și întru milă Ea oftează greu,
De roi de suflete înduioșată,
Și mai ales de ruga lui Orfeu.
Ce gând dumnezeiesc se înfiripă
La ceasul ce în ceruri a bătut?
Pământule, gătește-te-n lumină,
Picioare sfinte-acum te-or mângâia!
Stăpâna Lumii Prea Îndurerată
Pentru gângania ce-și spune om
Se-mbracă în țărână, Se-ntrupează
În om bătut de frig și de zăduf,
În om flămând și însetat, în om
Supus durerii și putreziciunii.
În Patru Se desparte Sfântul Unu.
Oștiri de îngeri stau înmărmurite.
Regina Cerurilor Se-ntrupează
Și se îmbracă în Pământul-Mamă.
Uitând că e Crăiasa Prea Curată,
Un pui de om apare pe Pământ,
Plângând și însetat de lapte. Haideți,
Mai repede! Hrăniți-O pe Maria!


                          Fragment din Sfânta Scriptură a Geto-Dacilor

                                                                   Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu

Cățelul Pământului

          Mitologie daco-română

                                                                            În numele sfântului,
                                                                            Taci, s-auzi cum latră
                                                                            Cățelul pământului
                                                                            Sub crucea de piatră!

                                                                                  Mihai Eminescu - Motto în poemul
                                                                                                                               ”Strigoii”

     Listele de plante medicinale dacice, lăsate de cei doi autori antici, Pedanios Dioscorides și Pseudo-Apuleius, sunt nesperat de bogate, iar denumirile lor fac parte din lexicul limbii vechi, fiind pline de tâlcuri. Spre rușinea lor, așa-zișii ”lingviști” academici și universitari le ignoră, ca să nu recunoască faptul că sunt incapabili să le traducă. Una dintre aceste plante este DICOTTELA, extrem de productivă în mitologia și limba română.
     Traduceri:
1. DI COT TELA ”Cel (Cea) care (se) crește”; cf. rom. de; cât; deal; tuleu; țel; tare;
2. DI COTTELA ”În Creștere; Care rodește; Cu (la; de) Pui; Cu (în) Grijă; Cu Afecțiune; Cu Plăcere; Care (se) ajută; Care sare; Care (se) urcă”; cf. rom. de; a se cățăra; gutui(e); a (se) gâdila; hazliu; cadilă (arh.) ”tămâie”; alban. i gezuar ”vesel; bucuros”.; rom. tiptil; grec. daktylos ”deget; dactil”; got. dauhtar ”fiică”:
3. DI COTTELA ”Cu (din; la) Câini”; cf. rom. de; cățea; cățel; cotei; cotarlă; latin. catella ”cățea”; catellus ”cățel”; rom. țahotă ”lătratul continuu al câinilor și insistent”; jigodie ”boală la câini”;
4. DI COTTELA ”Cu Rodul (Puii) în Pământ; Cățelul (Plodul) Pământului”; cf. alban. dhe ”pământ”; rom. cățel.
     Desigur, planta cu ”cățeii” în pământ este usturoiul. Din aceeași denumire de plante dacice avem în etnobotanica românească și rodul-pământului.
     Iac-așa, tot din DI COTTELA, în fauna din România avem și Cățelul Pământului sau Țâncul Pământului, zis și Orbete (Spalax microphtalmus). Strania vietate este un mamifer din ordinul Rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini.
     Într-o legendă din Muntenia, se spune despre el că, în vremuri mai îndepărtate, era și el un câine ca toți câinii și păzea gospodăria unui bogătan. Într-una din călătoriile sale pe pământ, Domnul Ceresc a luat înfățișarea unui moșneag zdrențuros și S-a oprit la poarta bogatului. Acesta, fără să-L mai întrebe ce dorește, a asmuțit câinele pe El. Când Dumnezeu l-a privit, bogatul s-a prefăcut în scrum. Iar când Domnul-Dumnezeu S-a uitat și la câine, acesta a orbit, s-a făcut mai mic, de frică, și a intrat în pământ. De atunci, Cățelul Pământului duce o viață subterană, pe lângă cimitirele din afara satelor, în preajma stâlpilor, crucilor și troițelor de hotare. Seamănă cu un câine scund, lung, de culoare albă. Cu ochii nu vede, are o gură puternică și un glas strident. Se strecoară prin găurile pământului, prin scobituri și râpe lăuntrice. Noaptea, iese din pământ și umblă lătrând prin preajma drumurilor, a pădurilor și prin pustietăți.

