Reîntrupându-ne

Venit-au Zeii iar în țara Lor,
În Dacia Două Lumini venit-au,
Ca Două Aurore Boreale Zeii
Au luminat câmpiile și munții.

Privit-au Zeii înspre țara Lor,
Și rouă Le-a sclipit atunci în gene,
Căci prin fuioarele de beznă au văzut
Teroare, spaimă și o grea uitare.

Văzând teroare, spaimă și uitare,
Din tulnice dădut-au semne-n cer,
Chemând a îngerilor oaste mare,
În fața cărei fiii beznei pier.

Ci ascultând și ei Sfânta Chemare,
S-au răzvrătit Fiii Luminii fără teamă,
Cum fără teamă le erau străbunii,
Străbunii ce râdeau în fața morții.

Au scuturat de colb Fiii Luminii,
Fiii Luminii-au scuturat hrisoave,
Unde era înscrisă zestrea țării,
Și-au scuturat și Tabla de Smaragd.

Și dacă Zeii vor pleca din nou,
Din țara Lor spre cer iar vor pleca,
Noi vom rămâne-n slovele ce-i ard
Pe fiii beznei cei trimiși de iad.

Voi, Doi Zalmoxis, ne-așteptați în cer,
Și grea e calea spre grădina Voastră,
Dar fulguind din cer Lumina Lină
Desțelenește drumul către Voi.

Și chiar de-ar fi să rătăcim poteca,
Și chiar de-ar fi poteca să ne frângă,
Noi ne vom prăbuși râvnind la cer,
Cu ochii-n rouă vom privi la cer.

Și de-om renaște iarăși pe pământ,
De-om fi ca alte dăți pomi înfloriți,
Petale vă vom scutura în cale,
Spre Răsărit, ca iar să răsăriți.


                                Adrian Bucurescu

Toponimia Daciei: Râbnița

     Împărăția lui Zalmoxis

     Primul rege al Geților, pomenit în documente, este CHAR NABON, un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, ce se traduce prin ”Zeul (Domnul) Napailor”, adică al neamului atestat în stânga râului sacru Naparis, astăzi Ialomița. Izvoare, încă secrete, spun că El a ajuns regele tuturor Tracilor, inclusiv al celor din Asia Mică. Chiar și o sursă cunoscută adeverește calitatea Lui regală, într-un celebru text, unde Platon îl citează pe Socrate, care, la rândul lui, transmite spusele unui medic trac: ”Zalmoxis, Regele nostru, care e Zeu”.
     Ei bine, un alt supranume al Zeului-Rege era AN TARIOCHOS ”Unificatorul Tracilor”; cf. rom. unu; a uni; alban. anoj ”a adera”; rom. întreg; a (se) întregi;  Dragoș, Drăguș (n.); Drăgășani (loc.); latin. Thrax ”Trac”.
     Ca urmași direcți ai Tracilor de Nord, drepturile noastre legitime asupra fostului teritoriul Imperiului Trac nu au de ce fi puse la îndoială, acestea fiind o moștenire chiar divină.
     Abia după aproape cinci veacuri după Zalmoxis va veni un alt împărat, Buerebuistas, cel numit în celebra inscripție de la Dionysopolis, Balcicul de astăzi, ”Cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, va încerca să reconstituie Împărăția lui Zalmoxis, dar asasinarea lui a împiedicat ca această misiune sacră să se împlinească în întregime. Așadar, imperiul înființat de Buerebeuistas a apărut ca o încercare de a reconstitui tărâmul Zeului pe pământ.

     Așadar, de la Zalmoxis și de la Buerebuistas teritoriul răsăritean al Românilor se întinde de drept cel puțin până la râul Nipru, zis de Geți Borysthenes.

     Moldova din stânga Nistrului

     Varianta Slavilor de Răsărit pentru Valahi, era ”Volohi”. Pe la 1150, în documentele rusești este atestat poporul Bolohovenilor, în timp ce o icoană din Liov menționa existența unui voievod ”voloh”, Ioan de Onut, prin preajma Hotinului. În 1892, istoricul rus Nikolai Karamzin scria, în volumul al IV-lea al Istoriei Imperiului Rus, că orașul Bolochov, adică ”Al Valahilor”, menționat în ”Cronica Vremurilor Trecute”, a lui Nestor Cronicarul, se afla în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici. Iată așadar o prezență semnificativă a Românilor în regiune, în pofida năvălirilor Slavilor de Răsărit aici.
     În tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în Martie 1600 la Brașov, Mihai Viteazul cerea să i se recunoască stăpânirea asupra ”Oceacului de peste Nistru”, cetate ce fusese ridicată de Moldoveni pe timpul domniei lui Petru Șchiopul.
     În veacul al XVII-lea, la 1681, o parte din Transnistria a intrat în stăpânirea voievodului Moldovei Gheorghe Duca. Târgurile de aici au fost atunci organizate ca și orașele moldovenești, fiind conduse de șoltuzi și pârgari. Stăpânirea domnului Moldovei este dovedită de condicile de socoteli și biruri al acestuia, a durat până în 1713. Centrele mai importante erau Movilăul - ridicat de voievodul Ieremia Movilă pe moșia Cantacuzineștilor, Dubăsari, Ianipol, Jaruga, Rașcău, Vasilcău.
     După crearea U.R.S.S. (30 Decembrie 1922), guvernul sovietic a creat, pe teritoriile situate la Est de Nistru, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU). Capitala se afla la Balta, un oraș din Ucraina de astăzi. Granițele RASSM au fost trasate astfel ca doar 30 % să fie Moldoveni. În 1929. capitala a fost mutată la Tiraspol. Așadar, chiar și călăul Stalin, numind acea ”republică autonomă sovietică socialistă” Moldovenească, recunoștea că respectivul teritoriu era moldovenesc, adică românesc!
     La 2 August 1940, în urma cotropirii Basarabiei, guvernul sovietic a creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea unei mari părți din Basarabia cu 6 dintre cele 14 raioane ale RASSM, restul revenind R.S.S. Ucrainene.

     În 1941, în urma victoriilor germano-române, 13 județe de peste Nistru au revenit României, creându-se aici, până în 1944, Guvernământul Transnistriei.
     Din 1944, cotropind din nou Răsăritul Moldovei, Sovieticii au reinstaurat aici regimul de teroare comunistă, Rușii și Ucrainenii cu convingeri comuniste ucigând sau surghiunind în Gulag zeci de mii de Români.

