Flori și rosturi daco-române
Frumoasele și parfumatele zambile au ajuns în Europa abia în anii 1.500, fiind cultivate pentru prima oară în Austria. În secolele XVII-XVIII, asemenea lalelei, zambila se găsea numai în colecțiile de plante ale celor înstăriți, care de obicei le colecționau ca pe niște trofee de preț. Grație frumuseții și parfumului persistent al zambilelor, bulbii lor erau foarte scumpi.
Crescând în Asia Mică, unde, înainte de elenizare, înfloreau mai multe regate tracice, putem afirma că ele făceau parte din flora Traciei. Dar un soi înrudit creștea chiar în țara noastră, căci printre plantele medicinale dacice este pomenită și DINUBULA, de unde vine în românește și denumirea de zambilă.
Nimic surptinzător, deoarece în flora noastră autohtonă avem și zambilă-de-apă, zambilă-de-câmp și zambilă-moțată, ultima fiind cu siguranță cea la care se referea lista cu plante medicinale dacice. Aceasta înflorește din Aprilie până în Mai, și i se mai spune muscari sau zambile-struguraș. Are flori de la cel mai curat alb până la albastru închis și purpuriu. Din nefericire, încă nu știm la ce erau bune de leac zambilele-moțate, astăzi fiind cultivate în grădină numai grație frumuseții lor.
Zambile-moțate
Zambilă-moțată i se mai spune și unei femei frumoase și cochete!
Din mai multe motive, putem bănui că zambila-moțată era socotiă și floare sacră, căci iată ce însemna DINUBULA: 1. DI NUBULA ”Cea Sfântă; Cea Minunată; La Ceremonii; Cea Fermecătoare; Cea Frumoasă; Cea Nobilă; Cea Măreață; Cu Moț; Cu Vârf; Cea Înțepătoare; Cea Războinică; Cea Supărată; Cu (la) Tristețe; Cea Ascunsă; Cu (la) Taine”; cf. rom. de; NAPARIS - râul sacru al Geților, Ialomița de astăzi; nafură (pop.) ”anafură”; nufăr; nefer (arh.) ”soldat; poteraș”; năvală; a năvăli; latin. nobilis ”cunoscut (cuiva); cunoscut în lume; vestit; renumit; celebru; nobil din naștere; de familie nobilă”; nubilis ”vârstă de măritat”; novello ”a planta cu viță nouă; a reînnoi; a schimba”; novellus ”tânăr; nou”; nebula ”negură; vapori; brumă; ceață; nori; întuneric; văl”; nubilus ”acoperit de nori; noros; aducător de nori; întunecat; trist; nefericit”. 2. DINUBULA ”Sfințenie; Minune; Farmec; În-cântare; Eveniment; Ceremonie; Ritual; Frumusețe; Bunătate; Vrednicie; Vitejie; Pricepere; Meșteșug”; cf. rom. tâmplă ”catapeteasmă; iconostas; partea laterală a capului, între ochi și ureche”; zamfir ”safir”; zamfiră ”grangur; pasăre cântătoare migratoare; tambură ”vechi instrument muzical, asemănător cu mandolina”; țambal; a se tâmpla (arh.) ”a se întâmpla”; zambilă (bot.); jimblă; tâmplar; zimbil ”coș împletit din papură sau din rogoz; coșniță; pălărie de paie”; Jimbolia (loc.); Zamfir, Zamfira (n.); latin. templum ”templu”; franc. templier ”templier”.
Zambilă-de-apă
Cum se știe, Ordinul Templierilor includea cavaleri-călugări, ceea ce trimite la unele sensuri din DINUBULA, asemănătoare cu rom. tâmplă. Că acest ordin își luase denumirea din graiurile trace o demonstrează încă o tălmăcire din DI NUBULA ”Doi Divini; Doi Fermecați; Doi Minunați; Doi Măreți; Doi Nobili”; cf. rom. doi; alban. dy ”doi; două”; get. NAPARIS; rom. nafură; nufăr; latin. nobilis. Și, ca să afle încă o dată și latinomanii, iată încă un argument că toate miturile Europei antice și medievale au plecat din Dacia, anume misterioasele ilustrații cu câte doi templieri pe un cal, simbol al sensului de ”Doi Nobili”.
În realitate, DI NUBULA ascundea adevăratul cult al Templierilor, adică al Celor Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS, Amândoi supranumiți și Zalmoxis. Chiar steagul templierilor, precum și veșmintele lor de gală, cu Crucea Roșie pe fond, respectiv pe mantia albă, sugerau culorile sacre ale Zalmoxienilor, Roșu și Alb, păstrate până astăzi în firele Mărțișorului nostru. Să se știe și că, în drum spre Ierusalim, Templierii au trecut prin Ardeal, Țara Românească și Peninsula Balcanică, toate tărâmuri tracice, de unde, slavă Cerului, au avut ce învăța!
Și, ca să fie și mai limpede că Acei Divini erau Frate și Soră, iată-I reprezentați într-o altă imagine, mai explicită:
Așadar, din punctul de vedere al regelui Franței și al Bisericii Catolice, acuzele, sfârșite prin schingiuri și moarte, erau adevărate: TEMPLIERII CHIAR SE ÎNCHINAU LA ZEI ”PĂGÂNI”!
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu