joi, 30 august 2018

Reîntrupându-ne




Venit-au Zeii iar în țara Lor,
În Dacia Două Lumini venit-au,
Ca Două Aurore Boreale Zeii
Au luminat câmpiile și munții.

Privit-au Zeii înspre țara Lor,
Și rouă Le-a sclipit atunci în gene,
Căci prin fuioarele de beznă au văzut
Teroare, spaimă și o grea uitare.

Văzând teroare, spaimă și uitare,
Din tulnice dădut-au semne-n cer,
Chemând a îngerilor oaste mare,
În fața cărei fiii beznei pier.

Ci ascultând și ei Sfânta Chemare,
S-au răzvrătit Fiii Luminii fără teamă,
Cum fără teamă le erau străbunii,
Străbunii ce râdeau în fața morții.

Au scuturat de colb Fiii Luminii,
Fiii Luminii-au scuturat hrisoave,
Unde era înscrisă zestrea țării,
Și-au scuturat și Tabla de Smaragd.

Și dacă Zeii vor pleca din nou,
Din țara Lor spre cer iar vor pleca,
Noi vom rămâne-n slovele ce-i ard
Pe fiii beznei cei trimiși de iad.

Voi, Doi Zalmoxis, ne-așteptați în cer,
Și grea e calea spre grădina Voastră,
Dar fulguind din cer Lumina Lină
Desțelenește drumul către Voi.

Și chiar de-ar fi să rătăcim poteca,
Și chiar de-ar fi poteca să ne frângă,
Noi ne vom prăbuși râvnind la cer,
Cu ochii-n rouă vom privi la cer.

Și de-om renaște iarăși pe pământ,
De-om fi ca alte dăți pomi înfloriți,
Petale vă vom scutura în cale,
Spre Răsărit, ca iar să răsăriți.


                                Adrian Bucurescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu