Herăstrău

 

Cerul e de safir.
În toamna Herăstrăului
mestecenii s-au podobit în aur
și crizantemele-n cleștar.
Razele Soarelui greblează bruma
de pe Aleea Trandafirilor.
La debarcaderul pustiu
țipă un pescăruș
cu clonț de hiacint.
Pe lângă mine
trece o fată frumoasă
în uniformă de liceană,
iar pe cer trec cocori.
Sub iarba încă verde
doarme un șarpe de smarald.
Cu gândul la iarnă,
în pieptul meu e bine și e cald.


                             Adrian Bucurescu

                                                                  #VEGHE

Sufletul, în drum spre Absolut

      

          Misterele Orfice și Zalmoxiene

     Un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, ca Zeu al Războiului, care apare des în textele de pe tăblițele de la Sinaia, este SAVELO, cu variantele SAVELIO și ZAVELO. Acest epitet provine din SA VELO ”Cel Mândru; Cel Viteaz; Cel Războinic; Care (se) bate; Cu Forță”; cf. rom. să; se ;fală;  pală ”paloș; capriciu; toană; adiere; suflare”; bală ”fiară groaznică; urs fioros”; a păli ”a lovi”; latin. bellum ”război; luptă; bătălie”; rom. a sufla; zaveră; spor; a spori; Savel (n.); latin. sufflo ”a umfla; a sufla”; sibilo ”a șuiera; a fluiera”; sibilus ”șuier; fluierătură”; zephyrus ”Zefirul; vânt călduț de Apus”; slav. sablia ”sabie”.
     Totodată, în onomastica getică apare și numele feminin SIPYLOS, care este și numele unei cetăți din Phrygia. SIPYLOS este o altă variantă la SAVELO, SAVELIO și ZAVELO.  Legat de aceste variante, SIPYLOS se poate traduce prin ”Respirație; Însuflețire; Încălzire; Coacere; Întețire; Forță; Concentrare; Inspirație; Mișcare; Desprindere”; cf. rom. a sufla; suflet; șfară; a se sfaroji; latin. Sybilla - celebră preoteasă, care prevestea viitorul”; alban. shpaloj ”a (se) întinde; a (se) desfășura”.

     În limba română, suflet are mai multe sensuri, printre care: ”respirație; curaj; temeritate; îndrăzneală; ardoare; avânt; bărbăție; bravură; cutezanță; dârzenie; elan; impetuozitate; însuflețire; neînfricare; semeție; temperament; duh; spirit”.
     Să vedem acum ce credeau strămoșii noștri antici despre suflet. De pildă, cei inițiați în Misterele Orfice aveau dreptul de a-și spune între ei sau față cu alții Cei Curați, Cei Buni sau Cei cu Suflet, tot de la SAVELO și SIPYLOS; cf. rom. a (se) spăla; alban. shpeloj ”a (se) clăti; a (se) limpezi”.  Sanctificatul prin inițierea orfică își afla răsplata pentru credința sa pe Tărâmul de Mijloc, prin care omul trebuia să treacă după moartea terestră. După ce omul murea, Orfeus, zis și Hermes, îi conducea sufletul nemuritor spre Lumea Cealaltă. Poemele orfice revelau spaimele și deliciile acelui tărâm. Ceea ce dezvăluiau preoții din aceste taine, atât de direct și de concret, ajungea și la poporul de rând, care le interpreta în fel și chip, unele transmise și mitologiei românești.
     Se credea că sufletul este așteptat de un fel de tribunal. Păcătosul își găsește în adâncurile Iadului pedeapsa și purificarea. Cei care nu s-au purificat prin Misterele Orfice zac într-o mlaștină. Pedepse groaznice îl așteaptă pe cel care a disprețuit sau a ignorat cultul sfânt.
     După o concepție rarisimă în religiile antice europene, purificarea și dezlegarea de păcate și de pedepsele ce sunt date pentru ele, pe Lumea Cealaltă, pot fi obținute de la Zei și pentru rudele răposate, dacă urmașii lor participă la Misterele Orfice. Pe cel ce a luat parte el însuși la Tainele Orfice, care nu doar a agitat tyrsul, ci a ajuns un adevărat BAKKOS, îl așteaptă PREIDIS, Tărâmul Divin, Raiul. Se înțelege că țelul suprem al oricărui orfic era de a intra pe PET RAE ”Poarta (Gura; Dinaintea) Raiului”; cf. rom. bot; față; Rai. Aceeași sintagmă avea și tâlcul de ”Revenirea la Viață;Venirea la Viață; Înfiriparea; Renașterea; Întremarea; Revenirea”; cf. rom. viață; făt; a făta; latin. vita ”viață”; alban. bote ”lume; univers; regn”; rom. roi; a roi; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. vatră; vătrai; latin. patria ”loc natal”.