     După mitofolclorul românesc, Cățelul Pământului cercetează mormintele și mușcă de nas sau de urechi morții care nu au fost îngropați după datina străbună, aceștia trebuind să aibă un ban în mână ori între dinți, ca obol pentru a fi lăsați în pace în mormânt. Îi înspăimântă și îi pedepsește pe cei care nu cred în forța lui și care-l urmăresc să-l stârpească. Lătratul lui strident anunță moartea sau alte nenorociri pe capul celui care îl aude la  miezul nopții, între toaca din cer și cântatul cocoșilor.
     Sub numele de Orbeți, Cățeii Pământului apar ca bube sau răni la picioare, în medicina arhaică. Iată un descântec împotriva lor, cules din satul Copuzu, județul Ialomița:
Duminică, pe înserat,
Fata lui Jar-împărat
A dat
Un bal minunat.
Toate bubițele le-a strigat,
Numai pe orbeți nu i-a chemat.
Ei s-a supărat
Și s-a umflat,
Pe N. de picioare l-a mușcat.
Eu cu cenușă i-am presărat,
De s-a uscat.
Cu mătura i-am măturat,
Peste gard i-am dat.
N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca Luceafărul sfânt,
Ca roua de pe pământ,
Ca argintul strecurat,
Ca aurul suflat,
Ca de Maica Precista dat!

     Cățelul Pământului i-a atras atenția și lui Mihai Eminescu, care îl remarcă într-un motto la partea a II-a a superbului poem dacic ”Strigoii”, apoi îl pomenește iarăși într-o strofă:
Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi,
Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră,
Colo cenușa sură în părăsita vatră.
În codri-adânci cățelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

                                                                                                               Adrian Bucurescu
     

Herăstrău

 

Cerul e de safir.
În toamna Herăstrăului
mestecenii s-au podobit în aur
și crizantemele-n cleștar.
Razele Soarelui greblează bruma
de pe Aleea Trandafirilor.
La debarcaderul pustiu
țipă un pescăruș
cu clonț de hiacint.
Pe lângă mine
trece o fată frumoasă
în uniformă de liceană,
iar pe cer trec cocori.
Sub iarba încă verde
doarme un șarpe de smarald.
Cu gândul la iarnă,
în pieptul meu e bine și e cald.


                             Adrian Bucurescu

                                                                  #VEGHE

Sufletul, în drum spre Absolut

      

          Misterele Orfice și Zalmoxiene

     Un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, ca Zeu al Războiului, care apare des în textele de pe tăblițele de la Sinaia, este SAVELO, cu variantele SAVELIO și ZAVELO. Acest epitet provine din SA VELO ”Cel Mândru; Cel Viteaz; Cel Războinic; Care (se) bate; Cu Forță”; cf. rom. să; se ;fală;  pală ”paloș; capriciu; toană; adiere; suflare”; bală ”fiară groaznică; urs fioros”; a păli ”a lovi”; latin. bellum ”război; luptă; bătălie”; rom. a sufla; zaveră; spor; a spori; Savel (n.); latin. sufflo ”a umfla; a sufla”; sibilo ”a șuiera; a fluiera”; sibilus ”șuier; fluierătură”; zephyrus ”Zefirul; vânt călduț de Apus”; slav. sablia ”sabie”.
     Totodată, în onomastica getică apare și numele feminin SIPYLOS, care este și numele unei cetăți din Phrygia. SIPYLOS este o altă variantă la SAVELO, SAVELIO și ZAVELO.  Legat de aceste variante, SIPYLOS se poate traduce prin ”Respirație; Însuflețire; Încălzire; Coacere; Întețire; Forță; Concentrare; Inspirație; Mișcare; Desprindere”; cf. rom. a sufla; suflet; șfară; a se sfaroji; latin. Sybilla - celebră preoteasă, care prevestea viitorul”; alban. shpaloj ”a (se) întinde; a (se) desfășura”.

