Toponimia Daciei: Tighina

     În strălucitoarea salbă a Nistrului

     Cetăți impunătoare, amintiri ale eroismului strămoșilor noștri, se înșiră ca o salbă protectoare în dreapta Nistrului: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă. Cu siguranță, cândva vor reveni toate la Patria-Mamă, căci milenii de-a rândul au fost ale noastre, toate tăinuind în adâncul pământului amintiri materiale de la Atlanți, Geto-Daci și Români.La urma urmelor, Nistrul este râul nostru național, căci Românii sunt băștinași și în stânga lui, până foarte departe.

     În regiunea cetății Tighina, de pildă, precum și în satele din apropiere - Chițcani și Varnița - au fost descoperite nu doar urme ale Geto-Dacilor, ci și vestigii arheologice datând tocmai din epoca timpurie a fierului.
     Astăzi, Tighina este un municipiu din Republica Moldova, iar veneticii rusofoni se încăpățânează să-l numească Bender, doar-doar i-or șterge vechiul nume autohton.

     Un loc copleșit de istorie

     Se va vedea că, mult înainte de atestarea sa în documente, Tighina a avut o importanță deosebită în regiune. Denumirea românească era cunoscută deja în veacurile XII-XIII de către navigatorii genovezi, care aveau strânse legături comerciale cu băștinașii. Astfel, la 8 Octombrie 1408, când este pentru prima oară atestată în documente, localitatea este înscrisă sub numele de Teghinaccio. Într-o  altă gramată, din 24 Februarie 1452, denumirea localității este redată într-o formă și mai apropiată de cea actuală - Teghinea. Așadar, din a doua jumătate a veacului al XV-lea, așezarea e menționată cu denumirea de Tighina. Până atunci, locul fusese punct vamal. Îndeplinind rolul de cetate de frontieră, Tighina s-a dezvoltat în vremea domniei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

     În anul 1538, orașul a fost cucerit de Turci, care l-au redenumit Bender, cuvânt de origine persană, ce înseamnă ”port, oraș portuar; oraș fluvial; loc de acostare a navelor”. Românii însă i-au zis întotdeauna Tighina. Ca să șteargă urmele autohtonilor, autoritățile țariste, sovietice și ruse au promovat denumirea de Bender. Însă în  toate letopisețele moldovenești cetatea apare numai cu numele de Tighina.

     Portul geto-dacic de pe Tyras

     Cum se știe, în Antichitate Nistrul se numea Tyras, de unde și același nume al cetății getice de la vărsarea lui în Mare, denumită de Români, din Evul Mediu până astăzi, Cetatea Albă.
     Cum aproape toate actualele cuvinte ale limbii române provin din graiul geto-dacic, așa se întâmplă și cu Tighina. Astfel, printre plantele dacice de leac, este atestată și DAKINA, cu variantele DACINA și DAKEINA. Termenul provine din sintagma DAKI NA ”Pe unde trec Navele (Navigatorii); Vase în (cu) Trecere”; cf. rom. a (se) duce; dig; grec. dochos ”prin care trece”; rom. naie ”corabie; barcă; luntre”; Noe (mit.); latin. no ”a înota; a pluti; a naviga”; nauia ”barcă”; ital. dogana, alban. dogane ”vamă”.
     Este vreo legătură între vasele de pe Tyras și planta medicinală? Este! Ca și astăzi, vas însemna și ”recipient” și ”vehicul de transport pe apă”. Deci, DAKI NA sau DAKEI NA se tălmăcea și prin ”Vas (Recipient) cu Trecere; Vas Important; Vas Mare; Peste Vase”; cf. rom. dig; mai dihai; dacă (conj.); naie; Noe; latin. no; nauia ”barcă; ciubăr folosit la cules de vie”; got. digana ”vase; oale”. Din aceste tâlcuri, din DAKINA și DAKEINA, româna a format și stacană ”vas; cană de pământ, ceașcă sau pahar mare”.

     În timp, planta medicinală dacică a fost redenumită de Români cu sinonime: căldare; căldărușă; candeluță; cupe; căldărușa-popii. Este o plantă erbacee perenă, cultivată ca floare de grădină, decorativă prin flori, iar numele ei științific e Aguilegia vulgaris.
     În fine, revenind la semnificația originară a toponimului Tighina, dacă și Turcii l-au tradus prin ”Port”, înseamnă că populația autohtonă mai știa ce înseamnă și că româna din veacul al XVI-lea era încă foarte apropiată de izvorul ei geto-dacic.