     De la Physca la Râbnița

     În documentele antice, se pomenește de ”cetatea getică Physca, de pe fluviul Tyras”, adică de lângă Nistru. PHYSCA se tălmăcește prin ”Piscicola; Loc cu Pește; La Pescuit; Pescari”; cf. rom. pește; a pescui; latin. piscis, alban. peshk, got. fisks ”pește”; alban. peshkoj, got. fiskon ”a pescui”.
     Tot în documentele antice, sunt atestate și două râuri: RHAVON, în ținuturile getice, și RHEBANOS, pe coasta traco-bithynă. Amândouă hidronimele se traduc prin ”Cu (în; de; pe) Apă”; cf. rom. rovină ”mlaștină; băltoacă”; râbnic ”heleșteu; iaz”; latin. rivus ”râu; curs de apă”; ripa ”mal al unei ape curgătoare”; ripensis ”vecin cu țărmul Dunării”; slav. ryba ”pește”.
     Așadar, și RHAVON și RHEBANOS pot fi traduse prin ”Pe Apă; În Apă; Pește”, trimițând la sensurile din PHYSCA. Se vădește astfel că acea cetate getică de pe Tyras era pe locul actualului oraș Râbnița, a cărui denumire vine cu siguranță de la sinonimele RHAVON și RHEBANOS, tot din limba tracă.

     În apropiere de Râbnița, în satul Mocra, s-a născut celebrul compozitor Eugen Doga. Aflată de-a lungul veacurilor și sub stăpâniri străine vremelnice, Râbnița, chiar dacă se află în stânga Nistrului, este de drept a Moldovenilor, adică a Românilor, și, prin grația divină, va reveni cândva, cu Basarabia cu tot, la Patria-Mamă.
 
                                                                                                                 Adrian Bucurescu

          Nume secrete

Nu vi s-a întâmplat niciodată
să vă simțiți străini
de propriul nume?
De multe ori mi s-a părut
că nu sunt Adrian
decât în trecătoare hrisoave
de pe această lume.
Stau uneori și mă-ntreb,
câteodată cu teamă:
de fapt, cum mă cheamă?
Numai Zeii, desigur, Își știu numele Lor,
numai Zeii cunosc și numele noastre.
Ei, când ni le-or spune,
cum le-om întâmpina
și, mai ales, vechile noastre nume
cine le-o alina
de râsul și plânsul ce ni le-au însoțit
de când ne-am botezat
până ce-am asfințit
și-n giulgiu curat,
măre, ne-am gătit
și cu sânge rece am pornit
înspre natalul Infinit?

                             Adrian Bucurescu

Peștele

          Mitologie daco-română

     În limba tracă, peștele avea mai multe denumiri, după dialecte, toate însemnând ”Iute; Vioi; Agitat; Zvârlugă”, de pildă, PHYSCA; cf. rom. pește; a pescui; boască; fișcă; a foșcăi (reg.) ”a foșgăi”; latin. piscis, alban. peshk, got. fisks ”pește”; alban. pehkoj, got. fiskon ”a pescui”. O altă denumire era ACTIOS; cf. latin. actus ”mișcare”; grec. ichtys ”pește”. Firesc, peștele era și ”Cel din (de pe) Apă”, spunându-i-se de aceea REB și RHAVON; cf. rom. râpă; râbnic (arh.) ”iaz; heleșteu”; rovină ”mlaștină; băltoacă”; latin. rivus ”râu; val”; ripa ”mal al unei ape curgătoare”; ripensis ”vecin cu malurile Dunării”; slav. ryba ”pește”.

     Pe o gemă de onix, descoperită în cetatea de la Potaissa-Turda, Îl vedem pe Însuși Apollon- Zalmoxis, ca păstor, alături de ”Miorița” prevestitoare. Pe gemă apare și inscripția ICHOYS ”Vestea; Prevestirea”; cf. latin. echo ”ecou”. Aceeași inscripție poate fi citită și ICH THIUS, deoarece Dacii notau sunetele iu și ui cu Y, și se tălmăcește prin ”Cel Drag; Cel Bun; Cel Milostiv; Cel Divin”; cf. latin. hic ”acesta”; rom. duios; tei; tui ”însemn voievodal”; Teiuș (loc.); latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”. Dar ”ICH THYUS ”Cel Duios” se traducea și prin ”Cel Impresionat ; Cel Mișcat; În Mișcare”, fiind o variantă pentru trac. ACTIOS și grec. ICHTYS, adică ”Pește”. De aceea, Peștele a fost mai întâi simbolul lui Zalmoxis, preluat de primii creștini, așa cum de altfel au preluat aproape toată religia zalmoxiană.

     Înțeles ca ”Divin; Sfânt”, peștele este considerat și astăzi cu carnea cea mai curată, posturile fiind punctate din când în când cu ”dezlegare la pește”. Mai mult, după cum era desenat, acest simbol era și litera a, zisă alpha, inițiala de la Apollon.
     O legendă culeasă din satul Sărățeni, în vatra căruia s-a aflat cetatea Netindava, unde S-au născut Gemenii Divini, este clar inspirată din Viața Zeilor, legată și de simbolul Peștelui. Legenda spune că Viforul s-a îndrăgostit de o zână, frumoasă ca toate zânele, și-a luat chip de om și s-a dus s-o pețească. Zâna însă l-a recunoscut și i-a adus aminte că Dumnezeu le-a lăsat dragostea numai oamenilor, ca să le mai îndulcească necazurile pe care le întâmpină pe pământ. Aprins de dor, Viforul s-a făcut nevăzut și, prinzând momentul când ea dormea adânc, cum-necum, a lăsat-o grea. Peste nouă luni, zâna a născut un băiețel și o fetiță. Fiindu-i rușine de suratele ei, i-a încredințat pe gemeni unei pământence și s-a ascuns tocmai în străfundul apelor, spre a nu mai fi găsită niciodată de Vifor. Acolo, și-a făcut un palat de cleștar, unde primea fetele și feciorii înecați.

