CEKA - poliția secretă sovietică

 

                    Cekiștii aveau uniforma neagră!

Baphomet, Idolul Templierilor

                                                                    Mitologie celtică

 

           Împăratul-Cerb 

     Numele Baphomet a apărut pentru prima oară în stenogramele proceselor Templierilor, la începutul secolului XIV. În secolul XIX, a fost popularizat datorită unor scrieri pseudoistorice, care au încercat să lege Cavalerii Templieri de ale conspirației, discutând despre distrugerea Ordinului lor. Numele Baphomet a devenit atunci asociat cu o imagine de ”capră sălbatică”, desenată de Eliphas Levi. Pe brațe, enigmatica făptură poartă cuvintele latinești SOLVE și COAGULA. Din păcate, imaginea a fost preluată de sataniști, blestemați fie ei în veci, de parcă nu era destul cât au pătimit Cavalerii Templieri, acuzați că se închinau la Baphomet!

     De certă origine geto-dacică, supranumele BAPHO MET are și tâlcul de ”Cel mai Mare Sfânt”; cf. rom. popă; latin. papa ”episcop; papă”; popa ”sacrificator al animalelor de jertfă, în timpul ceremoniilor religioase”; alban. pop ”popă”; rom. moț; alban. i madh ”mare”. Încă un tâlc, în favoarea identificării; BAPHO MET ”Divinul Poet; Măiestrul Cântăreț; Sfântul Profet; Divinul Povestitor; Sfântul care pre-vede; Divinul Țintaș”; cf. rom. popă; latin. papa; popa; alban. pop; rom. madă ”pietricea pentru jocuri de copii, ca să ochească o țintă”; latin. modus ”măsură ritmică; ritm; ton; mod muzical”; grec. mythos, latin. mythus ”mit; legendă”. În fine, din BAPHOMET ”Prevestire; Prevedere; Ferire; Ascunziș”, româna a moștenit bufniță și pivniță.

     În tradițiile românești, Sfântul Ion este cel mai mare ca rang, stând chiar la dreapta lui Dumnezeu. În mai multe postări, am demonstrat că ION era un nume al lui Orfeus, însemnând chiar ”Sfânt”; cf. rom. Ian-Caloian, Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”. Totodată, miturile antice afirmau că Orfeus era fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. De altminteri, în iconografia antică, vestitul poet și cântăreț poartă pe cap celebra cușmă geto-dacică, sugerând originea lui etnică.

     Întrucât împăratul atlant Ion Orfeus, scârbit de moravurile epocii lui, a părăsit palatul imperial și s-a refugiat în Munții Bucegi, în sălbăticie, este înfățișat deseori înconjurat de animale. 

                                                               Coif din tezaurul de la Peretu

     În imaginea mitologică celtică, eroul are coarne de cerb pe cap, simbol al rangului său împărătesc, acela de purtător de coroană, termen înrudit cu corn. Astfel, Cerbul a devenit simbolul împăratului-profet, și așa apare deseori în iconografia geto-dacică, îndeosebi pe coifuri.

                                                          Coif din tezaurul de la Agighiol

     Chiar și numele tatălui său, împăratul OEA GRUS, se traducea prin ”Căprior (Cornut) Mare”; cf. rom. oaie; gras; gros. 

     Că Sfântul Ion era simbolizat printr-un Cerb o dovedesc câteva colinde românești, unde, printre altele, eroul mărturisește acestea: 

(...) Și vânară cât vânară,

Și vânar-o zi de vară,

Până colo cătră sară,

Și nimică nu aflară,

Numai cât un cerbușor,

Cerbușoru-i surișor.

Și pe dânsul mân-au pus

Și acasă l-au adus,

După masă că l-au pus,

Și-a-ntins arcul să-l săgete.

Iară cerbul a oftat

Și din gură-a cuvântat:

- Ho, ho, ho, nu săgetați,

Vieața nu mi-o luați!

Că eu nu-s cerb cum credeți

Și după cum mă vedeți,

Ci-s Ion

Sânt-Ion,

Nănașul lui Dumnezeu! (...)

          

                                  

     Acum să ne uităm și la Capra noastră, personajul principal din ceata colindătorilor din sărbătorile de iarnă! Seamănă sau nu cu ”Capra Sălbatică” desenată de Eliphas Levi? Nu este ea chiar BAPHOMET?

                                                                                                               Adrian Bucurescu

De Ursită

 

                                                                                                 Colecție particulară

Săptămâna Leneșilor

 

 

          Din folclorul românesc: 

De la părinți am apucat

Lunea, marțea n-am lucrat;

Miercurea e o zi mare,

O țin pentru multe boli;

Joile sunt legate,

Căci nu vreau să fac păcate.

Vinerea-i o zi scumpă,

Nu mă prea silesc la muncă;

Sâmbăta m-am apucat

Ș-am făcut o bubă-n cap.

Ce să fac? Să sar în pat, 

Să scap de buba din cap.

Duminica-i o zi împărătească,

Toată lumea s-o cinstească.

Luni este Lunei,

Marți, Macoveiu,

Miercuri, Miercurele, 

Joi, Joia Iepelor,

Vineri s-au strâns unsprezece vineri,

Sâmbăta se face pomană în sat,

Să nu mă duc ar fi păcat.

Duminică a lăsat Dumnezeu

Să mă odihnesc și eu.

Zambile. Cultul Zalmoxian la Templieri

 

 

          Flori și rosturi daco-române 

     Frumoasele și parfumatele zambile au ajuns în Europa abia în anii 1.500, fiind cultivate pentru prima oară în Austria. În secolele XVII-XVIII, asemenea lalelei, zambila se găsea numai în colecțiile de plante ale celor înstăriți, care de obicei le colecționau ca pe niște trofee de preț. Grație frumuseții și parfumului persistent al zambilelor, bulbii lor erau foarte scumpi.

     Crescând în Asia Mică, unde, înainte de elenizare, înfloreau mai multe regate tracice, putem afirma că ele făceau parte din flora Traciei. Dar un soi înrudit creștea chiar în țara noastră, căci printre plantele medicinale dacice este pomenită și DINUBULA, de unde vine în românește și denumirea de zambilă. 