                                                                                                               Adrian Bucurescu

     

Aşa o fi fost...

Nani-nani, mă legăna mama,
lin mai lin răsărea Luna pe dâmb.
Noapte. Îngerii schimbau straja.
Tata venise cu caii din câmp.

O vecină învelea prescurile calde,
să le împartă în biserică mâine.
Peste toată copilăria mea
plutesc rugăciuni și aburi de pâine.

Desigur, se copseseră merele
în crengi bogate, și mai știu
că din când în când câinii lătrau
la Lună, la stele, la om viu.

Pesemne, pisica făcută ghem
torcea sub leagănul meu de brad,
vegheat de candele, de parcă
dormea în el un fiu de împărat.

Nașii mei veniseră cu daruri,
și tata va fi adus o bardacă
plină de vin, și-i va fi cinstit,
apoi vor fi pus la cale vreo clacă.

Pâine și sare, mir și argint
au podobit cinstita masă.
Venise și moașa să le poftească
pe Ursitoare la o cină aleasă.

Cine le vedea? Cine le-auzea
de vor fi menit drept sau strâmb?
Îngerii patrulau pe potecile Cerului,
lin răsărise Luna pe dâmb.


                                      Adrian Bucurescu

Somnul pruncilor

          Mitologie românească

     În panteonul Geto-Dacilor, Arhanghelul Nopții era Ion-Orfeus, căruia i se mai spunea și AE NEAS ”Cel Fermecat; Sfântul; Care Farmecă; Vrăjitorul”; cf. rom. ea; ei; alban. aj ”el; acela”; rom. naos; noi ”cenușă, cărbuni, frunze etc. care intră în compoziția unor leacuri băbești”; a lua noi ”a lua apă neîncepută pentru descântece și leacuri băbești”; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; grec. naos ”templu”. De la AENEAS îl avem, în mitofolclorul nostru, pe Moș Ene, cel care aduce somnul și visele frumoase, mai ales la copii. În românește, somnului i se mai spune și Sfântul.

     În farmacologia dacică este atestată și planta SIKO-UPNOUX ”Care provoacă Somnul”; cf. rom. a sâcâi; a se ține scai; șagă; grec. hypnos ”somn”. Planta trebuie să fi fost somnoroasa, din etnobotanica românească, și tot SIKO-UPNOUX i se va mai fi spus și lui Ion-Orpheus.
     Încă mai există practici magice la Români, pentru aducerea somnului, mai ales la prunci. Astfel, în Maramureș, când coconii, cum li se spune copiilor mici, nu pot dormi, femeile o amenință pe Muma Pădurii, care nu lasă pruncii să doarmă, cu un descântec ca acesta:
Dure
De pădure,
Du-te mai afund în pădure,
Că până amu fiu tău s-o hodinit
Și a meu s-o străduit!
De-amu a meu să să hodinească
Și a tău să să străduiască!
Că eu te-oi descânta
Tare și vârtos
Cu puterea lui Hristos,
Cu mătura și cu secera nouă,
Cu mânurile amândouă!
     În timp ce rostește acest descântec, femeia plimbă mătura și secera pe deasupra copilului.

     Somnul îi ajută pe prunci să crească mai repede, și de aceea, măicuțele îl cheamă la leagănul copilului:
Culcă-te, puiuț micuț,
Scoală-te mărișoruț!
Culcă-te și te abuă
Până mâni în dalbă ziuă,
Și te culcă și adormi
Până mâni în dalbe zori!
                   *
Culcă-te, puiuțule,
Că dorm tăte apele!
Culcă-te
Și-alină-te
În legănuț
De păltinuț,
Fașă dalbă de mătasă,
A mămichii pui de casă!
Și-ți închide ochișorii,
Să-i crească mamii feciorii!
Că eu bine te-am fășat,
Te-am culcat,
Te-am legănat,
Doară-i crește mărișor,
Să-mi fii scump și bunișor,
Să fii mamii de-ajutor!

     Până și cântecul național românesc, DOINA, le-a fost transmis copiilor de către SOMN, adică de cel mai mare cântăreț al Antichității, Ion-Orpheus:
Doina din ce s-o făcut?
Dintr-o gură de mic prunc.
L-o lăsat maica dormind,
L-o aflat doina doinind.