     Femeia și soțul ei, care îi adoptaseră pe copiii zânei, i-au crescut mai mult pe ascuns, căci se vedea limpede că aceștia nu sunt pământeni, iar tutorii se temeau că împăratul, care era foarte rău, îi va oropsi. Odată, au venit în satul lor oșteni ai împăratului, căutând un tâlhar. Aflând că niște supuși se cam feresc de lume, au căutat și l-au prins pe băiatul zânei, pe care au vrut să-l ia și să-l ducă în cetatea de scaun. Flăcăul s-a luptat cu ei, dar până la urmă aceia l-au ucis. Sora lui, care era mare tămăduitoare, s-a dus și a luat apă moartă, cu care i-a lipit toate rănile. Apoi a adus un ulcior cu apă vie, cu care l-a înviat. Atunci a venit și mama lor adevărată, care devenise Zâna Apelor, și, după ce le-a povestit ai cui erau de fapt, i-a luat cu ea în palatul de cleștar, orânduind-i să fie Craiul și Crăiasa Peștilor, să nu mai aibă de-a face cu pământul cel plin de răutate. De atunci, cei doi fii ai zânei rânduiesc pescuitul, după inima pescarului; îi golesc plasa plină sau îi umplu plasa goală, îi răstoarnă barca pe vreme frumoasă, ori, dimpotrivă, îi feresc barca pe furtună.
     În descântece însă, peștele este o vietate rarisimă. Este propus totuși, în magia neagră, pentru a-l face pe un om bețiv! Întru aceasta, se petrece de trei ori, prin gât de rață și de știucă, rachiu și vin, zicându-se de trei ori descântecul, și apoi se bea, fără ca omul cu pricina să știe, ca el să cadă în patima beției. Descântecul este acesta:
Cum nu poate peștele și rața fără apă,
Cum peștele nu poate trăi pe uscat,
Așa să nu poată trăi N. niciun ceas
Ca să nu bea rachiu și vin!
Să umble după băutură,
Cum nu stă apa mergătoare
Și oastea călătoare!
Cum nu se poate opri
Plumbul din pușcă.
Așa nime să nu-l poată opri pe N.
De a nu bea rachiu și vin!

     În mitologia românească, Pământul se sprijină pe patru pești uriași, numiți Începătorul, Ascultătorul, Arătătorul și Somnorosul. Când ei se mișcă, Pământul se cutremură.
     Ca o amintire geto-dacică a sfințeniei sale, peștele este invocat în cântecele de leagăn:
Vină, soamne,
De-l adoarme,
Vină, știucă,
De mi-l culcă,
Și tu, pește,
De mi-l crește!

     Ghicitorile descriu peștele astfel:
Apa mă naște,
Soarele mă crește,
Și când nu văd pe mama, mor.
                    *
                 *    *
Are aripi, dar nu zboară,
N-are picioare, dar merge.
                    *
                 *    *
Unde omul moare, el trăiește,
Unde omul trăiește, el moare.
                    *
                 *    *
Soldat oțelit,
De oaste gătit.

                                                                                                        Adrian Bucurescu

             La Roumanie, sans dictature, sans censure!

Seceriș

     

Combina-secerătoare
A tăiat o fată mare.
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Plângeți-o, mamă și tată,
C-aveați și voi doar o fată!
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Plângeți voi, secerători,
Plângeți, fete și feciori!
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Lui Gheorghiță, la oștire,
Nimenea nu-i da de știre.
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Of, dar și când a aflat,
El în gardă s-a-mpușcat.
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

                   
                                 Adrian Bucurescu

Lăcusta

          Mitologie românească

     Tracii nu erau scutiți de invaziile lăcustelor. Ei le numeau LINCHESTAI ”Arzătoarele; Pârjolul; Înțepătoarele; Rozătoarele”; cf. rom. logostea; licastău ”unealtă ascuțită cu care se fac găuri în cercurile de fier (la roți); dorn”; latin. locusta ”lăcustă; homar”; Locusta - otrăvitoare de profesie în timpul lui Claudius și Nero; franc. langouste ”lăcustă”.
     Și Românii au fost și mai sunt încă îngroziți de ravagiile acestor insecte cumplite asupra recoltelor. Cu prilejul unei asemenea invazii, voievodul care domnea atunci a rămas în folclor ca Lăcustă-Vodă.
     O năvală de lăcuste l-a impresionat și pe marele cronicar Miron Costin, care, în ”Letopisețul Țării Moldovei”, o descrie astfel: ”Un stol ținea un ceas bun, și dacă trecea acel stol, la al doilea ceas sosea altul; și așa, stol după stol țineau, cât țineau din prânz până îndeseară. Unde cădeau la mas, ca albinele zăceau; nice cădea stol peste stol, ce treceau stol de stol, și nu se porneau până nu se încălzea Soarele bine spre prânz; și călătoreau până îndeseară, și până la cădere de mas cădeau și la popasuri. Însă unde mâneau rămânea numai pământul negru, împuțit; nice frunze, nice pae ori earbă, ori semănătură nu rămâneau și se cunoștea și poposeau, că era locul nu așa negru la popas, cum era unde mânea acea mânie a lui Dumnezeu”.

     La țară, se întâlnesc încă bătrâni care au aflat de la bunicii lor de luptele ce au fost duse împotriva lăcustelor, de acele timpuri când oamenii dintr-un ținut au fost obligați să alunge lăcustele, în șanțuri săpate în acest scop, unde urmau a fi distruse. Concentrările de trupe care să distrugă lăcustele din ținuturile unde apăreau au rămas încă în amintirea poporului. În România veacului al XIX-lea au fost destul de dese: 1850-1851; 1860-1861; 1864; 1879-1880; 1886; 1899-1900.
     Așadar, este firesc ca în mitologia românească lăcustele sunt o nenorocire împotriva căreia trebuie folosite toate mijloacele, inclusiv magia. Astfel, se încearcă alungarea lor cu descântece, cum este acesta din Șieu-Cristur, județul Maramureș:
Lăcustă,
Fata dracului,
Fata diavolului,
Fata lui Faraon,
Fata Satanii,
A Mumii Pădurii,
A pajurii,
A ciumii,
A primejdiei,
A boalelor,
A nevoilor,
De ai venit cu rău,
Du răul în pârâu!
De ai venit cu boală,
Du boala înapoi,
Nu o lăsa la noi!
Du boala în pustii,
N-o lăsa pe aici!
Lăcustă,
Căpușă flămândă,
Dracul mi te prindă
De gât,
Că-i flămând,
De cap,
Că-i fără minte,
Că-i fără bunețe,
Că- fără blândețe,
Că-i fără bunătate,
Și plin de răutate!
Fugi în munți,
În pietrele seci,
Că din găzdaci
Nu faci săraci!
     În legendele românești se spune că lăcusta a apărut din niște ”muște”, trimise de Dumnezeu să pedepsească bogătanii hrăpăreți. Puterea malefică a acestei insecte a dus și la credința stranie că poate aduce un flăcău cu forța, ca în acest descântec de dragoste, din Vad, Maramureș:
Lăcustă, lăcustă,
Mare balabustă,
Pe mine mă ascultă:
Fă-l,
Prefă-l
Pe ăst voinic,
Să beie,
Să mă ieie!
Că de m-a lua,
Ție ți-oi da
O mie de spice
Voinice,
O mie de tulei
De-ai mei,
Să te saturi cu ei.
Lăcustă,
Balabustă,
Pe mine mă ascultă,
Că ți-oi da pită prăjită,
Să fie sorocită!