     BAKKOS se tălmăcește prin ”Împlinit; Desăvârșit; Superior; Iluminat; Copt; Experimentat; Priceput; Vrednic”; cf. rom. veac; fag; foc; focos; pogace; vechi; Buhuș (n.); Buhuși (loc.); latin. Bacchus - Zeu al Viței-de-Vie; alban. bekoj ”a binecuvânta”; buke ”pâine”; bukez ”chiflă”; slav. Bog ”Zeul Suprem; Dumnezeu”.
     P'REIDIS înseamnă ”Înălțare; Revenire; Ridicare; Măreție; Strălucire; Puritate; Superioritate; Deosebire; Absolut; Farmec”; cf. rom. verde; brad; preot; peruzea; bartă ”podoabă în formă de cunună împodobită cu flori sau cu mărgele”; feredeu ”îmbăiere; recipient pentru îmbăiat; stațiune balneară”; breaz; verde; verdeață; preț; vrajă; a vrăji, latin. Paradisus ”grădină; parc; Paradis”.; viridis ”verde; înverzit; proaspăt; tânăr; viguros; în putere”; germ. Parade, franc. parade ”paradă”.. De aici, provin și rugăciunile pentru răposații români, ca să ajungă ”în loc luminat, în loc cu verdeață...”.
     Spre deosebire de creștinism, unde pedepsirea în Iad este descrisă ca veșnică, Orficii credeau în mântuirea păcătoșilor, adică adâncurile Infernului restituie în cele din urmă sufletul Luminii; destinul lui nu este să rămână în Tartar. El viețuiește acolo doar în răstimpul care desparte moartea de reîncarnarea următoare. Pentru cei pedepsiți, acest răgaz este o perioadă de ispășire a osândei și de purificare.

     Orficii nu puteau să insufle oamenilor ideea apăsătoare și oribilă a unor pedepse eterne în Iad, ca la creștini. Căci sufletul revine necontenit în lumină, pentru a împlini, prin noi și noi reîncarnări, Ciclul Renașterilor, NIASCHARIAN. El își primește în viața următoare răsplata pentru faptele pe care le-a săvârșit în viața precedentă; i se dă acum ce merită pentru cele făcute anterior altora. Pentru greșeli vechi el plătește din plin. Așa explicau Orficii de ce unor oameni, deși sunt curați și buni la suflet, li se întâmplă mari nenoriociri, aparent fără vreo explicație.
     Dacă, prin Inițierile Orfice și prin viață exemplară a devenit curat, fără pată, sufletul poate fi scutit de obligația de a se reîncarna, ieșind astfel din ciclul nașterii și al morții. Purificarea duce în cele din urmă la mântuire. Sufletul se smulge din zona inferioară a vieții terestre, dar nu pentru a dispărea în neant, pentru a muri definitiv, căci el abia acum trăiește cu adevărat. În trup era scufundat cum este leșul în mormânt. Pentru el moartea era reintrarea într-un corp pământesc. Acum este însă slobod, moartea nu-l mai ajunge niciodată; el trăiește viața eternă a Divinității, ajungând el însuși de esență divină, rămânând veșnic în NEIKO, adică în ”Înălțime; Superioritate; Forță; Eliberare; Mântuire; Absolut”; cf. rom. neică; nuc(ă); snagă; Naicu, Noica, Neagu, Neagoe (n.); Negoiu (munte); grec. Nike - Zeița Victoriei; rus. nauka ”știință”. De la NEIKO, până astăzi pe crucile răposaților noștri se scrie NIKA.
     Tot în Misterele Orfice se vorbea despre stele și Lună, ca despre alte lumi, în care și-ar putea avea lăcașul sufletele eliberate. Ele plutesc nevăzute în jurul celor vii. Credința a rămas în cultura populară românească, în legătură cu firicelele de praf care se mișcă tremurând în razele Soarelui, care sunt  sufletele ce plutesc. Astfel, tot văzduhul este plin de suflete! Și această credință ne-a rămas de la Traci, care mai numeau sufletul și CALLIOPE; cf. rom. colb. Dar CAL-LIOPE înseamnă și ”Cu Viață; Cu Suflet; Care (se) însuflețește; Care se înalță; Pe Deasupra; Care se mărește; Care se întremează; Care (se) hrănește”; cf. rom. care; a iubi; leafă; a se lăfăi; engl. to live ”a trăi”; life ”viață”; germ. zu leben ”a trăi”; Leben ”viață”; rom. clop; hulub; calfă;:colivă; slav. hleb ”pâine”. Desigur, de aici provine și obiceiul de a se împărți colivă pentru pomenirea morților. Totodată, hulubul, adică porumbelul, simbolizează Duhul Sfânt, dar și Porumbelul sau Pasărea Sufletului, care încă se mai pune deasupra unui stâlp, la mormânt, în loc de cruce.