     Nimic surptinzător, deoarece în flora noastră autohtonă avem și zambilă-de-apă, zambilă-de-câmp și zambilă-moțată, ultima fiind cu siguranță cea la care se referea lista cu plante medicinale dacice. Aceasta înflorește din Aprilie până în Mai, și i se mai spune muscari sau zambile-struguraș. Are flori de la cel mai curat alb până la albastru închis și purpuriu. Din nefericire, încă nu știm la ce erau bune de leac zambilele-moțate, astăzi fiind cultivate în grădină numai grație frumuseții lor.

 

 

                                                                 Zambile-moțate

 

     Zambilă-moțată i se mai spune și unei femei frumoase și cochete!

     Din mai multe motive, putem bănui că zambila-moțată era socotiă și floare sacră, căci iată ce însemna DINUBULA: 1. DI NUBULA ”Cea Sfântă; Cea Minunată; La Ceremonii; Cea Fermecătoare; Cea Frumoasă; Cea Nobilă; Cea Măreață; Cu Moț; Cu Vârf; Cea Înțepătoare; Cea Războinică; Cea Supărată; Cu (la) Tristețe; Cea Ascunsă; Cu (la) Taine”;  cf. rom. de; NAPARIS - râul sacru al Geților, Ialomița de astăzi; nafură (pop.) ”anafură”; nufăr; nefer (arh.) ”soldat; poteraș”; năvală; a năvăli; latin. nobilis ”cunoscut (cuiva); cunoscut în lume; vestit; renumit; celebru; nobil din naștere; de familie nobilă”; nubilis ”vârstă de măritat”; novello ”a planta cu viță nouă; a reînnoi; a schimba”; novellus ”tânăr; nou”; nebula ”negură; vapori; brumă; ceață; nori; întuneric; văl”; nubilus ”acoperit de nori; noros; aducător de nori; întunecat; trist; nefericit”. 2. DINUBULA ”Sfințenie; Minune; Farmec; În-cântare; Eveniment; Ceremonie; Ritual; Frumusețe; Bunătate; Vrednicie; Vitejie; Pricepere; Meșteșug”; cf. rom. tâmplă ”catapeteasmă; iconostas; partea laterală a capului, între ochi și ureche”; zamfir ”safir”; zamfiră ”grangur; pasăre cântătoare migratoare; tambură ”vechi instrument muzical, asemănător cu mandolina”; țambal; a se tâmpla (arh.) ”a se întâmpla”; zambilă (bot.); jimblă; tâmplar; zimbil ”coș împletit din papură sau din rogoz; coșniță; pălărie de paie”; Jimbolia (loc.); Zamfir, Zamfira (n.); latin. templum ”templu”; franc. templier ”templier”. 

     

                                                                     Zambilă-de-apă

     Cum se știe, Ordinul Templierilor includea cavaleri-călugări, ceea ce trimite la unele sensuri din DINUBULA, asemănătoare cu rom. tâmplă. Că acest ordin își luase denumirea din graiurile trace o demonstrează încă o tălmăcire din DI NUBULA ”Doi Divini; Doi Fermecați; Doi Minunați; Doi Măreți; Doi Nobili”; cf. rom. doi; alban. dy ”doi; două”; get. NAPARIS; rom. nafură; nufăr; latin. nobilis. Și, ca să afle încă o dată și latinomanii, iată încă un argument că toate miturile Europei antice și medievale au plecat din Dacia, anume misterioasele ilustrații cu câte doi templieri pe un cal, simbol al sensului de ”Doi Nobili”.

       În realitate, DI NUBULA ascundea adevăratul cult al Templierilor, adică al Celor Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS, Amândoi supranumiți și Zalmoxis. Chiar steagul templierilor, precum și veșmintele lor de gală, cu Crucea Roșie pe fond, respectiv pe mantia albă, sugerau culorile sacre ale Zalmoxienilor, Roșu și Alb, păstrate până astăzi în firele Mărțișorului nostru. Să se știe și că, în drum spre Ierusalim, Templierii au trecut prin Ardeal, Țara Românească și Peninsula Balcanică, toate tărâmuri tracice, de unde, slavă Cerului, au avut ce învăța!

     Și, ca să fie și mai limpede că Acei Divini erau Frate și Soră, iată-I reprezentați într-o altă imagine, mai explicită:

 

     Așadar, din punctul de vedere al regelui Franței și al Bisericii Catolice, acuzele, sfârșite prin schingiuri și moarte, erau adevărate: TEMPLIERII CHIAR SE ÎNCHINAU LA ZEI ”PĂGÂNI”!  

                                                                                                            Adrian Bucurescu

Pește

 

                                         Sculptură de Constantin Brâncuși

Zodia Peștilor la Atlanți și la Români

 

 

     Zodia Peștilor este orânduită între 19 Făurar și 20 Mărțișor. Ca și celelalte zodii, și cea a Peștilor se referă la cu totul altceva, legat de natură și de climă. Semnul acestei zodii a fost o ideogramă, care s-a impus definitiv în civilizațiile europene și vest-asiatice. Există expicații și pentru această denumire. 

     Întru aceasta trebuie să plecăm de la graiul Geților, pe pământul cărora înflorea centrul Imperiului Atlant. Aflăm astfel o cetate pe malul Nistrului, cu numele de PHYSCA, fiind limpede că înseamnă ”Pești”, mai ales că actualmente localitatea se numește Râbnița; cf. rom. râvnic ”râmnic; iaz cu pește; heleșteu”. 

     Așadar, să vedem ce alte sensuri mai avea acest toponim în graiul strămoșilor noștri antici! PHYSCA se traduce astfel:”Înmugurire;Germinare; Lujer; Răsad; Plantă; Creangă; Încolțire; Încolțeală; Înconjurare; Atac; Vânătoare; Înțepătură; Vârf; Superioritate; Deasupra; Înmulțire”; cf. rom. vâsc; fișcă; pușcă; a împușca; pește; a pescui; a pișca; fișcă; pisc; a foșgăi; latin. fascis ”mănunchi; snop; legăturică; sarcină; povară”; fasces ”fasce; snop de nuiele înmănuncheate în care era înfiptă o secure, purtat de lictorii care mergeau înaintea marilor demnitari, ca semn al dreptului lor de a pedepsi; funcție înaltă; consulat”. piscis ”pește”; Piscis - Constelația Peștilor; alban. bisk ”butaș; mlădiță”; peshk ”pește”; bashki ”primărie”; germ. Fisch, engl. fish ”pește”.