                                                                                                                Adrian Bucurescu

Spulberul

Prea ne-am iubit, iubita mea,
prea am ars, și acum
pe locul rugului de doi
numai flăcări și scrum.

Scrumul - și el
e spulberat de vânt,
ca și cum niciodată
n-am fi fost pe pământ.


                                     Adrian Bucurescu

Crucea Geților

          Panteonul atlant

     Cei mai îndepărtați strămoși ai Românilor în timp, Atlanții, cinsteau Patru Zei ai Universului, pe care îi simbolizau prin cele patru brațe ale Crucii. Aceștia erau: Tatăl, Mama, Fiul și Fiica. Toți alcătuiau Sfânta Pătrime, considerată o singură entitate, luându-se ca exemplu cărămida, care conține la un loc Focul, Aerul, Apa și Pământul. Se poate spune deci că religia Atlanților era monoteistă, înaintea tuturor religiilor monoteiste de astăzi.
     În culturile atlante, Crucea este des reprezentată. Domnia unei dinastii imperiale divine a făcut ca, în Cerul Atlanților, să fie slăviți și Patru Arhangheli, fiecare având rolul său:
     OEAGRUS stăpânea Vara, Amiaza și Sudul;
     ORPHEUS domnea peste Iarnă, Noapte și Nord;
     DIONYSOS patrona Primăvara, Dimineața și Estul;
     MARKO era domnul Toamnei, Amurgului și Vestului.
     Acești patru împărați divinizați ai Atlanților erau Arhanghelii, căpeteniile îngerilor, apărători ai Raiului. Uneori apar în jurul Celor Patru Zei, adică în jurul Crucii, cum se vede și pe un vas din cultura Cucuteni. Li se mai spunea și SIL VANI ”Cei mai Buni; Foarte Valoroși; Prea Milostivii”; cf. rom. silă (arh.) ”putere; forță”; bun; bine; pâne (reg.) ”pâine”; fân; ban ”mare dregător, al doilea după voievod; monedă”; fin. De altminteri, firele care înconjoară Crucea de la Cucuteni au formă de S, inițială de la SILVANI.

     Din SIL'VAN româna a moștenit serafin ”serafim; înger de mare rang” și Șerban (n.). Termenul SILVAN apare înscris pe un vas descoperit în ruinele cetății getice Helis, astăzi Piscu Crăsanilor. În zorile Evului Mediu, este atestat și SRIBANEUS, un conducător al Valahilor.

     În numele Crucii

     În limba tracă, moștenitoare a celei atlante, sunt atestate și următoarele denumiri: CARESOS (râu), CARSAS (n.).  CARSEAI,(loc.), CARSIS (n.),  CARSIUM (loc.);  CARSUM (loc.), CARZEIS (n.), CHRYSE,(loc.), CREAS (loc.), CRESUS (n.),  CREUSA (n.) și CRISIA (râu). Iată și sensurile lor:
CAR SEAI, C'RI SIA ”Cel (Cei) de Sus”; cf. rom. care; a (se) sui; șa; hireș ”arătos; chipeș; frumos; celebru; vestit; renumit; reputat; faimos; ilustru”; alban. kreshe ”creastă; coamă”; hitit. haras ”vultur”.
CH'R YSE, C'RE AS, C'RE USA ”Cu Forță”; cf. rom. care; os;  Oaș; latin. as, assis ”as; monedă romană; unitate de măsură”; latin. iussus ”poruncă; ordin”; alban. joshje ”atracție; seducție; fascinație”.
CARE SOS, CAR SAS, CAR SIS, C'RE SUS ”De (pe) Deasupra”; cf. rom. care; sus.
CAR SIUM, CAR SUM ”Cel (Cei) de Sus”; cf. rom. șoim; samă ”seamă”.
     Se poate deduce, din cele de mai sus, că, în română, termenul cruce s-a format din CARSEAI și CHRYSE, ce se vor fi pronunțat o vreme crușe; cf. latin. crux, span. cruz ”cruce”. Dar în atlantă și tracă, bogate în omonime, CAR'SEAI și CH'RYSE, din tâlcurile de ”Forță; Întrecere”, însemnau și ”Cai; Alergători”; cf. rom. cărăuș; engl. horse ”cal”; latin. cursio ”alergare”; cursus ”fugă; goană; întrecere”. Iată de ce, o piesă de aur, din tezaurul getic de la Băiceni-Cucuteni, este de fapt o ideogramă, și cu sensul de ”Cruce” și cu cel de ”Cai”.