     Revenind la SAVELO și SIPYLOS, cum i se mai spunea sufletului la Traci, el simboliza și ”Întrecere; Înălțare; Mântuire”; cf. rom.spor; a spori; a zbura; șfară ”fum; coloană de fum”; ital. (dial.) svolare ”a zbura”; germ. Spiel ”joc”.
     Toate concepțiile orfice despre suflet au fost preluate, aproape intacte, de Zalmoxieni. Oficial, sub uriașa presiune a altor state europene, Românii medievali au renunțat la strămoșescul cult, ce răspundea la toate întrebările chinuitoare privind viața și moartea. Păcat!
     În bocetele românești, sufletul se desparte relativ ușor de trup, plecând spre Apus, unde se află Marea dintre Lumea Albă și Tărâmul Celălalt:
Suflet despărțit,
De multe mâhnit,
Pleacă și se duce,
Marea o ajunge.
Vine Marea mare,
Vine-n turburare,
Greu urlând
Și arducând,
Toată lumea spăimântând.
Unda sa aduce
Tot mălini,
Călini,
Brazi din rădăcini.
Iar din apa mărilor,
Unde-i bradul zânelor,
Sufletul stătea
Și mi se ruga:
- Brade, brade,
Să-mi fii frate!
Întinde-ți, întinde,
Eu să le pot prinde
Vârfurile tele,
Să trec peste ele
Marea în ce parte,
Ce lumea-mi desparte!

     Sub diferite pretexte, bradul refuză de câteva ori să ajute sufletul pribeag. Atunci acesta îl amenință cu trei voinici, care vor veni să taie bradul, și copacul, de teamă, îl ajută să treacă peste Mare. Ca un ecou peste vremuri al doctrinei geto-dacice despre atingerea Absolutului, sufletul este sfătuit să nu reintre în ciclul vieții și al morții, să nu se reîntoarcă pe pământ, ci să rămână în Rai:
Acolo să te oprești,
Acolo s-adăpostești,
Și așteaptă cu răbdare
Ceasul de reînturnare,
Că el va sosi
Și tu vei veni,
Când cerbii vor ara,
Ciutele vor semăna...

                                                                                                                Adrian Bucurescu
     

          Mărgărinta

În aură și în argintă
se-mbracă mândra Mărgărintă.
Are în plete lăcrămioare,
la gât - șirag de perle-n floare,
și-n ochii ei de azurită
scântei de vrajă îi palpită.

O, tu, gingașă Mărgărintă,
un talisman de hiacintă
eu mi-am legat la mână bine,
să nu mai mor de dor de tine,
să nu mai mor fără să știu
c-am fost și eu cândva om viu.


                                         Adrian Bucurescu

Vârcolacii

          Mitologie românească

     Printre triburile geto-dacice se  număra și cel al Britolagilor, al căror etnonim vine din B-RITO-LAG ”Din Neam de Lup”; cf. rom. pe; rudă; a se înrudi; rețea; frate; a se înfrăți; grec. lykos ”lup”; rom. prișleț ”străin; pribeag; venetic”; a se prileși ”a se stabili în altă parte; a pribegi”; latin. portulaca  ”agurijoară” (bot.).  Din această sintagmă, influențată de pricolici și de tricolici, româna a format termenul vârcolac, cu profunde implicații în mitofolclorul nostru. Există și varianta vârcolag.
     Vârcolacii sunt niște pocitănii care încearcă să mănânce Luna, și, ajungând la ea, rup din astru bucăți mai mici sau mai mari. Atunci Luna se întunecă, adică intră în eclipsă. Ei sunt niște dihănii asemănătoare lupilor sau câinilor și se fac din pruncii nebotezați ori din copiii născuți din părinți necununați.