     În limba română, suflet are mai multe sensuri, printre care: ”respirație; curaj; temeritate; îndrăzneală; ardoare; avânt; bărbăție; bravură; cutezanță; dârzenie; elan; impetuozitate; însuflețire; neînfricare; semeție; temperament; duh; spirit”.
     Să vedem acum ce credeau strămoșii noștri antici despre suflet. De pildă, cei inițiați în Misterele Orfice aveau dreptul de a-și spune între ei sau față cu alții Cei Curați, Cei Buni sau Cei cu Suflet, tot de la SAVELO și SIPYLOS; cf. rom. a (se) spăla; alban. shpeloj ”a (se) clăti; a (se) limpezi”.  Sanctificatul prin inițierea orfică își afla răsplata pentru credința sa pe Tărâmul de Mijloc, prin care omul trebuia să treacă după moartea terestră. După ce omul murea, Orfeus, zis și Hermes, îi conducea sufletul nemuritor spre Lumea Cealaltă. Poemele orfice revelau spaimele și deliciile acelui tărâm. Ceea ce dezvăluiau preoții din aceste taine, atât de direct și de concret, ajungea și la poporul de rând, care le interpreta în fel și chip, unele transmise și mitologiei românești.
     Se credea că sufletul este așteptat de un fel de tribunal. Păcătosul își găsește în adâncurile Iadului pedeapsa și purificarea. Cei care nu s-au purificat prin Misterele Orfice zac într-o mlaștină. Pedepse groaznice îl așteaptă pe cel care a disprețuit sau a ignorat cultul sfânt.
     După o concepție rarisimă în religiile antice europene, purificarea și dezlegarea de păcate și de pedepsele ce sunt date pentru ele, pe Lumea Cealaltă, pot fi obținute de la Zei și pentru rudele răposate, dacă urmașii lor participă la Misterele Orfice. Pe cel ce a luat parte el însuși la Tainele Orfice, care nu doar a agitat tyrsul, ci a ajuns un adevărat BAKKOS, îl așteaptă PREIDIS, Tărâmul Divin, Raiul. Se înțelege că țelul suprem al oricărui orfic era de a intra pe PET RAE ”Poarta (Gura; Dinaintea) Raiului”; cf. rom. bot; față; Rai. Aceeași sintagmă avea și tâlcul de ”Revenirea la Viață;Venirea la Viață; Înfiriparea; Renașterea; Întremarea; Revenirea”; cf. rom. viață; făt; a făta; latin. vita ”viață”; alban. bote ”lume; univers; regn”; rom. roi; a roi; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. vatră; vătrai; latin. patria ”loc natal”.

     BAKKOS se tălmăcește prin ”Împlinit; Desăvârșit; Superior; Iluminat; Copt; Experimentat; Priceput; Vrednic”; cf. rom. veac; fag; foc; focos; pogace; vechi; Buhuș (n.); Buhuși (loc.); latin. Bacchus - Zeu al Viței-de-Vie; alban. bekoj ”a binecuvânta”; buke ”pâine”; bukez ”chiflă”; slav. Bog ”Zeul Suprem; Dumnezeu”.
     P'REIDIS înseamnă ”Înălțare; Revenire; Ridicare; Măreție; Strălucire; Puritate; Superioritate; Deosebire; Absolut; Farmec”; cf. rom. verde; brad; preot; peruzea; bartă ”podoabă în formă de cunună împodobită cu flori sau cu mărgele”; feredeu ”îmbăiere; recipient pentru îmbăiat; stațiune balneară”; breaz; verde; verdeață; preț; vrajă; a vrăji, latin. Paradisus ”grădină; parc; Paradis”.; viridis ”verde; înverzit; proaspăt; tânăr; viguros; în putere”; germ. Parade, franc. parade ”paradă”.. De aici, provin și rugăciunile pentru răposații români, ca să ajungă ”în loc luminat, în loc cu verdeață...”.
     Spre deosebire de creștinism, unde pedepsirea în Iad este descrisă ca veșnică, Orficii credeau în mântuirea păcătoșilor, adică adâncurile Infernului restituie în cele din urmă sufletul Luminii; destinul lui nu este să rămână în Tartar. El viețuiește acolo doar în răstimpul care desparte moartea de reîncarnarea următoare. Pentru cei pedepsiți, acest răgaz este o perioadă de ispășire a osândei și de purificare.

