Cățelul Pământului

          Mitologie daco-română

                                                                            În numele sfântului,
                                                                            Taci, s-auzi cum latră
                                                                            Cățelul pământului
                                                                            Sub crucea de piatră!

                                                                                  Mihai Eminescu - Motto în poemul
                                                                                                                               ”Strigoii”

     Listele de plante medicinale dacice, lăsate de cei doi autori antici, Pedanios Dioscorides și Pseudo-Apuleius, sunt nesperat de bogate, iar denumirile lor fac parte din lexicul limbii vechi, fiind pline de tâlcuri. Spre rușinea lor, așa-zișii ”lingviști” academici și universitari le ignoră, ca să nu recunoască faptul că sunt incapabili să le traducă. Una dintre aceste plante este DICOTTELA, extrem de productivă în mitologia și limba română.
     Traduceri:
1. DI COT TELA ”Cel (Cea) care (se) crește”; cf. rom. de; cât; deal; tuleu; țel; tare;
2. DI COTTELA ”În Creștere; Care rodește; Cu (la; de) Pui; Cu (în) Grijă; Cu Afecțiune; Cu Plăcere; Care (se) ajută; Care sare; Care (se) urcă”; cf. rom. de; a se cățăra; gutui(e); a (se) gâdila; hazliu; cadilă (arh.) ”tămâie”; alban. i gezuar ”vesel; bucuros”.; rom. tiptil; grec. daktylos ”deget; dactil”; got. dauhtar ”fiică”:
3. DI COTTELA ”Cu (din; la) Câini”; cf. rom. de; cățea; cățel; cotei; cotarlă; latin. catella ”cățea”; catellus ”cățel”; rom. țahotă ”lătratul continuu al câinilor și insistent”; jigodie ”boală la câini”;
4. DI COTTELA ”Cu Rodul (Puii) în Pământ; Cățelul (Plodul) Pământului”; cf. alban. dhe ”pământ”; rom. cățel.
     Desigur, planta cu ”cățeii” în pământ este usturoiul. Din aceeași denumire de plante dacice avem în etnobotanica românească și rodul-pământului.
     Iac-așa, tot din DI COTTELA, în fauna din România avem și Cățelul Pământului sau Țâncul Pământului, zis și Orbete (Spalax microphtalmus). Strania vietate este un mamifer din ordinul Rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini.
     Într-o legendă din Muntenia, se spune despre el că, în vremuri mai îndepărtate, era și el un câine ca toți câinii și păzea gospodăria unui bogătan. Într-una din călătoriile sale pe pământ, Domnul Ceresc a luat înfățișarea unui moșneag zdrențuros și S-a oprit la poarta bogatului. Acesta, fără să-L mai întrebe ce dorește, a asmuțit câinele pe El. Când Dumnezeu l-a privit, bogatul s-a prefăcut în scrum. Iar când Domnul-Dumnezeu S-a uitat și la câine, acesta a orbit, s-a făcut mai mic, de frică, și a intrat în pământ. De atunci, Cățelul Pământului duce o viață subterană, pe lângă cimitirele din afara satelor, în preajma stâlpilor, crucilor și troițelor de hotare. Seamănă cu un câine scund, lung, de culoare albă. Cu ochii nu vede, are o gură puternică și un glas strident. Se strecoară prin găurile pământului, prin scobituri și râpe lăuntrice. Noaptea, iese din pământ și umblă lătrând prin preajma drumurilor, a pădurilor și prin pustietăți.

     După mitofolclorul românesc, Cățelul Pământului cercetează mormintele și mușcă de nas sau de urechi morții care nu au fost îngropați după datina străbună, aceștia trebuind să aibă un ban în mână ori între dinți, ca obol pentru a fi lăsați în pace în mormânt. Îi înspăimântă și îi pedepsește pe cei care nu cred în forța lui și care-l urmăresc să-l stârpească. Lătratul lui strident anunță moartea sau alte nenorociri pe capul celui care îl aude la  miezul nopții, între toaca din cer și cântatul cocoșilor.
     Sub numele de Orbeți, Cățeii Pământului apar ca bube sau răni la picioare, în medicina arhaică. Iată un descântec împotriva lor, cules din satul Copuzu, județul Ialomița:
Duminică, pe înserat,
Fata lui Jar-împărat
A dat
Un bal minunat.
Toate bubițele le-a strigat,
Numai pe orbeți nu i-a chemat.
Ei s-a supărat
Și s-a umflat,
Pe N. de picioare l-a mușcat.
Eu cu cenușă i-am presărat,
De s-a uscat.
Cu mătura i-am măturat,
Peste gard i-am dat.
N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca Luceafărul sfânt,
Ca roua de pe pământ,
Ca argintul strecurat,
Ca aurul suflat,
Ca de Maica Precista dat!

     Cățelul Pământului i-a atras atenția și lui Mihai Eminescu, care îl remarcă într-un motto la partea a II-a a superbului poem dacic ”Strigoii”, apoi îl pomenește iarăși într-o strofă:
Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi,
Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră,
Colo cenușa sură în părăsita vatră.
În codri-adânci cățelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

                                                                                                               Adrian Bucurescu