     Fără îndoială, chemarea lăcustei ca să-l aducă pe flăcăul dorit vine de la faptul că și denumirea acesteia și cea de logostea, invocată de asemenea în descântecele de dragoste, provin în română din același cuvânt tracic, LINCHESTAI, creându-se confuzia cu insecta.
     În ghicitori, lăcusta este descrisă astfel:

Am o vacă:
Unde zace,
Strat nu face,
Dar topește
Ce-nfrunzește.

           *
       *      *

Nu-i foc, dar pârjolește.
Pe unde călătorește
Toată frunza prăpădește. 

                                                                                                               Adrian Bucurescu

              Adrian Bucurescu - DIVINA VERBA, Ed. Euro Vida M, 2000

          La lină fântână

În descântece grele și vechi am crescut,
de diochi, de boleșniți, de ducă,
în blesteme fierbinți ce usucă
omul viu, în colinde-am crescut.

Și drăgaice prin lanuri, pe luncă
am zărit. Paparude și știme-am văzut
și argintul cel viu prefăcut
și trimis cu durere și ură adâncă.

Și-am ursit Caloianul s-aducă
peste seceta mea lacrimi noi de băut.
Și strigoii am știut cum se-alungă.

Dar și-n apă vie când fost-am lăut,
pe mal o nălucă a dat să plângă
și steauă pe umăr atunci mi-au căzut

și-am știut, am știut, AM ȘTIUT.

Istoria Atlanților

        

          Piedra Pintada și alte mistere

     Cultul Șarpelui și Miraculoasele Aparate

     Stârnește de multă vreme tulburătoare întrebări strania colină în formă de șarpe, din ținutul Adams, statul nord-american Ohio. Am arătat, în episoadele anterioare că acest șarpe uriaș îl simbolizează pe SARPEDON, cuceritorul atlant al Americii. Precizez încă o oară că acest nume are mai mult tâlcuri, printre care SARPE DON ”Șarpele de pe Colină; Șarpele Măreț” și SAR PEDON ”Care se vede de Sus”. Amândouă tălmăcirile se potrivesc perfect cu colina din Ohio.

     Cât timp au înflorit civilizațiile amerindiene, Șarpele a fost divinizat, și chiar denumirea Zeului Suprem al Aztecilor, QUETZALCOATL se traduce prin ”Șarpele-Quetzal” sau ”Șarpele cu Pene de Quetzal”, quetzal-ul fiind o pasăre cu pene foarte frumos colorate.
     În general, o pasăre presupune zborul, iar alt sens pentru SAR PEDON este ”Cel care merge pe Sus”; cf. rom. a sări; șură; a se bejeni; bejanie; latin. pedes ”care merge pe jos; pedestraș, infanterist”; franc. patiner ”a patina”. În mitofolclorul tomânesc, șarpele care zboară este balaurul. Călări pe balauri străbăteau norii și enigmaticii Solomonari.

     Imagini din vechiul Egipt, care o vreme a fost al optulea regat din Imperiul Atlant, prezintă aparate ce par ultramoderne: avioane, elicoptere, submarine, ba chiar și capsule zburătoare, care seamănă cu niște O.Z.N.-uri!

     Toate acestea sugerează că Atlanții aveau aparate de zbor, cu care, desigur, uimeau popoarele cucerite, cu care nici nu mai era nevoie să se lupte, fiind considerați Zei! Numai așa se poate înțelege cum de au cucerit toată planeta.

     Revenind la Șarpele Divin, imagini precolumbiene îl arată cu două capete, ceea ce ar putea sugera o capitală în America Centrală, între America de Nord și cea de Sud, în care să-și fi avut o reședință împăratul Sarpedon. Să fi fost vorba de celebrul El Dorado?

     Soarele și Luna, Aștrii Tutelari ai Atlanților și ai Românilor

     Am istorisit, în episoadele mai vechi ale acestui serial, cum s-a format prima federație atlantă, prin unirea a două popoare, aflate în stânga și în dreapta Dunării. De altminteri, un sens al etonimului AT-LANTIS este chiar ”Cei Uniți; Cei Legați (Voinici); Cei Măreți”; cf. alban. ata ”acei; aceia”; rus. eto ”acesta”; rom. lanț; a înlănțui; latin. athleta ”atlet”. Ei bine, la Nord-Dunăreni divinitatea supremă era Soarele, iar la Sud-Dunăreni, Luna.
     Cei Doi Aștri Divinizați veghează un document de o importanță covârșitoare pentru istoria Atlanților, dar și a Românilor. Documentul este numit în literatura de specialitate Piedra Pintada, în spaniolă ”Piatra Pictată”, și nu pot să-mi ascund orgoliul de a-l fi prezenta primul pe Internet, după ce l-am publicat în volumul ”Enigma Atlanților”, Editura Axa, 1998. Divina piatră a fost descoperită în râul Paru, din bazinul Amazonului.