     Caii de la Băiceni sunt patru, câți sunt și Zeii. Patru brațe are și Sfânta Cruce, dar la Băiceni seamănă deja cu Svastica, termen universal care provine din trac. SE GHESTICA ”În Forță; Cu Putere; Care învinge”; cf. rom. să; a câștiga. Din SEGHESTICA româna a moștenit și sfiștoc ”pămătuf, buchețel de busuioc cu care se împrăștie agheasma”. Pentru evoluția fonetică GH > F avem exemple ca doctor > doftor (pop.), pohtă (arh.) > poftă etc. Svastica mai este numită și Crucea Fulgerului sau Crucea Soarelui.
     Este evident că acest semn sacru, Svastica, a poruncit împăratul de origine getă, Constantin cel Mare, să fie pus pe steagurile armatei cu care a învins dușmanii. Păi, da, că S-EG E STICA asta mai însemna: ”Care se coase (țese) pe Steaguri”; cf. rom. se; ac; sac; șiac; zeghe; steag.
     Pentru Geto-Daci, Svastica era simbolul Gemenilor Divini, Cei Doi Zalmoxis, reprezentați prin dubla inițială Z. 
     Și coroana reginei Maria este aceea a unei crăiese victorioase, Marea Doamnă a României Mari. Această cunună are în vârf o svastică. Totodată, cele două discuri ale pandanților temporali continuă cu câte trei lanțuri, două scurte și unul, cel cental, lung, și se termină cu câte un pandantiv circular, având fiecare înscrisă în centru câte o svastică. Este limpede că și regina Maria și făuritorii acestei coroane sfinte erau inițiați în Misterele Zalmoxiene! Pe vremea acestei crăiese a României, Ordinul Solomonarilor mai cultiva încă marile taine ale religiei noastre adevărate...

     Svastica este și astăzi la mare cinste, nu doar în țările budiste, ci și în țesăturile populare românești mai vechi și mai noi.
   

     Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei

     Patru erau și fiii lui Marko, Arhanghelul Amurgului, cărora li se mai spunea și CA BIRI sau KA BIROI ”Cei Patru”; cf. rom. cu; ca; germ. vier, engl. four ”patru”. Dar în atlantă, respectiv în tracă, termenii CABIRI și KABIROI însemnau și ”Pe (de; la) Cai; Călăreți; Cavaleri”; cf. rom. cobilă ”iapă”; latin. caballus ”cal”; ital. cavaliere ”cavaler”. Titlul de CA BIRI sau KA BIROI are și tâlcul de ”Care curăță (purifică)”; cf. rom. cu; ca; perie; bură; a bura; a birui; latin. purus ”pur; curat; curățat; cinstit; virtuos”. Astfel, au ajuns protectorii navigatorilor, ”Cei care curăță”, înfricoșătorii Cavaleri din ”Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul,” compilată clar din religia Atlanților, respectiv a Tracilor.

     Aceasta este Mărturisirea Zalmoxiană a Crucii. Amin.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu
   

          Cumpăna Morții

Vine Moartea și mă-ntreabă
dacă eu mai am vreo treabă
pe pământ sau, dimpotrivă,
mi-am strâns grâul de colivă.
- Un cărbune și-un tăciune,
du-te-n mă-ta, mortăciune!
Multe neamuri mi-ai mâncat
și nu te-ai mai săturat.
Cu măsele de olmaz,
mult ești, Moarte, cu necaz.
Peste toate relele
tu stingi chiar și stelele,
și pe lumea asta mare
doar tu ești nemuritoare.
Dac-aș fi copilul tău,
mi-ai face, Moarte, vreun rău?

Dar decât să-mi fii tu mama,
mai degrabă îmi fac sama.