     Orficii nu puteau să insufle oamenilor ideea apăsătoare și oribilă a unor pedepse eterne în Iad, ca la creștini. Căci sufletul revine necontenit în lumină, pentru a împlini, prin noi și noi reîncarnări, Ciclul Renașterilor, NIASCHARIAN. El își primește în viața următoare răsplata pentru faptele pe care le-a săvârșit în viața precedentă; i se dă acum ce merită pentru cele făcute anterior altora. Pentru greșeli vechi el plătește din plin. Așa explicau Orficii de ce unor oameni, deși sunt curați și buni la suflet, li se întâmplă mari nenoriociri, aparent fără vreo explicație.
     Dacă, prin Inițierile Orfice și prin viață exemplară a devenit curat, fără pată, sufletul poate fi scutit de obligația de a se reîncarna, ieșind astfel din ciclul nașterii și al morții. Purificarea duce în cele din urmă la mântuire. Sufletul se smulge din zona inferioară a vieții terestre, dar nu pentru a dispărea în neant, pentru a muri definitiv, căci el abia acum trăiește cu adevărat. În trup era scufundat cum este leșul în mormânt. Pentru el moartea era reintrarea într-un corp pământesc. Acum este însă slobod, moartea nu-l mai ajunge niciodată; el trăiește viața eternă a Divinității, ajungând el însuși de esență divină, rămânând veșnic în NEIKO, adică în ”Înălțime; Superioritate; Forță; Eliberare; Mântuire; Absolut”; cf. rom. neică; nuc(ă); snagă; Naicu, Noica, Neagu, Neagoe (n.); Negoiu (munte); grec. Nike - Zeița Victoriei; rus. nauka ”știință”. De la NEIKO, până astăzi pe crucile răposaților noștri se scrie NIKA.
     Tot în Misterele Orfice se vorbea despre stele și Lună, ca despre alte lumi, în care și-ar putea avea lăcașul sufletele eliberate. Ele plutesc nevăzute în jurul celor vii. Credința a rămas în cultura populară românească, în legătură cu firicelele de praf care se mișcă tremurând în razele Soarelui, care sunt  sufletele ce plutesc. Astfel, tot văzduhul este plin de suflete! Și această credință ne-a rămas de la Traci, care mai numeau sufletul și CALLIOPE; cf. rom. colb. Dar CAL-LIOPE înseamnă și ”Cu Viață; Cu Suflet; Care (se) însuflețește; Care se înalță; Pe Deasupra; Care se mărește; Care se întremează; Care (se) hrănește”; cf. rom. care; a iubi; leafă; a se lăfăi; engl. to live ”a trăi”; life ”viață”; germ. zu leben ”a trăi”; Leben ”viață”; rom. clop; hulub; calfă;:colivă; slav. hleb ”pâine”. Desigur, de aici provine și obiceiul de a se împărți colivă pentru pomenirea morților. Totodată, hulubul, adică porumbelul, simbolizează Duhul Sfânt, dar și Porumbelul sau Pasărea Sufletului, care încă se mai pune deasupra unui stâlp, la mormânt, în loc de cruce.