     Această pagină de piatră din glorioasa noastră istorie este împodobită cu imagini, litere și ideograme. Greu de citit, dar nu imposibil! Astfel, în registrul superior, între Soare și Lună, se află textul, citit de la dreapta la stânga, INO, iar sub acesta, ideograma ”Șarpe”. În limba tracă, ”Șarpe” se mai zicea și SABATHIOS; cf. rom. aspidă ”șarpe veninos; viperă”; alban. shpat ”șopârlă”. Așadar, textul interastral este acesta: INOSABATHIOS.
     Conform limbii atlante, inteligibilă prin tonuri, accente și context, textul din susul Pietrei Pictate suportă mai multe lecturi:
     1. I NO SABATHIOS ”Apărătorii (Ocrotitorii; Salvatorii; Tămăduitorii; Mântuitorii) Noștri”; cf. noi; nouă; ne; alban. yne ”nostru”; rom. sipet; spată ”paloș”; zăvod; spătar ”comandantul oastei în Țara Românească”; Sovata - stațiune balneară; ital. spada ”spadă”; alban. shpetoj ”a salva; a mântui”. Tâlcul se referă la cele două divinități, Soarele și Luna. Cei Doi Aștri Sacri apar și astăzi pe stemele Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, integrate, după Marea Reîntregire de la 1918, în stema crăiască a României. Iată că, de la Atlanți încoace, Soarele și Luna veghează Sfânta Noastră Țară!

     2. INO SABATHIOS ”Divinul Șarpe”; cf. rom. Ian Caloian, Iana Sânziana, Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”. Este unul din titlurile împăratului Atlant, Sarpedon, descoperitorul și cuceritorul Americii.
     3. INO SABATHIOS ”Unirea (Legătura) cu Apusul; Alipirea (Aderarea) Apusului”; cf. rom. a (se) uni; ana ”frânghie pescărească”; ină ”fibră”; albam. anoj ”a adera”; slav. zapad ”vest”.
     4. I NOSABATHIOS ”Cei Fermecați; Cei Minunați; Cei Năzdrăvani”; cf. rom. năzbâtie. Aici, textul se referă la calitățile extraordinare ale Atlanților, fantastice în ochii băștinașilor.

     Atlanții chiar zburau!
 
     Textul de sub Șarpele Divin se citește în bustrofedon, adică de la dreapta la stânga și apoi de la stânga la dreapta. Este scris cu litere europene, ceea ce dărâmă mitul după care alfabetul a fost creat de Fenicieni. Iată transcrierea: ROA VIL I ATLANTAI I AT NAL TAI I LI VAOR.
     Traducerea: Sfânta Scriptură a Atlanților, a celor care străbat Norii cu Aparatele (Meșteșugul; Măiestria; Vrăjile) Lor.
     Lexic:
ROA - ”sfânt; neprihănit”; cf. rom. Rai; rouă; grec. Rhea - titanidă, mama lui Zeus;
VIL - ”scriere; carte; cod”; cf. rom.  filă; grec. filon ”filă; foaie; pagină”; alban. vule ”ștampilă; sigiliu; pecete; parafă”;
ATLANTAI - ”Atlanți”. Grupul ANT este înscris ca niște vălurele; cf. rom. undă;
I AT - ”a celor; cei care”; cf. alban. ata ”ei; acei; aceia”; rus. eto ”acesta”;
NAL - ”nor; revărsare”; cf. rom. nor; a nălăi ”a năvăli (asupra cuiva); alban. njolle ”pată”;
TAI - ”a străbate; a străpunge”; cf. rom. a tăia;
I LI - ”ale lor”; cf. rom. el; ele; le; ale;
VAOR - ”instrument; aparat; unealtă; meșteșug; măiestrie; vrajă; farmec”; cf. rom. vioară; faur; a făuri; baier ”talisman; amuletă”; viorea.
     Sub acest text se vede un avion, cu tren de aterizare! Privit din profil, nu i se văd și aripile, așa cum, privindu-le din profil, nici avioanelor moderne nu li se văd clar aripile.

     Acum e limpede că artefactul descoperit în Egipt, la Sakkara, nu reprezintă o pasăre, ci este macheta unui avion.

     Să ne reamintim că străvechiul Egipt era al optulea regat din Primul Imperiu Atlant.
     După toate acestea, nu mai e de mirare că strămoșii noștri au cucerit toată Terra. Cât despre alte semne ale Divinei Scripturi a Atlanților, în episodul viitor.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu

Punct

Cu nimic nu-i sunt
nimănui dator,
și pot pune punct
când o fi să mor.

Poate alții au
a-mi înapoia.
Eu nu am să dau
nici a mângâia.

Mie, ah, doar mie
mi-s dator vândut!
Cu viața mea vie,
Doamne, ce-am făcut?!


               Adrian Bucurescu

                                                                 #REZIST!

                    #LA ROUMANIE, SANS CENSURE!

Albinele

          Mitologie daco-română

     Cum toate cuvintele limbii române vorbite până la începutul veacului al XIX-lea vin din tracă, așa se întâmplă și cu cele legate de stupărit, cele mai multe atestate în antroponime și toponime. Astfel, albină vine din ALBONA, termen din AL BONA ”Care muncește; Care adună; Care depune; Cu Spor”; cf. rom. al; el; bine; bun; ban ”monedă”; fain; fân; pâine; a vâna; latin. alvina ”stup”. În dialecte, se întâlnesc și alte denumiri: A-BAS ”Cea Strălucitoare; Cea Curată; Cea Minunată”; cf. rom. a - art. adj.; de vază; fașă; vis; a visa; alban. vese ”rouă”; grec. phos ”lumină”; BALTIS ”Superioara; Deasupra; Cu (în; pe; la) Vârf; Care înțeapă; Care arde; Care strălucește; Cu Luciu”; cf. dac. BALTIS - Zeița Cerului la Apullum; rom. pildă; balț ”văl de mireasă”; bartă ”cunună împodobită cu flori sau cu mărgele”; bold; a îmboldi; plită; baltă; Balteș (n.); alban. blete ”albină”. La rându-i, prisaca se numea CY-PSELA ”Cu Albine; A Minunatelor”; cf. rom. cu; cui (pron.); veselie; a se veseli; grec. basileos ”rege; împărat”; rus. pcela ”albină”; grec. kypsela ”prisacă”. Stupul era STOBI sau STOBOI ”Vârf; Înălțime; Clădire; Adăpost; Fortăreață; Întremare; Revenire; Hrană”; cf. rom. ștep; stivă; a stivui; stup; știubei; stafie; ștevie; alban. shtepi ”casă; imobil; gospodărie”; germ. Stube ”odaie”. Din IARDANUS vine urdiniș, care, literal, înseamnă ”Tăietură”; cf. rom. hartan; a hărtăni. Doamna Albinelor sau Matca era MAEDICA ”Ocrotitoarea; Susținătoarea”; cf. rom. matcă ”regina albinelor; mamă; albie de râu”; metoc ”mânăstire mică ce servește ca găzduire”, latin. medicus ”medic”. La Geto-Daci, mierea se numea MYRIS ”Plăcută; Curată; Frumoasă”; cf. rom. miere; mireasă; mioară; muiere. Mierea era și MAEDI ”cf. rom. mied ”hidromel”; got. medu, slav. med ”miere; hidromel”.