     Vârcolacii se mai fac și din văzduh, numai din pricină că unele femei torc noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții, ca să facă vrăji cu firul tors astfel. Pe firele acelea stau vârcolacii, iar firele se fac de la sine în calea unui vârcolac. Câtă vreme aceste fire nu se rup, vârcolacii rezemați de ele sunt puternici și merg încotro doresc. Atunci ei atacă astrele și le rup cu dinții. Așa rup și mănâncă din Lună, pe care uneori o prefac în sânge și atunci noi vedem Luna înroșită în întregime. Alteori, atât mănâncă din ea, că nu mai rămâne decât o dungă mică. Mâncând însă prea mult, ei devin grei, iar firul pe care stau se rupe și își pierd toată puterea. Luna își recapătă vlaga, se luptă cu ei și, înfrângându-i, scapă din gura lor și redevine curată, cum a fost mai înainte.

     Se spune că, dacă vârcolacii ar izbuti să înghită toată Luna, s-ar sfârși lumea. De aceea, oamenii, ca să ajute Luna împotriva acestor dihănii, obișnuiesc să facă un zgomot asurzitor, ca să-i înspăimânte pe vârcolaci și să-i alunge. Astfel, trag clopotele la biserică, fac zgomote cu cleștii și cu vătraiele, cu pirostrii sau frigări și orice fel de fiare, bat în tăvi sau în tingiri, în cazane, trag cu puștile, iar țiganii lăutari cântă din instrumentele lor. Important este să fie zgomotul cât mai mare, ca să se audă până la Lună. În tot acest timp, bătrânele satului  ajută Luna cu descântece, cum este acesta, cules din Sărățeni, județul Ialomița:
Vârcolacul a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins,
Lampa stinsă,
Lumânarea neaprinsă.
Pe firul tors se urcă,
La cer se ridică,
La Lună se repede,
Din Lună mușcă.
A prins Luna a se tângui
Și a se glăsui
Cu glas mare până la Rai,
Cu lacrămi până-n pământ.
Nimeni n-a văzut-o,
Nimeni n-a auzit-o,
Numai Maica ei Preacurată,
Din poarta cerului,
Numai Ea a văzut,
Numai Ea a auzit
Și pe nume a strigat-o
Și așa a întrebat-o:
- Lună, ce plângi,
Ce te tânguiești?
- Eu cum nu m-oi tângui
Și cum nu m-oi glăsui,
Când vârcolacul m-a prins,
M-a mușcat?
Sângele îmi curge
De-a-nroșit pământul.
- Taci, Lună, nu mai plânge
Cu lacrămi de sânge,
Nu te mai jeli,
Nu te tângui,
Nu te glăsui,
Că eu te-oi lecui!
Maica Prea Curata
Din poarta cerului
La îngeri striga,
Scară de sus lăsa,
Pe ea se pogora
Cu îngerii după Ea,
Care din trâmbițe trâmbița,
Cu glasuri de tunet striga,
De firul tors trăgea,
Cu săbiile îl tăia.
Vârcolacul cădea
Tocmai în pustia Geogeoiului,
Unde florile nu înfloresc,
Iarba nu înverzește,
Unde cocoșul nu cântă,
Calul nu nechează,
Unde stelele nu veghează,
Luna și Soarele nu luminează.
    Când se simt mai în putere, vârcolacii cutează să atace și Soarele, însă el are cai mai iuți și scapă cu fuga.

     Există și vârcolaci cunoscuți în satul lor, adică oameni cu însușiri de vârcolac. Pe aceștia îi bănuiesc oamenii după figura lor uscată și palidă, după somnul lor adânc, în vreme ce sufletul le iese pe gură și merge la Lună și începe s-o mănânce. Ei nu mănâncă Luna doar în timpul întunecimilor, ci și în vremea când tipsia Lunii este roșietică-arămie. Atunci, sângele Lunii curge pe la cheutorile gurii vârcolacului și se revarsă peste toată fața corpului ceresc. Când sufletului de vârcolac îi vine poftă să mănânce puțin din Lună, omului respectiv îi vine mai întâi o picoteală și apoi o neînfrântă sete de somn. Sufletul îi zboară atunci la Lună și el rămâne ca mort. Dacă îl miști ori îl scoli pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, când se întoarce din drumul lui, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit și atunci rătăcește prin jurul casei, până o ia apoi pe drumul fără întoarcere al sufletelor moarte.