 

     Este cât se poate de limpede că sensul originar atlant se referea la răstimpul când Natura se înviorează, iar plantele încep a germina, adică în lunile Făurar și Mărțișor. Se mai poate înțelege de aici că și pe vremea Atlanților, aici, în Sud-Estul Europei erau tot patru anotimpuri, cu clima asemănătoare cu cea de astăzi. Singura legătură cu Peștii este cea fonetică.

     Se spune că personalitatea nativilor din Zodia Peștilor îi face să prefere singurătatea și să evadeze în lumi imaginare, doar de ei concepute. Mulți dintre aceștia sunt artiști înnăscuți. Fiind guvernați de planeta Jupiter, nativii din Pești au înclinații puternice către spiritualitate, unii fiind interesați de religie sau de practici cum ar fi yoga și meditația. Unul din punctele lor negative este greutatea de a uita trecutul, având dificultăți la a-i ierta pe ceilalți. Nativii din Zodia Peștilor sunt predispuși și la schimbări de dispoziție și la impulsuri imprevizibile. 

 

     Pietrele lor norocoase sunt: ametistul, acvamarinul, cuarțul alb, rubinul opalul și citrina.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

Iarna în taiga

 

                                                     Tigrul siberian

Din rude mari împărătești - Urzicile

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Plin de miracole, graiul getic leagă modesta urzică de tragica împărăteasă atlantă, EURYDIKE, iubita soție a lui Orfeus. Iată cum stau lucrurile: E U RYDIKE înseamnă ”Cea care se înalță; Care este Măreață; Care e Mărinimoasă; Care e Ocrotită; Care se apără; Care se bate; Care se împunge; Care e Agresată; Care e Supărată; Care se taie; Care se desparte; Care se înțeapă; Cea cu (din; pe, la; în) Vârf; Care este Sus; Care e Superioară; Care e Cultivată; Care are Rădăcină; Care e Hrănitoare; Care este Întremătoare; Care e Vindecătoare”; cf. rom. ea; a - art. hot. adj.; a (se) ridica; ortac; herțeg ”duce; voievod”; arțag; a se hurduca; artig ”bucată mare de carne; piciorul întreg al unui animal”; a se rătăci; urzică; a urzica;  ridiche; Reteag (loc.); Iordache, Rodica (n.); latin. urtica ”urzică”; radix, -icis ”rădăcină”; alban. ortek ”avalanșă de zăpadă”; got. hrotheigs ”glorios”; germ. Herzog ”duce; conducător al oastei”; rus. raduga ”curcubeu”. 

 

     Despre Eurydike, legendele antice povesteau că era o nimfă a copacilor, adică o driadă, și a devenit iubita și soția marelui cântăreț și profet, Orfeus. Aceleași legende spuneau că Eurydike a pierit mușcată de un șarpe veninos, stârnind astfel marea durere a lui Orfeus. 

     Ca un ecou al denumirii imperiale a urzicilor, în flora României avem și un soi numit urzica crăiască. Și cum se va vedea, urzica are unele calități sugerate de denumirea de E U RIDYKE. Ea crește prin locuri ruderale, pe lângă garduri, marginea pădurilor, tăieturi, prin grădini și șanțuri. Planta conține tanin, vitaminele A, C, K etc. Urzicile sunt întrebuințate primăvara în alimentație. Fibrele lor liberiene, din tulpinile bine dezvoltate, se folosesc ca fibre textile, mai ales pentru confecționarea sacilor.

     Rădăcina și părție aeriene ale urzicii se foloseau pentru vopsitul în galben. În ținutul Tutovei, rădăcinile se spălau, se pisau și apoi se puneau la fiert în borș proaspăt. După ce se obținea zeama colorată, se lăsa să se răcească, se punea în ea piatră acră și apoi sculurile de lână, care se țineau o zi-două, până primeau culoarea dorită. În ținutul Sucevei, se culegeau frunzele tinere și se fierbeau în apă, până se colorau bine, apoi se introduceau în ea sculurile de lână, care înainte se împietreau în zer și piatră acră.

 

     Ceaiul din frunze și vârfurile florifere, îndulcit cu mierea sau zahăr, se folosea împotriva tusei, nădușelii și durerilor de piept. Unii amestecau floarea de urzică cu miere și fagure alb, luând din ea câte o linguriță, ca leac de tuse și dureri de piept. Decoctul rădăcinii și al frunzelor se mai lua la tuse cu sânge, hidropizie și hemoragii. Decoctul frunzelor se mai lua pentru greutate la inimă și leșin. De ciumă se făceau oblojeli cu urzici fierte, cu frunze și rădăcini. În multe părți, se foloseau împotriva frigurilor. La friguri de trei zile, se punea într-un pahar rachiu, floare sau sămânță de urzică pisată și se dădeau bolnavului, când îl prindea frigul. Prin împrejurimile Careiului, ceaiul din părțile aeriene se folosea în amigdalite și împotriva palpitațiilor.

 

     În Bihor, urzica se ducea în casă, înaintea altor plante, flori de câmp, ca să nu aibă parte de purici. Prin alte părți, urzicile se fierbeau, cu alte plante, în lăutorile ce se făceau pentru spălatul pe cap.

     În primăvară, când se restrângeau rezervele de hrană și începea Postul Mare, urzicile aveau un rol important în alimentație, ca fortifiant al organismelor slăbite, subnutrite. Faptul a generat credințe și practici diferite. Valoarea lor nutritivă a fost intuită demult; de aceea, peste tot se spune că înnoiesc sângele, întăresc. Unii făceau o cură de urzici fierte, ori de urzici, ștevie, fumăriță și trei-frați-pătați. Se lua câte un pumn din aceste plante, se fierbeau și din zeamă se lua, de trei ori pe zi, pe nemâncate, câte două linguri pline, timp de 15-20 de zile. Ca să fie mai plăcută, unii o luau cu zeamă de carne de vită sau de găină și în acest timp nu mai luau băuturi spirtoase și vin, nu mâncau sărături sau acrituri. În unele sate din Bucovina, când mâncau întâia dată urzici, spuneau: ”Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz și iapa, copil!”. Când se ducea prima îmbucătură la gură, se mai zicea și: Bucate noi în gură veche!