     Geto-Dacii creșteau albinele din cea mai îndepărtată vechime. Despre abundența albinelor la Nord de Dunăre scrie neobositul Herodot: ”Ce fel de oameni locuiesc la Nordul Traciei nimeni nu poate spune cu siguranță. Atât însă se pare că dincolo de Istros este o țară părăsită și infinită... Locuitorii din Tracia mai spun că ținuturile de dincolo de Istros sunt ocupate de albine și, din pricina acestora, oamenii nu pot merge mai departe”. Ceva-ceva este adevărat în această relatare puerilă. Astfel, între cetățile dacice aproape de Dunăre se afla și AD MED-IAM ”Cu Cea mai Minunată Miere”; cf. latin. ad ”de la”; rom. mied ”hidromel”; got. medu, slav. med ”miere”; rom. a uimi. Pe locul vechii cetăți se află astăzi satul Mehadia, județul Caraș-Severin. Poate că teritoriile actualelor județe Caraș-Severin și Mehedinți făceau parte din aceeași confederație de triburi, iar ultimul păstrează de atunci albina pe stemă.

     Importanța deosebită a albinei în mitologia românească  se vede și din faptul că, la începutul lumii, a participat, cu propriile ei sfaturi sau cu idei furate de la arici, la crearea pământului, alături de Dumnezeu. Pe ea însăși Tatăl Ceresc a creat-o aruncând niște grăuncioare peste flori. Alte legende, apreciindu-i sfințenia, spun că albina a apărut pe pământ din lacrimile Maicii Preciste. Cu siguranță, caracterul divin al acestei gâze vine și de la supranumele BALTIS, același ca al Zeiței Cerului la Daci.
     În popor se spune: ”Albinele sunt tare iubite de Dumnezeu. Câte gujulii sunt, niciuna nu este așa curată . De la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumini”. După credințele Românilor, ”Albina calcă într-o zi șapte hotare, de aceea mierea ei e așa de dulce și bună pentru toate leacurile, fiindcă e făcută de pe multe flori și de prin multe părți adunată”.

     Albina e sfântă și pentru că ”din ceara pe care o produce se fac lumânările” și ”fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naștere și cununie”. Iată ce se spune în Bucovina: ”Ca albina curată nu mai este. Câte vietăți sunt, toate se calcă, dar albina nu. Ele de pe pârâu își strâng sămânța, mana lor, și o pun în chiliuțe, unde cresc albine până pot zbura”.
     În acest sens, nici alegerea locului de prisacă nu se făcea la voia întâmplării, ci se făcea după obiceiuri străvechi, prin aruncarea cu toporul, cu piatra, cu măciuca, cu arcul, ”cât era nevoie să se așeze o prisacă”.

     Pentru oprirea roiurilor se pregătea o coșniță, curățată cu o mătură și dezinfectată cu o flacără. Dacă aceasta era din lemn sau nuiele, se freca bine înăuntru cu iarba-stupilor, roiniță sau mătăcină (Melissa officinalis), iar în lipsa ei cu busuiocul-stupilor (Dracocephalum moldavicum). La prinderea roiului se spunea:
Puișorii mei,
Băgați-vă în știubei,
Intrați în a voastră casă,
Că-i grijită și frumoasă!
     În vechime, se considera că prisăcarul trebuie să fie el însuși curat, ca să poată umbla cu albinele: ”Albina nu poate oricine s-o ție: trebuie să fie cineva foarte curat, că altfel nu-i merge”; ”Ca albina nu-i mai gingașă! Prisăcarul trebuie să fie curat. Cei mai mulți nici n-au femeie. Cum nu-i curat cel ce intră, îndată fug roii, pier”.
     Ritualuri străvechi păstrează an de an hărnicia albinelor. Astfel, în Bucovina, când se scot stupii, primăvara, de la iernat, se stropesc cu aghiazmă de la Bobotează și cu o crenguță de susai, și se descântă:
Harnici să fiți,
Dimineața să vă treziți,
Să vă duceți și să vă hrăniți,
Câmpii să-i alergați,
Averea să v-o câștigați
Din mana cerului
Și din grăsimea pământului,
S-aduceți folos stăpânului!

     Când toți stupii au fost așezați la locul lor, se pun nouă ace, neîntrebuințate, în urdinișul primului stup, descântându-se:
Vă dau armele Turcului
Și-ale Neamțului
Și-ale Muscalului,
Să nu vă poată strica
Alte albine
Străine.
Da nici voi să nu cătați
Pe altele să stricați!
De pământ să vă prindeți,
Grămăgioară să ședeți,
Cum stă poporul
În ziua de Bobotează
Pe lângă preotul
Care stă și cetește
Și apa o sfințește!
     Spiritul războinic al albinelor poate fi susținut astfel: primăvara, când se scot stupii, prisăcarul dă drumul albinelor printr-o piele sau printr-un gâtlan de lup, zicând:
Cum sfârtecă lupul oile
Așa să cătați
Și voi să sfârtecați
Pre toate
Celelalte
Albine
Străine!

     Nu numai în basme, ci și în realitate albinele sunt conduse de o regină sau matcă. Unele legende spun că peste toate aceste gâze minunate stăpânește Zâna Albinelor, care are aripioare, uneori chiar trup de albină, cap de femeie, și vorbește omenește.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

          Maneliada, în Iepoca de Platină

          Cenușereasa

Te cunosc după cercei,
Cenușereaso,
Că ești tânără și vrei,
Cenușereaso,
Te cunosc după colanți,
Cenușereaso,
C-ai genunchii toleranți,
Cenușereaso.

                Refren:
             
                Te-am iubit, să moară mă-ta,
                Te-am iubit cu foc,
                Te-am iubit, să moară mă-ta,
                N-ai avut noroc.

Ți-ai pierdut un adidas
Și șontoroagă-ai rămas.
Adidasul l-am găsit,
După mine n-ai venit.

Așa incultă cum ești,
La hotelul ”București”
Ți-ai găsit un deputat
Ce s-a andropauzat.