                                                                                                        Adrian Bucurescu

Reîntrupându-ne

Venit-au Zeii iar în țara Lor,
În Dacia Două Lumini venit-au,
Ca Două Aurore Boreale Zeii
Au luminat câmpiile și munții.

Privit-au Zeii înspre țara Lor,
Și rouă Le-a sclipit atunci în gene,
Căci prin fuioarele de beznă au văzut
Teroare, spaimă și o grea uitare.

Văzând teroare, spaimă și uitare,
Din tulnice dădut-au semne-n cer,
Chemând a îngerilor oaste mare,
În fața cărei fiii beznei pier.

Ci ascultând și ei Sfânta Chemare,
S-au răzvrătit Fiii Luminii fără teamă,
Cum fără teamă le erau străbunii,
Străbunii ce râdeau în fața morții.

Au scuturat de colb Fiii Luminii,
Fiii Luminii-au scuturat hrisoave,
Unde era înscrisă zestrea țării,
Și-au scuturat și Tabla de Smaragd.

Și dacă Zeii vor pleca din nou,
Din țara Lor spre cer iar vor pleca,
Noi vom rămâne-n slovele ce-i ard
Pe fiii beznei cei trimiși de iad.

Voi, Doi Zalmoxis, ne-așteptați în cer,
Și grea e calea spre grădina Voastră,
Dar fulguind din cer Lumina Lină
Desțelenește drumul către Voi.

Și chiar de-ar fi să rătăcim poteca,
Și chiar de-ar fi poteca să ne frângă,
Noi ne vom prăbuși râvnind la cer,
Cu ochii-n rouă vom privi la cer.

Și de-om renaște iarăși pe pământ,
De-om fi ca alte dăți pomi înfloriți,
Petale vă vom scutura în cale,
Spre Răsărit, ca iar să răsăriți.


                                Adrian Bucurescu

Toponimia Daciei: Râbnița

     Împărăția lui Zalmoxis

     Primul rege al Geților, pomenit în documente, este CHAR NABON, un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, ce se traduce prin ”Zeul (Domnul) Napailor”, adică al neamului atestat în stânga râului sacru Naparis, astăzi Ialomița. Izvoare, încă secrete, spun că El a ajuns regele tuturor Tracilor, inclusiv al celor din Asia Mică. Chiar și o sursă cunoscută adeverește calitatea Lui regală, într-un celebru text, unde Platon îl citează pe Socrate, care, la rândul lui, transmite spusele unui medic trac: ”Zalmoxis, Regele nostru, care e Zeu”.
     Ei bine, un alt supranume al Zeului-Rege era AN TARIOCHOS ”Unificatorul Tracilor”; cf. rom. unu; a uni; alban. anoj ”a adera”; rom. întreg; a (se) întregi;  Dragoș, Drăguș (n.); Drăgășani (loc.); latin. Thrax ”Trac”.
     Ca urmași direcți ai Tracilor de Nord, drepturile noastre legitime asupra fostului teritoriul Imperiului Trac nu au de ce fi puse la îndoială, acestea fiind o moștenire chiar divină.
     Abia după aproape cinci veacuri după Zalmoxis va veni un alt împărat, Buerebuistas, cel numit în celebra inscripție de la Dionysopolis, Balcicul de astăzi, ”Cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, va încerca să reconstituie Împărăția lui Zalmoxis, dar asasinarea lui a împiedicat ca această misiune sacră să se împlinească în întregime. Așadar, imperiul înființat de Buerebeuistas a apărut ca o încercare de a reconstitui tărâmul Zeului pe pământ.

     Așadar, de la Zalmoxis și de la Buerebuistas teritoriul răsăritean al Românilor se întinde de drept cel puțin până la râul Nipru, zis de Geți Borysthenes.