     Se spunea că urzica-i buruiana lui Marț-Mărțișor, că e ca și Marț de iute și tare, cine o mănâncă se întărește. În multe sate, hrănirea cu urzici în anumite zile a fost legată de diferite credințe. Astfel, se mai spunea că de ziua Dochiei e bine să mănânci urzici, ca să nu te muște puricii. Urzica se dă în gura foamei, zice un proverb popular, deoarece sărăcimea cu ea își astâmpăra foamea, dușmanul ei cel mai mare, mai cumplit, mai neâmpăcat. 

      Urzicatul

     În multe zone, la o anumită dată, femeile se sculau de dimineață, luau o sită sau un ciur și o pereche de foarfeci și plecau la cules de urzici, pe care le tăiau cu foarfecele sau le rupeau cu unghiile degetului mare și ale celui arătător, le scuturau și le puneau în coșulețul adus cu ele, zicând:

     Urzică,

     Burzică,

     Nu mă mușca,

     Că-i mama a făta,

     Toată te-a mânca!

     Apoi se duceau acasă cu ce culeseseră și-i urzicau pe toți ceilalți, ca să fie iuți peste an, harnici. Urzicatul continua în cursul zilei, fiind și o distracție mai ales pentru tineret. Un smoc de urzici, legat în vârful unei prăjini, avea și unul din flăcăii îmbrăcați în frunze, care cutreierau satele din unele zone și jucau prin curți, iar cu urzicile mai dădeau după cei ce se strângeau în jurul lor, cu mâinile ascunse, după cei ce-i întâlneau pe drum, ce stau pe la răspântii. 

 

     Urzicatul se mai practică și astăzi prin unele sate, urzicate fiind mai ales fetele de măritat.

          Nunta Urzicilor

     Prin Nunta sau Măritarea Urzicilor, în tradițiile noastre, se înțelege înflorirea acestora și încetarea lor de a mai fi apoi bune de mâncat. După spusa unora, Nunta Urzicilor cade în ziua de Buna Vestire, iar după a altora, în ziua de Florii. Cei mai mulți însă susțin că ea cade în Joia Mare. Într-una din aceste sărbători, fetele de măritat se duceau în pădure și culegeau flori de primăvară, făcându-și din ele cununițe, în care împleteau și urzici, ca să fie iuți, adică harnice, când vor deveni neveste.

 

     Ciudatul eveniment al Nunții sau Măritării Urzicilor vine din străvechime, unde este atestat și numele feminin trac URSICINA, care nu avea nicio legătură cu urzicile, fiind denumirea unei Zâne a Apelor, căci UR SICI NA însemna ”Care întoarce Corăbiile; Unde întorc Navele”; cf. rom. a (se) suci; naie ”barcă; navă; corabie; luntre”. De aici a rămas denumirea actualului municipiu Urziceni, căci acolo, doar până  la un cot al Ialomiței, înaintau corăbiile, pe vremea când râul, după spusele lui Vasile Pârvan, în ”Getica”, era navigabil. Etimologia populară ”a tradus” între timp numele în URSIC INA ”Trecerea Urzicilor” sau ”Împlinirea Urzicilor”; cf. rom. urzică; an; uină ”mătușă”; latin. ineo ”a se duce în (la); a porni la”; alban. ane ”latură; margine”; rom. a se răzghina ”a se desface crengile de trunchi, sub greutatea fructelor”, De aici sintagma URSIC INA a mai fost înțeleasă și ca ”Întărirea Urzicilor” și ”Întrecerea Urzicilor”, apoi ca ”Petrecerea Urzicilor”; cf. rom. urzică; ină ”fibră”; ana ”frânghie pescărească; oină; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; grec. ana ”în sus”. Din această ”petrecere” provin și Urzicatul și Nunta Urzicilor. Aceste datini sunt, poate, și un ecou al unui tâlc de la E U RIDYKE ”Care (se) înțeapă”.

                                                                                                                Adrian Bucurescu

          Bibliografie:

     Adrian Bucurescu - Enigma Atlanților, Ed. Axa, 1998;

     Adrian Bucurescu - Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999;

     Valer Butură - Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

     Simion Florea Marian - Sărbătorile la Români, vol. II, Ed. Fundației Culturale Române, 1994.

    

    

Vestigii Atlante

 

                        Sfinxul din Gizeh și Sfinxul din Bucegi

Istoria Sfincșilor

 

      În mitologiile greacă și romană, Sphinx era denumirea unui monstru fabulos, cu trup de leu și cap de femeie, uneori înaripat, care propunea trecătorilor prin preajma Tebei ghicitori și îl sfâșia pe cel care nu le putea dezlega. Așadar, nicio legătură cu frumosul Sfinx de la Gizeh și cu alți Sfincși din Egipt, care străjuiesc aleile ce duc spre temple și palate, și nici cu cel care veghează Munții Bucegi.

      Deocamdată, să vedem ce este cu Sfinxul Românesc!

      Dușmanii a tot ceea ce este mai glorios și mai frumos în istoria noastră nu pierd niciodată prilejul de a-i denigra pe Geto-Daci, în general mințind cu nerușinare, fie din ignoranță, fie doar din răutate. Printre altele, ei afirmă că superbul monument de piatră din Munții Bucegi, ar fi doar o acțiune a Naturii, a climei aspre, care l-ar fi modelat. Nimic mai fals! 

     Denumirea getică este atestată o singură dată, anume de Strabon, în ”Geografia” (Rerum Geographicarum): ”... și muntele a fost luat (de către Geți) drept sfânt, și ei îl numesc astfel, iar denumirea lui este Kogaionon, la fel cu cea a râului care curge pe alături”. KOGA IO NON se traduce prin ”Capul celui Slăvit (Sfânt)”; cf. rom. cucă; arom. cocă, alban. koke ”cap”; rom. îi; ea; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. nană; nene; nun; latin. nonnus ”călugăr”. Ulterior, denumirea a fost abreviată în KOG A ION ”Capul lui Ion; Chipul Magnificului; Capul celui Sfânt”; cf. rom. cucă, arom. cocă, alban. koke; rom. a - art. hot. adj.; Ion - titlul voievozilor români; alban. uiane ”imensitate”; hyjni ”divinitate; zeu”. 