     Revenind la SAVELO și SIPYLOS, cum i se mai spunea sufletului la Traci, el simboliza și ”Întrecere; Înălțare; Mântuire”; cf. rom.spor; a spori; a zbura; șfară ”fum; coloană de fum”; ital. (dial.) svolare ”a zbura”; germ. Spiel ”joc”.
     Toate concepțiile orfice despre suflet au fost preluate, aproape intacte, de Zalmoxieni. Oficial, sub uriașa presiune a altor state europene, Românii medievali au renunțat la strămoșescul cult, ce răspundea la toate întrebările chinuitoare privind viața și moartea. Păcat!
     În bocetele românești, sufletul se desparte relativ ușor de trup, plecând spre Apus, unde se află Marea dintre Lumea Albă și Tărâmul Celălalt:
Suflet despărțit,
De multe mâhnit,
Pleacă și se duce,
Marea o ajunge.
Vine Marea mare,
Vine-n turburare,
Greu urlând
Și arducând,
Toată lumea spăimântând.
Unda sa aduce
Tot mălini,
Călini,
Brazi din rădăcini.
Iar din apa mărilor,
Unde-i bradul zânelor,
Sufletul stătea
Și mi se ruga:
- Brade, brade,
Să-mi fii frate!
Întinde-ți, întinde,
Eu să le pot prinde
Vârfurile tele,
Să trec peste ele
Marea în ce parte,
Ce lumea-mi desparte!

     Sub diferite pretexte, bradul refuză de câteva ori să ajute sufletul pribeag. Atunci acesta îl amenință cu trei voinici, care vor veni să taie bradul, și copacul, de teamă, îl ajută să treacă peste Mare. Ca un ecou peste vremuri al doctrinei geto-dacice despre atingerea Absolutului, sufletul este sfătuit să nu reintre în ciclul vieții și al morții, să nu se reîntoarcă pe pământ, ci să rămână în Rai:
Acolo să te oprești,
Acolo s-adăpostești,
Și așteaptă cu răbdare
Ceasul de reînturnare,
Că el va sosi
Și tu vei veni,
Când cerbii vor ara,
Ciutele vor semăna...

                                                                                                                Adrian Bucurescu
     

          Mărgărinta

În aură și în argintă
se-mbracă mândra Mărgărintă.
Are în plete lăcrămioare,
la gât - șirag de perle-n floare,
și-n ochii ei de azurită
scântei de vrajă îi palpită.

O, tu, gingașă Mărgărintă,
un talisman de hiacintă
eu mi-am legat la mână bine,
să nu mai mor de dor de tine,
să nu mai mor fără să știu
c-am fost și eu cândva om viu.


                                         Adrian Bucurescu

Vârcolacii

          Mitologie românească

     Printre triburile geto-dacice se  număra și cel al Britolagilor, al căror etnonim vine din B-RITO-LAG ”Din Neam de Lup”; cf. rom. pe; rudă; a se înrudi; rețea; frate; a se înfrăți; grec. lykos ”lup”; rom. prișleț ”străin; pribeag; venetic”; a se prileși ”a se stabili în altă parte; a pribegi”; latin. portulaca  ”agurijoară” (bot.).  Din această sintagmă, influențată de pricolici și de tricolici, româna a format termenul vârcolac, cu profunde implicații în mitofolclorul nostru. Există și varianta vârcolag.
     Vârcolacii sunt niște pocitănii care încearcă să mănânce Luna, și, ajungând la ea, rup din astru bucăți mai mici sau mai mari. Atunci Luna se întunecă, adică intră în eclipsă. Ei sunt niște dihănii asemănătoare lupilor sau câinilor și se fac din pruncii nebotezați ori din copiii născuți din părinți necununați.

     Vârcolacii se mai fac și din văzduh, numai din pricină că unele femei torc noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții, ca să facă vrăji cu firul tors astfel. Pe firele acelea stau vârcolacii, iar firele se fac de la sine în calea unui vârcolac. Câtă vreme aceste fire nu se rup, vârcolacii rezemați de ele sunt puternici și merg încotro doresc. Atunci ei atacă astrele și le rup cu dinții. Așa rup și mănâncă din Lună, pe care uneori o prefac în sânge și atunci noi vedem Luna înroșită în întregime. Alteori, atât mănâncă din ea, că nu mai rămâne decât o dungă mică. Mâncând însă prea mult, ei devin grei, iar firul pe care stau se rupe și își pierd toată puterea. Luna își recapătă vlaga, se luptă cu ei și, înfrângându-i, scapă din gura lor și redevine curată, cum a fost mai înainte.