     Moldova din stânga Nistrului

     Varianta Slavilor de Răsărit pentru Valahi, era ”Volohi”. Pe la 1150, în documentele rusești este atestat poporul Bolohovenilor, în timp ce o icoană din Liov menționa existența unui voievod ”voloh”, Ioan de Onut, prin preajma Hotinului. În 1892, istoricul rus Nikolai Karamzin scria, în volumul al IV-lea al Istoriei Imperiului Rus, că orașul Bolochov, adică ”Al Valahilor”, menționat în ”Cronica Vremurilor Trecute”, a lui Nestor Cronicarul, se afla în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici. Iată așadar o prezență semnificativă a Românilor în regiune, în pofida năvălirilor Slavilor de Răsărit aici.
     În tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în Martie 1600 la Brașov, Mihai Viteazul cerea să i se recunoască stăpânirea asupra ”Oceacului de peste Nistru”, cetate ce fusese ridicată de Moldoveni pe timpul domniei lui Petru Șchiopul.
     În veacul al XVII-lea, la 1681, o parte din Transnistria a intrat în stăpânirea voievodului Moldovei Gheorghe Duca. Târgurile de aici au fost atunci organizate ca și orașele moldovenești, fiind conduse de șoltuzi și pârgari. Stăpânirea domnului Moldovei este dovedită de condicile de socoteli și biruri al acestuia, a durat până în 1713. Centrele mai importante erau Movilăul - ridicat de voievodul Ieremia Movilă pe moșia Cantacuzineștilor, Dubăsari, Ianipol, Jaruga, Rașcău, Vasilcău.
     După crearea U.R.S.S. (30 Decembrie 1922), guvernul sovietic a creat, pe teritoriile situate la Est de Nistru, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU). Capitala se afla la Balta, un oraș din Ucraina de astăzi. Granițele RASSM au fost trasate astfel ca doar 30 % să fie Moldoveni. În 1929. capitala a fost mutată la Tiraspol. Așadar, chiar și călăul Stalin, numind acea ”republică autonomă sovietică socialistă” Moldovenească, recunoștea că respectivul teritoriu era moldovenesc, adică românesc!
     La 2 August 1940, în urma cotropirii Basarabiei, guvernul sovietic a creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea unei mari părți din Basarabia cu 6 dintre cele 14 raioane ale RASSM, restul revenind R.S.S. Ucrainene.

     În 1941, în urma victoriilor germano-române, 13 județe de peste Nistru au revenit României, creându-se aici, până în 1944, Guvernământul Transnistriei.
     Din 1944, cotropind din nou Răsăritul Moldovei, Sovieticii au reinstaurat aici regimul de teroare comunistă, Rușii și Ucrainenii cu convingeri comuniste ucigând sau surghiunind în Gulag zeci de mii de Români.

     De la Physca la Râbnița

     În documentele antice, se pomenește de ”cetatea getică Physca, de pe fluviul Tyras”, adică de lângă Nistru. PHYSCA se tălmăcește prin ”Piscicola; Loc cu Pește; La Pescuit; Pescari”; cf. rom. pește; a pescui; latin. piscis, alban. peshk, got. fisks ”pește”; alban. peshkoj, got. fiskon ”a pescui”.
     Tot în documentele antice, sunt atestate și două râuri: RHAVON, în ținuturile getice, și RHEBANOS, pe coasta traco-bithynă. Amândouă hidronimele se traduc prin ”Cu (în; de; pe) Apă”; cf. rom. rovină ”mlaștină; băltoacă”; râbnic ”heleșteu; iaz”; latin. rivus ”râu; curs de apă”; ripa ”mal al unei ape curgătoare”; ripensis ”vecin cu țărmul Dunării”; slav. ryba ”pește”.
     Așadar, și RHAVON și RHEBANOS pot fi traduse prin ”Pe Apă; În Apă; Pește”, trimițând la sensurile din PHYSCA. Se vădește astfel că acea cetate getică de pe Tyras era pe locul actualului oraș Râbnița, a cărui denumire vine cu siguranță de la sinonimele RHAVON și RHEBANOS, tot din limba tracă.

     În apropiere de Râbnița, în satul Mocra, s-a născut celebrul compozitor Eugen Doga. Aflată de-a lungul veacurilor și sub stăpâniri străine vremelnice, Râbnița, chiar dacă se află în stânga Nistrului, este de drept a Moldovenilor, adică a Românilor, și, prin grația divină, va reveni cândva, cu Basarabia cu tot, la Patria-Mamă.
 
                                                                                                                 Adrian Bucurescu