     Ion era un supranume al împăratului profet Orfeus. Că așa i se mai spunea o demonstrează numele cetății lui natale, D-ION ”A lui Ion”, precum și un supranume al fiului său, împăratul D-ION Y SOS ”Al lui Ion cel Mare; Al ui Ion cel În-cântător; Al lui Ion cel Fermecat”; cf. rom. de; Ion; rom. sus; zuz; alban. sasi ”cantitate”; saze ”lăută; cobză”; josh ”a atrage; a momi; a seduce; a fascina”; joshje ”atracție; seducție; ispitire; fascinație”.

 

     Cum am mai scris cu diferite prilejuri, ca împărat, Ion Orfeus era și Marele Preot al Lunii, cu supranumele de MEN, atestat la Tracii Phrygieni ca Zeu al Lunii. Și în mitologia scandinavă, Luna era tot un Zeu, numit MANI. Este știut și că Ion Orfeus a fost ucis de MAINADES, Preotesele Dansatoare ale Soarelui, care i-au tăiat capul și i l-au aruncat în râul NAPARIS, actualmente zis Ialomița.Atenție: primul faraon consemnat în istoria Egiptului antic este MEN!

     KOGAIONON era doar una dintre denumirile tragicului împărat atlant. I se mai spunea și PARSPANACOS, preluat ca nume de un Get din Nordul Mării Negre. Iată tălmăcirea acestui nume sacru: P-AR SPANACOS ”Care are Semne; Care este Însemnat; Care e Înțepat; Care este Tăiat; Care e Cioplit; Care este Sculptat”; cf. rom. pe; alban. po ”da; dar; căci”; rus. v ”în; la”; rom. are; era (vb.); zbenghi ”mic semn negru, natural sau artificial, pe obraz sau pe trup; semn făcut pe fruntea cuiva ca să fie ferit de deochi; pată”; spangă ”spadă; sabie lată cu două tăișuri; baionetă”. În treacăt fie spus, din SPANACOS ”Înțepătură; Împlântare; Plantare; Cultivare” româna a mai moștenit și denumirea de spanac! 

      De la SPANACOS, care însemna și ”Tăiere; Suferință; Primejdie”, a preluat latina termentul de Sphinx, Spingis ”Sfinx”, cu sensul amintit mai la deal de ”monstru fabulos cu trup de leu și cap de femeie, uneori înaripat, care propunea trecătorilor prin preajma cetății egiptene Teba ghicitori și sfâșia pe cel care nu le putea dezlega”. 

     Se pare că unul dintre motivele schingiuirii și uciderii lui Ion Orfeus a fost acela că mărețul și generosul împărat a fost de acord cu independența Egiptului, al nouălea principat din Imperiul Atlant. Un argument în acest sens este o inscripție descoperită la Callatis-Mangalia: IOANKYRADOSKYVDALEPHAAPOMA. După specificul graiului getic, inscripția avea intenționat mai multe tălcuri: 

     1. IOAN KYR A DO S-KYVD ALEFA. A POMA! ”Domnul Ion a dat Egiptului Libertatea (Salvarea). Fie Slăvit (Celebrat)!”; cf. rom. Ion; Ioan; chir ”domn; stăpân”; latin. herus ”stăpând; suveran”; alban. kyre ”șef; cap”; rom. a da; latin. do ”a da; a acorda”; rom. se; își; Eghipt (arh.) ”Egipt”; latin. Aegyptus ”Egipt”; ital. Copto, franc. Copte ”Egiptean”; rom. alifie; e; faimă; latin. fama ”zvon; veste; tradiție; faimă”; poema ”poem; lucrare în versuri”. 

      Desigur, de aici vine și începutul anului la Egipteni, corespunzând cu sfârșitul lunii August de astăzi, adică tot când Românii comemorează Tăierea Capului Sfântului Ion Botezătorul.

     2. IOAN KYR  A DOS KYVD A LEFA AP OMA ”Suveranul Ion a mers în Egipt și în (ca un) Leu s-a prefăcut din Om”; cf. rom. Ion; Ioan; chir; latin. herus; alban. kyre; rom. s-a dus; Eghpt; latin. Aegyptus; ital. Copto, franc. Copte; germ. Lowe, slav, lev ”leu”; latin. ab ”de la; din”; rom. om; oamă (arh.) ”femeie”. Din OMA ”Femeie” s-a transmis ideea că Sfinxul ar fi avut cap de femeie!

     3. IOAN KYR A DOS KYV DAL E FA AP OMA ”Sfântului Ion un Mare Cap în Munte (Piatră) i-au făcut mai târziu Oamenii”; cf. rom. Ion; Ioan; har; latin. heros ”semizeu; erou”; apoi; latin. ab ”din; după”; rom. des; tisă (bot.); Tisa (râu); alban. dash ”berbec”; rom. cap; chip; rom. deal; franc. dalle ”dală”; rom. îi; fă ”să faci”; apoi; latin. ab ”de la; după; îndată după”; rom. om; oamă; latin. homo ”om”. 

     E limpede? Și Sfinxul Românesc și Sfinxul de la Gizeh au fost sculptați, de Geți, și respectiv, de Egipteni!

     Nu am avut liniște până când, după ce m-am închinat Sfinxului Românesc, m-am închinat și Sfinxului Egiptean, Magnificul Leu Împărătesc, slăvindu-l astfel pe Același Sânt-Ion Înaintemergătorul.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

Viorelele sau/și Toporașii

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Toate plantele din flora României poartă nume tracice, fiind încă un argument al originii nelatine a poporului nostru, precum și dăinuirea lui din cea mai îndepărtată vechime pe acest pământ. Un exemplu în acest sens este vioreaua, moștenire a etnonimului BOYROI, atestat ca trib dacic de la izvoarele Vistulei. După cum era specificul limbii trace, cu sumedenie de omonime, și acest etnonim avea mai multe tâlcuri: BOY ROI ”Plantă Strălucitoare; Braț (Ramură) de Apă; Mlădiță Curată; Iarbă Frumoasă; Pui Sănătos; Crenguță În-cântătoare; Soi Minunat”; cf. rom. pai; foaie ”frunză”; pui; engl. boy ”băiat”; rom. Rai; râu; rouă; rui ”roșcat; arămiu; roșcovan; roșiatic; ciocârlan; ciocârlie”; alban. rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; BOYROY ”Strălucire; Superioritate; Înălțare; Creștere; Mlădiță; Ramură; Braț; Creație; Inteligență; Măreție; Mărinimie; Ocrotire; Tămăduire; Farmec; Mireasmă; Impresionant; Descântec; Salvare”; cf. rom. boier; a birui; pârău; faur; a făuri; viorea; fior; fiară; vaier; vioară; a se înviora; baier ”amuletă; talisman”; latin. puer ”copil”; alban. bujar ”boier; nobil; darnic; generos; galant”; bujari ”generozitate; larghețe; nobilime; boierime”. Multe din aceste tâlcuri i se potrivesc și viorelei, care-și trage denumirea tot din BOYROI. 