                           Adrian Bucurescu
                       

Vulturul

          Mitologie românească

     În istoria Tracilor este atestat și un erou troian cu numele de PHILETOR, care, literal, adică PHI LETOR, se traduce prin ”Cel de Sus; Cel Înalt; Care zboară; Care plutește; Care se ridică”; cf. rom.  pe; altar; lujer; Lazăr (n.); engl. leader ”fruntaș; conducător”; alban. faltore ”templu”. Din PHILETOR româna a moștenit vultur, vâltoare, fluture, a flutura, Boldur (n.) și Blidaru - cetate dacică din complexul de la Sarmizegetusa Regia. 

     În tezaurele geto-dacice de la Pietroasele și Apahida, Gemenii Divini, Apollon și Diana, sunt simbolizați de câte doi vulturi identici. Așadar, în cultura Tracilor, vulturul era pasăre sacră.
   

     Ca și la Traci, și la Români vulturul este un simbol al forței și voiniciei. De multe ori, în mitologia noastră, el este Împăratul Păsărilor. Uneori, este același cu pajura și, în basme, îi readuce pe eroi din Tărâmul Celălalt în Lumea Albă, adică în lumea noastră. Alteori, duce ultimele mesaje ale voinicilor către mamele sau iubitele lor. Este trimis și să găsească și să aducă iubitele eroilor. Într-un descântec de dragoste din ținutul Tecuci, vulturul are un rol mai degrabă justițiar:
Hulture,
Vulture,
Să te faci pasăre zburătoare,
Să te duci la casă la N.,
Ce-i găsi în capul lui
Să iei să pui în capul tău!
Ce-i găsi în ochii lui
Să iei să pui într-ai tăi!
Ce-i găsi în casa lui,
În masa lui, în bătătura lui,
În dobitoacele lui:
Fapt, dat urâtul cel mare,
Strigare din sat
Să iei să pui în penele tale!
Să te duci la muierile
Care l-o făcut și l-o dat!
De-i umbla
Și-i căuta
Și nu-i găsi-o,
Să te duci în vad,
Să te cureți, să te speli,
Să vii la mine spălat și curat,
Că eu cu pâine te-oi hrăni,
Cu vin roșu te-oi cinsti,
Cu miere te-oi îndulci.
Făpturile, daturile
Să se facă lup turbat,
Să se ducă din vad în vad
Pe capul cui o făcut și l-o dat,
Și N. să rămâie curat,
Luminat!

     În colinde, vulturii apar mai mult ca personaje ale unui decor sălbatic, potrivit vitejilor:
Dalbe zori de ziuă,
Voi nu vă grăbiți
Și nu-mi răsăriți,
C-am fost depărtați
Peste-ăi vârfi de munți,
Unde nencetat
Doi vulturi se bat
Pe-un fulg aurel. (...)
     Am spus că, în mitofolclorul românesc, vulturul este confundat cu pajura. Într-un descântec de însurătoare, din Preutești, ținutul Sucevei, pajura ”împăjurată” este invocată pentru a încălzi inima celei iubite:
Pajură împăjurată,
Cu foc împăcată,
Cu foc încinsă,
Cu foc aprinsă,
Nu umbla ciungii-ciungii,
Codri părlii răsturnând,
Și te du la ursita mea,
Care de Dumnezeu e lăsată
Și de oameni buni îndemnată!
Pe gura cămeșii te vâră,
La inimă te așează,
Inima să-i sfârâiască,
Trupul să-i clocotească!
Cu dinții roadeți-l,
Cu limba lingeți-l
Și cu cozile ștergeți-l!

     Simboluri împărătești, chiar sacre, vulturul și pajura apar pe stemele multor țări, inclusiv pe cea a României.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu

Hangița

Curge vinul în valuri,
ca în baladele cu haiduci.
Nu te mai uita în zare, drumețule!
Nu ai unde să te mai duci.

Inima ți se înserează,
dar nicio stea nu-ți mai arde-n destin.
Petrece aici, la capăt de lume,
și încearcă-ți amaru-n festin!

Nu te lăsa furișat de hangiță,
de tinerețea ei și de buzele dulci,
crezând că a aprins lumânarea
ca să-ți arate unde să te culci!

Nu-i mângâia sânii și coapsele,
chiar dacă o vezi despuiată!
Nu te lua după ea pe scara de lemn,
căci scara duce sub iarba învoaltă!

Lasă miezul nopții să treacă,
rămâi cu streinii la masă,
așteaptă să cânte cocoșii,
oricât ar fi hangița de miloasă

și de frumoasă și drăgăstoasă!