N-ai dorit un bișnițar
Cu parai în buzunar,
Îmbrăcat în țoale noi,
Vânos ca un gigoloi.

Să-ți văz io antrenamentu
Când ți-o cădea Parlamentu,
De-ai s-ajungi dezonorată,
Cu lucrarea plagiată.

Na-ți gumaru ăla rupt,
Că pe mine nu m-ai vrut,
Vedea-te-aș c-un sac la poale
Cum strigi după sticle goale!

Vedea-te-aș iarăși în cort,
Cenușereaso,
Și cu libidoul mort,
Cenușereaso,
Să te-ntorci la Videle,
Cenușereaso,
Cu toate omidele,
Cenușereaso!


                                  Cântată de  Liviuță din Gratiile, la un banchet al PSD

Rolul ”civilizator” al Vienei

          Dar de ce să uităm?

                                                                                      Motto:

                                                                                           Domol purcede glas de schijă
                                                                                           De la clopotnița din deal,
                                                                                           Să povestească lumii jalea
                                                                                           Înstrăinatului Ardeal.

                                                                                                  Octavian Goga - Pe înserate


     Sunt pe jumătate Ardelean, așa că nu pot fi suspectat că aș avea ceva împotriva conaționalilor noștri de peste munți. Au fost mult mai asupriți decât cei din Țara Românească  și din Moldova și au vărsat râuri de sânge ca să-și păstreze naționalitatea. În munții Ardealului a înflorit odinioară și Sarmizegetusa, glorioasa și ultima capitală a Daciei.
     De câtva timp însă, unii ”intelectuali” ardeleni, fie din prostie, fie că sunt plătiți de cei care ne sapă unitatea națională, latră în stânga și în dreapta cum că, spre deosebire de ”regățeni” sau ”Mitici”, care au avut capitala la Istanbul, Ardealul a avut capitala la Viena, cu un rol ”civilizator” decisiv în ”Mittel Europe”, spre deosebire de Sublima Poartă. Ca atare, Transilvania ar fi ”mai civilizată”  față de celelalte ținuturi românești”. Prostul, până nu-i fudul, nu-i destul.
     În treacăt fie spus, până la proclamarea Republicii Turce, orașul de pe țărmurile Bosforului nici nu s-a numit oficial Istanbul, ci Constantinopol...
     Hai s-o luăm băbește! Conform tratatelor dintre Români și Turci, voievozii noștri erau vasalii sultanului, căruia îi plăteau un tribut anual, în schimbul apărării Țărilor Române. Conform acelorași tratate, celebrele ”capitulații”, principatele noastre își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale, iar Turcii nu aveau voie să-și construiască locuințe sau moschei pe teritoriul românesc. De multe ori, Românii s-au ridicat împotriva Turcilor, obținând răstimpuri de independență, iar ultimii au săvârșit destule abuzuri asupra noastră, de-ar fi fost numai înfiorătorul martiriu al Brâncovenilor. În general însă, spre deosebire de Unguri, Austrieci și Ruși, nu au încercat să ne deznaționalizeze și nici să ne treacă religia sub ascultarea Romei.

     Revenind la Ardeal, trebuie subliniat faptul că, în tot timpul Evului Mediu, Românii nu aveau voie să locuiască în orașe, ci numai în afara zidurilor. Cultul lor religios era doar ”tolerat”, ei fiind descriși în permanență ca ”superstițioși, apostați și eretici”. Ca să scape de teroarea instaurată de Habsburgi, mulți Români din Ardeal au trecut munții, prin Vama Cucului, găsindu-și adăpost primitor în principate, ulterior în Regatul României.
     De la Viena i s-a poruncit iudei Gheorghe Basta să-l asasineze pe marele domn al tuturor Românilor, Mihai Viteazul, pierit pe pământul încercat al Ardealului.

     Iată că, prin Munții Călimani, avem acum și Drumul Maria Tereza, cunoscut și sub bombastica denumire latinopată de Via Maria Theresia. Cum e posibil ca acelei iepe imperiale să i se consacre un drum pe teritoriul României? Se uită că din ordinul ei, sinistrul general Adolf Nikolaus von Buccow a ras cu tunurile 37 de mânăstiri românești, torturând sau chiar ucigându-le și monahii!
     Urmarea? Astăzi, la cetatea din Alba Iulia are loc regulat un spectacol-kitsch de tot râsu'-plânsu', anume schimbarea gărzii habsburgice, spre încântarea tâmpă a mulțimilor de gură-cască, nimerite pe acolo. Auziți, oameni buni: la Alba Iulia, unde a intrat victorios Mihai Viteazul, primul Reîntregitor al Daciei, și unde au fost încoronați regii Ferdinand  și Maria, în cinstea Marii Uniri a României Mari! La Alba Iulia, unde, pe Dealul Furcilor, au fost trași pe roată de autoritățile habsburgice Horia și Cloșca!

     Știți cine era guvernatorul Transilvaniei pe vremea revoluției lui Horia, Cloșca și Crișan, care a dus la îndeplinire ordinele de la Viena cu privire la torturarea și uciderea răzvrătiților români? Nimeni altul decât celebrul baron Samuel von Brukenthal, sărbătorit deseori de autoritățile și ”intelectualii” din Sibiu! N-aș vrea să insist pe faptul că bogata colecție a muzeului a fost realizată cu sudoarea iobagilor ardeleni, cum ar spune marxiștii. Totuși, chiar așa este! Dar tot n-a fost de ajuns. Sibienii au acum și o echipă de fotbal, AFC Hermannstadt! Din voia mea, cât vor purta această înjositoare denumire, să aibă parte numai de înfrângeri! Nu de alta, dar strămoșii mei de peste munți nu aveau voie să locuiască în orașul ”Hermannstadt”. Bomboana pe colivă este statui sinistrului von Brukenthal în chiar centrul Sibiului, la dezvelirea căreia a asistat însuși președintele Iohannis, zis în folclorul nostru și ”Dulapul Săsesc”...