 

     Vioreaua este o plantă mică ierboasă, frumos mirositoare, care crește prin livezi, tufișuri, margini de pădure, având și varietăți cultivate, pentru mirosul frumos al florilor. Viorele sunt folosite ca expectorant și sudorific, dar mai ales în cosmetică, pentru parfum de viorele. Florile s-au întrebuințat și pentru vopsit în albastru. Ceaiul din rădăcini se lua împotriva tusei. Ca pectoral se folosea și ceaiul din flori. Rădăcina se dădea copiilor mici să o roadă, ca să le iasă dinții. Frunzele se puneau pe răni și bube. Se credea că sporește farmecul celor care o purtau. De aceea, fetele o aduceau și o sădeau în grădinițe sau în ulcele. Se făcea cu ele cununițe și se puneau pe mormântul fetelor și flăcăilor. O doină din Banat spune: ”Frunză verde de mohor, / Când o fi, mândră, să mor... / Cunună de viorea / Să o vadă maică-mea”. Se spune că viorica nu era o floare ca acuma, ci o copilă frumoasă. ”Cât timp a trăit maică-sa, nu era altă copilă mai iubită și mai fericită decât ea. Murind maică-sa și însurându-se taică-său de-a doua oară, vitrega nu putea deloc s-o sufere. Pentru toată nimica o mustra, o batjocorea și o bătea. Și azi așa, mâine așa, până ce într-o primăvară, nemaiputând-o suferi, o luă de mână, o duse la marginea unei păduri, și acolo o aruncă în omăt, cugetând că va degera și se va mântui pentru totodeauna de ea. Și într-adevăr, copila fiind mică și gingașă și neștiind pe unde să iasă din pădure, să se întoarcă acasă, în scurt timp, tupilându-se sub un tufiș și adormind acolo, a degerat de frig. Dar ea nu peri pentru totdeauna, ci se prefăcu într-o floricică, căreia îi zicem viorică. Și de atunci înfloresc viorelele primăvara, până ce nu apucă încă a se duce omătul. Și deoarece copila avea niște ochi întunecați-albaștri, și floarea viorelei e albastră”. 

 

     Dar viorelei i se mai spune și toporaș, denumire moștenită tot din limba tracă, anume din DOBERES, clan al Tracilor Paioni. Iată și tâlcurile: DO BERES ”Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Ardent; În (pe; de; la; din; cu) Vârf; Care înțeapă; Care străpunge; Care împunge; Care (se) bate; Cel Războinic; Cel Sălbatic”; cf. rom. de; engl. to ”la”; rom. făraș; peruzea; perie; a peria; var; a vărui; pară (de foc); vară; baros; latin. purus ”curat; curățat; natural; pur; nepătat; cinstit; virtuos”; verus ”adevărat; autentic; veritabil; real; drept; just; cinstit; sincer; conștiincios”; alban. bar ”iarbă; leac; remediu”; rus. berioza ”mesteacăn”; vera ”credință”; DOBERES ”Strălucitor; Curat; Bun; Sănătos; Frumos; Slăvit; Cinstit; Superior; Vârf; Înțepătură; Tăietură; Lovitură; Despărțire; Deosebire; Delimitare”; cf. rom. țifraș ”ornamentat; împodobit; cochet; mândru”; toporaș; teafăr; topor; a doborî; a tăbărî; tabără; Dobra, Dobre. Dobrea (n.); latin. Tiberis - fluviul Tibru; rus. dobro ”bun”.   

 

     Ceea ce e și mai interesant cu termenul DOBERES este că intrase într-o formulă geto-dacică sacră. Astfel, în ritualul de trimitere a solilor la Zalmoxis, preoții cântau: DOBERES DABE IS ”Cei Curați (Vrednici) se înalță”. Tot atunci spectatorii se prindeau într-o horă jucată până astăzi, zisă Ciuleandra sau Șuleandra. Din DOBERES DABEIS, etimologia populară a reținut un vers cu care începe cântecul omonim: Două fire, două paie...

     Dar iată că  și altă delicată floare poartă numele de toporaș. I se mai spune și tămâioară, violetă sau micșunea. 

 

Dincolo de valoarea ornamentală, tămâioarele sunt plante comestibile, atât frunzele cât și florile. În volumul ”200 de Rețete Cercetate”, apărut în Moldova pe la 1842, scos de Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, apare și o rețetă numită ”zalatină de toporași”. Pelteaua de toporași era obținută din sucul florilor, îndulcit cu zahăr și închegat cu gelatină, pe vremea aceea obținută din oase de morun. Iată și minunata rețetă: ”Să iei 60 dramuri toporași (200 gr.), numai frunzele (petalele) de la floare și le opărești cu o litră (320 ml.) de apă clocotită. O lași până se limpezește, apoi torni apa aceea peste 40 dramuri (130 gr.) zahăr. Pui și zamă de la două alămâi și o lași puțin să fiarbă, apoi pui trei dramuri (10 gr.) de clei topit de morun. O lași să se răcească și o strecori printr-o până în calup (formă de metal)”. În Europa medievală, meșteri specializați extrăgeau ulei parfumat și esență din această plantă. Florile proaspete conțin un pigment puternic, care a fost întrebuințat în mod tradițional la vopsirea țesăturilor în albastru-pastelat.

     Cu numele de tămâioară, gingașa floare este legată de celebra regină a Massageților, TOMYRIS. 