     Se spune că, dacă vârcolacii ar izbuti să înghită toată Luna, s-ar sfârși lumea. De aceea, oamenii, ca să ajute Luna împotriva acestor dihănii, obișnuiesc să facă un zgomot asurzitor, ca să-i înspăimânte pe vârcolaci și să-i alunge. Astfel, trag clopotele la biserică, fac zgomote cu cleștii și cu vătraiele, cu pirostrii sau frigări și orice fel de fiare, bat în tăvi sau în tingiri, în cazane, trag cu puștile, iar țiganii lăutari cântă din instrumentele lor. Important este să fie zgomotul cât mai mare, ca să se audă până la Lună. În tot acest timp, bătrânele satului  ajută Luna cu descântece, cum este acesta, cules din Sărățeni, județul Ialomița:
Vârcolacul a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins,
Lampa stinsă,
Lumânarea neaprinsă.
Pe firul tors se urcă,
La cer se ridică,
La Lună se repede,
Din Lună mușcă.
A prins Luna a se tângui
Și a se glăsui
Cu glas mare până la Rai,
Cu lacrămi până-n pământ.
Nimeni n-a văzut-o,
Nimeni n-a auzit-o,
Numai Maica ei Preacurată,
Din poarta cerului,
Numai Ea a văzut,
Numai Ea a auzit
Și pe nume a strigat-o
Și așa a întrebat-o:
- Lună, ce plângi,
Ce te tânguiești?
- Eu cum nu m-oi tângui
Și cum nu m-oi glăsui,
Când vârcolacul m-a prins,
M-a mușcat?
Sângele îmi curge
De-a-nroșit pământul.
- Taci, Lună, nu mai plânge
Cu lacrămi de sânge,
Nu te mai jeli,
Nu te tângui,
Nu te glăsui,
Că eu te-oi lecui!
Maica Prea Curata
Din poarta cerului
La îngeri striga,
Scară de sus lăsa,
Pe ea se pogora
Cu îngerii după Ea,
Care din trâmbițe trâmbița,
Cu glasuri de tunet striga,
De firul tors trăgea,
Cu săbiile îl tăia.
Vârcolacul cădea
Tocmai în pustia Geogeoiului,
Unde florile nu înfloresc,
Iarba nu înverzește,
Unde cocoșul nu cântă,
Calul nu nechează,
Unde stelele nu veghează,
Luna și Soarele nu luminează.
    Când se simt mai în putere, vârcolacii cutează să atace și Soarele, însă el are cai mai iuți și scapă cu fuga.

     Există și vârcolaci cunoscuți în satul lor, adică oameni cu însușiri de vârcolac. Pe aceștia îi bănuiesc oamenii după figura lor uscată și palidă, după somnul lor adânc, în vreme ce sufletul le iese pe gură și merge la Lună și începe s-o mănânce. Ei nu mănâncă Luna doar în timpul întunecimilor, ci și în vremea când tipsia Lunii este roșietică-arămie. Atunci, sângele Lunii curge pe la cheutorile gurii vârcolacului și se revarsă peste toată fața corpului ceresc. Când sufletului de vârcolac îi vine poftă să mănânce puțin din Lună, omului respectiv îi vine mai întâi o picoteală și apoi o neînfrântă sete de somn. Sufletul îi zboară atunci la Lună și el rămâne ca mort. Dacă îl miști ori îl scoli pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, când se întoarce din drumul lui, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit și atunci rătăcește prin jurul casei, până o ia apoi pe drumul fără întoarcere al sufletelor moarte.

                                                                                                        Adrian Bucurescu