     Dragilor mei frați ardeleni, rogu-vă aduceți-vă aminte cum s-au purtat Habsburgii cu Avram Iancu, eroul nostru de suflet, ”Crăișorul Munților”! Nici măcar nu scriu acum totul despre ”civilizatoarea” Vienă...
     În Bucovina cotropită, aceiași blestemați Habsburgi au desființat aproape toate mânăstirile și schiturile românești, și au umplut ținutul de venetici, alungându-i pe Români.  Pe Ciprian Porumbescu, eroul nostru de cântec, l-au trimis în mormânt! Uitați-vă pe frescele mânăstirilor din Bucovina și veți vedea că multe dintre ele sunt scrijelite cu iscăliturile ”civilizaților” funcționari austro-ungari!
     Pe timpul Habsburgilor, Românii nu-i spuneau capitalei acestora Viena, ci Beci, care, pe limba noastră, înseamnă și ”închisoare”! Adevăr grăiau.
     Fie că-i manipulează pe unii ”intelectuali” de speță joasă, fie doar că așa se nimerește acum, Austriecii și Rușii își râd în barbă. Turcii de la Istanbul nu au de ce!

     În Primul Război Mondial, ”Miticii” din Vechiul Regat, ”balcanici” mai mult sau mai puțin ”frivoli”, au dat ascultare cântecului național ”Treceți, batalioane române, Carpații!”, fără a sta pe gânduri... Foarte mulți dintre ai au mușcat atunci țărâna Ardealului, înroșind-o cu sânge tânăr...  Da, erau Mitici, dar ar trebui să li se rostească porecla cu accentul pe prima silabă!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu   

Folclor la superlativ

 

Lumea asta nu-i a mea,

Ceealaltă, nici așa.

Lumea asta-i cum o vezi,

Ceealaltă, cum o crezi.

 

                *

            *     *

Doamne, Doamne,
Mult zic Doamne,
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mânăstire
Și de nimeni n-are știre.

                 *
             *      *

În grădina lui Ion
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om.

                *
            *      *

Măi bădiță, floare dulce,
Unde te-aș găsi, te-aș smulge
Și-acasă la noi te-aș duce,
Și te-aș răsădi-n grădină,
Și te-aș secera cu milă,
Și te-aș face stog în prag,
Și te-aș îmblăti cu drag,
Și te-aș măcina mărunt
La morișca de argint,
Și te-aș cerne
Prin sprâncene,
Și te-aș frământa-n inele,
Și te-aș da inimii mele
Să se stâmpere de jele.

Toponimia Daciei: Cetatea Albă

                                                                                            Motto:
                     
                                                                                                De la Nistru pân' la Tisa,
                                                                                                Tot Românul plânsu-mi-s-a
                                                                                                Că nu mai poate străbate
                                                                                                De-atâta străinătate...

                                                                                                     Mihai Eminescu - Doină
                                                                                             
     Dintre locurile legate de Români, Cetatea Albă pare a fi avut parte de cea mai zbuciumată soartă. Istoria cunoscută a orașului începe în secolul V î.e.n., sub numele de TYRAS, unde Grecii s-au înghesuit să negustorească. Evident, denumirea vine de la cea a râului Nistru, pe al cărui mal drept este situat, T-YRAS, care, printre alte tălmăciri le are și pe acestea: ”Cel Luminos; Cel Strălucitor; Cel Focos; Cel Năvalnic”; cf. rom. de; aur; iureș; latin. aureus ”de aur; împodobit cu aur; de culoarea aurului; auriu; frumos; minunat; încântător”; rom. daurit ”poleit cu aur”; zori; zor; a zori;  jar; grec., latin. tiara ”tiară”.
     O altă denumire a cetății era OPHIUSSA, în grecește ”A Șerpilor”, iar Herodot, care o consemnează, bate câmpii, spunând că acest nume i s-ar trage de la faptul că este înconjurată de năpârci. Este ceea ce, în lingvistică, se numește ”prieten fals”, căci denumirea originală este pur getică, O PHIUSSA traducându-se prin ”Care Strălucește; Cea Luminoasă; Cea Albă”; cf. rom. o - art. nehot. fem.; voios; germ. weiss ”alb”; rom. opaiț. În românește, alb înseamnă și ”luminos; limpede”.
     În timpul marelui Buerebuistas, cetatea apare iar sub denumirea TYRAS și face parte din Imperiul Getic al acestuia. În unele documente din vremea veche, orașul mai este numit și MAUROCASTRO, tot cu o sintagmă getă, căci M-AURO CASTRO se tălmăcește prin ”Fortăreața de Aur; Cetatea Strălucitoare; Fortăreața Luminoasă”; cf. alban. me ”cu”; rom. aur; latin. aura ”scânteiere; licărire; lumina zilei”; rom. miere; mieriu ”de culoarea mierii; auriu”; latin. castrum ”fortăreață; cetate”. În veacul al XIV-lea, Bizantinii traduc această denumire în grecește, sub forma ASPROKASTRON ”Cetatea Albă”.
     La leatul 1359, orașul devine parte a voievodatului Moldovei. Cetatea este mărită și refăcută în timpul domniei lui Alexandru cel Bun și respectiv a lui Ștefan al II-lea. Domnitorii Alexandru Vodă și Ștefan cel Mare refac și măresc la rândul lor cetatea.
     Cucerită de Turci, aceștia îi traduc și ei numele în AK KERMAN ”Cetatea Albă”. Cotropit de Ruși, în 1812, aceștia îi păstrează denumirea turcească, sub forma AKKERMAN. Era doar una din încercările de a șterge amintirea Românilor din vatra lor strămoșească, cum s-a încercat și cu Tighina, rebotezată Bender, tot după Turci.
     În fine, după Marea Reîntregire din 1918, Basarabia, in care era inclusă și Cetatea Albă, revine la Patria-Mamă. Așadar, fiind mai întâi getic, iar apoi făcând parte din România Mare, orașul a fost și va rămâne, de drept, pe veci al nostru, indiferent de actuala lui apartenență. Chiar denumirile ucraineană și rusă, Bilhorod-Dnistrovski și respectiv Belgorod-Dnestrovski, traducându-se prin ”Orașul Alb de pe Nistru”, evocă vremurile de aur ale Tyrageților, locuitorii de baștină ai Basarabiei.
     Actuala denumire românească pentru râul Nistru vine tot din limba strămoșilor, anume din RA NI STORUM ”Apa fără Stare, Râul fără Astâmpăr”. Da, Nistrul nu va avea liniște până nu va fi din nou în întregime al României. După acest divin eveniment, Românii i-ar putea spune iar TYRAS, adică Strălucitorul.

                                                                                                  Adrian Bucurescu

                                                               #REZIST!