 

     Iată tălmăcirile din acest nume glorios: TO MYRIS ”Cea Strălucitoare; Cea Curată; Cea Frumoasă; Cea Bună; Cea Apreciată; Cea Inteligentă; Care (se) simte; Cu Mireasmă; Cea Minunată”; cf. rom. de; engl. to ”la”; rom. mirază ”oglindă”; mire; mireasă; muiere; mioară; miere;mir; a se mira; alban. i mire ”bun”; miresi ”bunătate”; mirez ”aromă; mireasmă”; miro ”mir”; mirosje ”miruire”; mirre ”smirnă”. TOMYRIS ”Strălucitoarea; Vrednica; Inteligenta; Curata; Frumoasa; Plăcuta; Înmiresmata; Minunata; Grozava”; cf. rom. a (se) dumiri; tămâiere; tămâioară; temere; arom. dâmară ”neam”; alban. xhamor ”sticlos”; damar ”izvor; vână; filon”; tmerr ”groază; spaimă; oroare; înfricoșare”; tmerroj ”a (se) îngrozi; a (se) înfricoșa; a (se) înspăimânta”. 

  

     În fine, denumirile de micșunea, micșinea și micșin îi vin acestei minunate flori tot din tracă, unde avem atestate numele de MUCASEN și MUCASENUS, ultimul fiind al unui Dac din Apullum. Iată ce înseamnă și MUCASEN/MUCASENUS: MUCA SENUS ”Ramură Frumoasă; Mlădiță Curată; Plantă Minunată; Iarbă Tămăduitoare; Plantă Hrănitoare”; cf. rom. moacă ”bâtă; ciomag”; mac (bot.); omag (bot.); a sana ”a însănătoși; a îndrepta; a înfiripa; a întrema; a înzdrăveni; a lecui; a ridica; a tămădui; a vindeca”; sân; latin. sanus ”sănătos; întreg la minte”; alban. sane ”fân”; sanez (bot.) ”gențiană”; germ. schon ”frumos”. MUCASENUS > *MOXINUS ”Hrană; Grâne; Bucate; Bunătăți; Întremare; Forță; Superioritate; Belșug; Mulțumire”; cf. rom. magiun; micșunea; a măcina; Măgeanu, Moceanu (n.); latin. maximus ”maxim; în cel mai înalt grad; foarte mult; perfect; bucuros”; franc. magasin ”magazin”. 

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Brândușele

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Neîntrecuți erau strămoșii noștri daci la poezie, după cum afirmă chiar autorii antici străini. Ne-au rămas până astăzi foarte multe denumiri poetice ale plantelor, unele înțelese, altele mai misterioase. Printre ultimele, se află și brândușele, care nu sunt trecute nici pe lista plantelor medicinale dacice, întocmită de botaniști greci și romani. 

     Să vedem așadar cum stau lucrurile! Mai întâi trebuie să cercetăm dicționarele antice, unde apar și câțiva termeni tracici. Astfel, în dialectul traco-messapic, BRENDON însemna ”Cerbi”, iar BRUNDA și BRUNDUSIUM se tălmăceau prin ”Cap de Cerb”. Mai trebuie amintit și localități traco-illyre, precum BRINDIA, BRUNDISA și BRUNDISIUM, ultima fiind port civil și militar la Marea Adriatică, întemeiată de Illyri pe locul unei așezări a Iapygilor sau Messapilor, de asemenea neamuri tracice. 

     ”Și care-i legătura între cerbi și brândușe?” s-ar putea întreba oareșcine. S-o vedem! În graiurile tracice, BR-UNDUSIUM însemna ”Coarne Ramificate; Corn Înflorit; Ramură Încolțită; Flori cu Cornițe; Plantă Cornută”; cf. alban. bri ”corn”; rom. undiță; untișor (bot.); grec. anthos ”floare”; end ”polen”. În decursul veacurilor, din tâlcurile de ”Plantă Cornută; Planta Cornutelor” Românii i-au acordat untișorului denumirea de untul-vacii! Dar aici interesează doar brândușele, ale căror petale seamănă cu niște cornițe.

     În țara noastră, sunt mai multe soiuri de brândușe. Astfel, un asemenea soi este brândușa zisă și șofrănel, care crește prin tufișuri, poieni și marginea pădurilor din munți. Plămădită în rachiu de drojdie, se bea împotriva frigurilor ori se învârtea în jurul capului, ca și alte specii înrudite.

  

     Un alt soi de astfel de plante sunt brândușele de primăvară, care cresc prin fânețe, pășuni și rariști de pădure. Vestesc primăvara cu florile lor liliachii-violacee. În Moldova, cu flori de brândușă de primăvară și de toamnă se vopseau sculuri de lână și ouă în ”brândușiu”. Florile lor s-au folosit pentru vopsitul lânii sau firelor și în Țara Bârsei. Pe scoarțele mai vechi sunt vrâste cu motive brândușii, pe fond negru, roșu sau maro. Apariția timpurie a florilor, înainte de topirea zăpezii, a fost atribuită, în Țara Oltului, Țara Hațegului etc., mamei lor vitrege, care le alungă din pământ. Și în Bucovina se spunea că ”maștera pământului scoate brândușele în luna lui Mart, când e frig afară, zicând: - Du-te, du-te afară, ce șezi, c-amu-i cald, e Soare!” De aceea, și la mașterile cele rele li se spunea: - Nu fi așa rea ca maștera pământului, care a dat brândușa afară în luna lui Mart!” De rezistența ei la frig se leagă obiceiul, din unele zone, de-a mânca prima brândușă găsită primăvara, ca preventiv împotriva frigurilor. În Banat, la Moșii de Primăvară, se dădeau de pomană așa numiții ”brânduși” ori ”brândușei”, niște colaci în formă de om, cu cap, mâini și picioare. 

  

     Brândușa de toamnă sau ceapa-ciorii crește prin fânețele și pășunile umede. Florile ei roșii-liliachii vestesc toamna, iar primăvara de timpuriu, din bulbul ce-l au în pământ se dezvoltă frunzele. Planta, mai ales bulbul și semințele, se întrebuințează în industria medicamentelor. Florile plantei s-au folosit și pentru vopsit. În unele zone, se credea că florile apără de brâncă, de aceea se mâncau toamna. Se mai întrebuința la răni, degerături și împotriva reumatismului. În multe părți, se spălau pe cap cu decoctul plantei pentru creșterea părului și împotriva păduchilor de cap. În Țara Hațegului, cu florile se ungeau pe piele, ca să nu-i înțepe puricii. În Ținutul Năsăudului, fetele o punau în groscior, adică în smântână, și apoi se ungeau cu el pe față, ca să se rumenească. În medicina veterinară decoctul plantei se folosea pentru brâncă, iar fiertura concentrată din semințe sau bulbi, împotriva râiei. În Bucovina se spunea că brândușele sunt bucuria morților: ”așa cum ne bucurăm noi de brândușe primăvara, când le vedem întâi, tot așa se bucură și morții de ele”. De aceea, se spunea că brândușa de toamnă ”e păcat s-o rupi”.

  

     Brândușa mică sau șofranul vărgat, cu bulb comestibil, crește prin fânețe și crânguri, prin pășunile uscate de pe coline. Florile se foloseau pentru vopsit în galben și pentru a falsifica șofranul. În Moldova, se obținea din ea culoarea ”galben opărit” (deschis), pentru bumbacul ce se întrebuința la țesutul vrâstelor la ștergare. Se culegeau mai multe feluri de brândușe, se fierbeau până se obținea o culoare măslinie și apoi se puneau în fiertură sculurile de bumbac, care se țineau o zi și o noapte la căldură, apoi se scoteau, se spălau în apă rece și se uscau.

 

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Măria Sa, Apollon-Zalmoxis

 

     Nădejdea Celor cu Sânge de Dac

 

Izgonirea Romanilor din Dacia

 

          Strălucitoarea Izbândă a Strămoșilor Noștri 

     Mai întâi, unui viteaz nobil get, din teritoriul liber aflat în S-E țării, Muntenia de astăzi, i s-a zis LOMAN ”Luminosul; Iluminatul”. În celebrul poem ”Cântecul Nibelungilor” este pomenit ca voievod al Valahiei, cu numele de Ramunc și Sigeher. A propovăduit libertatea Daciei prin toate ținuturile necucerite de Romani, până când, în fruntea unei puternice oștiri a trecut Oltul și a început atacurile împotriva Romanilor. Încă nu știm câtă vreme au durat luptele. În oastea lui au intrat și foarte mulți din teritoriul ocupat. Astfel, însuflețiți de dragostea față de patria lor natală și de ura împotriva cotropitorilor, Geto-Dacii i-au înfrânt pe Romani, alungându-i definitiv peste Dunăre. 

 

     Devenit împărat al Marii Dacii, a fost numit ROMAN ”Învingătorul; Vrednicul; Ardentul; Strălucitorul; Minunatul”; cf. rom. a rămâne ”a câștiga; a învinge”; romanul - dans popular; melodia după care se dansează romanul”; râmnă ”perseverență; hărnicie; ardoare; sârguință; zel; voie; voință; vrajă; vrăjitorie”; rumen; a (se) rumeni; romaniță, româniță ”mușățel”. 

 

     Pe un opaiț descoperit în ruinele cetății Drobeta scrie: ROMAN E SIS ”Roman e Cel mai Mare”; cf. rom. e; sus; șes; șaș ”vultur”; alban. sasi ”cantitate”; shesh ”șes; platou; podiș”. Nevolnicii noștri ”istorici” numesc înfrângerea Romanilor ”retragerea aureliană”. Umiliți, nici Romanii n-au lăsat mărturie despre alungarea lor peste Dunăre.

     Iată însă o inscripție, de cea mai mare importanță pentru istoria noastră, înscrisă pe o cărămidă descoperită la Băile Herculane: VEXILLATIO DACIARUM. Ca mai toate spunerile tracice, și această inscripție conține mai multe tâlcuri: 

     1. VEKS IL LATIO DACIA RUM ”I-au bătut Voinicii Daciei pe Romani; I-au izgonit Oștenii din Dacia pe Romani”; cf. rom. bici; a biciui; fugă; a fugi; slav. bega ”fugă”; franc. boxe ”box”; rom. el; ăl; îl; lat; leat ”contingent; subunitate militară; soldat”; latin. latus ”larg; întins; mare; amplu”; alban. ledh ”meterez; stăvilar”; grec. lithos ”piatră”; DACIA; rom. Râm (arh.) ”Roma”. 

     2. VEKS ILLATIO DACIA RUM ”I-au alungat (spulberat) din Țară Dacii pe Romani”; cf. rom. fugă; a fugi; latin. vexo ”a zgâlțâi; a scutura; a maltrata; a vătăma; a devasta; a jigni; a vexa; a asalta”; slav. bega; rom. olat(ă) ”provincie; regiune; ținut; teritoriu; moșie; gospodărie mare”; DACIA; RUM; rom. Râm.

     3. VEX ILLATIO DACIA RUM ”I-au fugărit Vitejii (Mândrii) Daci pe Romani”; cf. rom. fugă; a fugi; latin. vexo; slav. bega; franc. boxe; rom. aleat ”măreție; splendoare (a codrului)”; DACIA; RUM; rom. Râm.

     4. VEXILLATIO DACIA RUM ”I-au bătut Dacii pe Romani”; cf. rom. Pâșlete ”vânt care bate dinspre Nord”; latin. vexillatio ”detașament de vexilari; corp de cavalerie”; pugilatus ”pugilat; luptă cu pumnii”; DACIA; RUM; rom. Râm.

     A se înțelege că, în graiul dacic, RUM nu însemna doar ”Roma; Roman(i)”, ci și ”Stricați”! Cf. rom. a râma; râmă.Poate că de la RUM vine și expresia românească a-și da arama pe față.

     După cum sugerează toponimul Bocșa - ”Bătaia; Lupta; Zdrobirea” - aici s-a dat lupta hotărâtoare dintre Daci și Romani. 

 

     Actualul oraș Bocșa, ca și Băile Herculane, de unde provine inscripția respectivă, este situat tot în județul Caraș-Severin. Este locuit încă din cea mai îndepărtată Antichitate, în vatra sa fiind descoperite vestigii din perioada culturii Coțofeni, datând cu 1.800 - 1.600 î.e.n. Localitatea se întinde într-o mică depresiune din Nordul Muntelui Dognecea, pe râul Bârzava, străjuit de Culmea Mare la Sud și de Dealul Areniș la Nord, la 24 km. de Reșița.

     Așadar, nici că vreau să mai aud de așa-zisa ”retragere aureliană”! De unde s-au mai retras vreodată Romanii de bunăvoie? Fie din ignoranță, fie din răutate, cercetătorii noștri, unii ziși chiar ”savanți”, ne-au scris o istorie de doi bani, umilitoare, atacând și astăzi mândria noastră națională. A venit vremea să-i redăm Daciei toată slava cuvenită și să fim demni de măreția și vitejia ei!

 

                                                                                                              Adrian Bucurescu