                            Adrian Bucurescu

Tomyris, Regina Massageților

          Herodot, un spion ratat

     Cum își ”vindeau” Tracii copiii!

     Herodot este încă socotit ”părintele istoriei”, titlu repetat la nesfârșit de papagalii trecuți prin școală. În realitate, el nu a fost decât un spion, însărcinat de liderii greci cu culegerea de informații de la fața locului, în vederea deschiderii de noi centre comerciale sau în eventualitatea unor războaie cu neamurile străine. Ar fi putut alege o iscoadă mai talentată, fiindcă el vine de cele mai multe ori cu informații false, manipulându-i pe Greci, fie din prostie, fie cu intenția de a-i prezenta pe toți, în afara Grecilor și Egiptenilor, ca ”barbari”. Din păcate, asemenea spioni ratați mai există și astăzi, făcând numai rău propriei lor țări...
     Bârfele lui despre Traci, înfățișați ca trândavi, desfrânați și bețivi, au făcut carieră și sunt repetate cu nesaț de toți latinopații, spionii și alți răuvoitori ai poporului nostru. Printre altele, el afirmă că Tracii își vindeau copiii! Nici că se poate o minciună mai sfruntată!

     Obiceiul magic al ”vânzării” copiilor mai există și astăzi în România. Este vorba de familiile cărora le-au murit mai mulți prunci sau cu copii bolnavi grav. Ca să-și salveze un fiu atins de cine știe ce boală, mama îl ”vinde” pe fereastră unei alte femei, care plătește pentru el. Ca să nu mai fie recunoscut de moarte, ”cumpărătoarea” îi schimbă acestuia numele, și așa va fi strigat de atunci încolo. Apoi, copilul este ”răscumpărat” de mamă și, firesc, rămâne în familia lui adevărată.

     Atât pe ”Tropaeum Traiani” cât și pe ”Columna lui Traian” se văd scene cu mamele ocrotindu-și cu cea mai mare dragoste copiii. Fără alte comentarii.

     Cum își ”mâncau” Massageții părinții!

     Dintre toți Tracii, Herodot îi descrie pe Massageți, în ”Istoriile” sale, în cel mai urât fel cu putință. Printre altele, el susține că, nemaiașteptându-i să îmbătrânească, își mâncau părinții! Înfiorătoarea minciună a fost preluată apoi de toți autorii antici care au mai scris despre Massageți!
     Această legendă, fie auzită de la alții, fie născocită de însuși ”părintele istoriei”, vine de la un tâlc al numelui etnic al acestora, MAS SAG E TAI ”Mănâncă împreună (laolaltă) cu ai Lor”; cf. rom. masă; alban. mish, slav. miaso ”carne”; alban. shok ”prieten; tovarăș; camarad; coleg”; shoq ”soț”; i tij ”lui; său”; ata ”ei”.
     Ca și la alte popoare vechi, și la Massageți masa în comun avea un sens mistic, fiind o dovadă de prietenie sau chiar de dragoste, ceea ce, la Romani, era agape ”iubire; masă comună la primii
creștini”.

     Dușmanii Massageților au mârșăvit tâlcul mistic în MAS SAG ETAI ”Își mănâncă de foame Părinții”; cf. rom. masă; alban. mish, slav. miaso; rom. sec ”post; flămând; înfometat; nemâncat”; alban. atesi ”paternitate”; got. atta ”tată; părinte”.

     Viteaza Tomyris, învingătoarea lui Cyrus cel Mare

     Principalul sens al etnonimului MASSA GETAI este ”Geții de Răsărit”; cf. rom. a miji. Acest neam extrem-răsăritean al Geților este atestat în Asia Centrală, la Est de Marea Caspică. La urma urmelor, Herodot a fost silit a recunoaște că neamul Tracilor era al doilea după Inzi ca număr.
     Cea mai vestită conducătoare a Massageților a fost regina TO MYRIS ”Prea Strălucitoarea; Prea Luminoasa; Prea Curata; Foarte Vrednică”; cf. rom. în toi; tui; mireasă; mirază ”oglindă”; alban. i mire ”bun”; rom. a se dumiri; alban. damar ”izvor; vână; filon”. Fiul ei era conducătorul armatei massagete și se numea S-PARGA PISES ”Cel cu (de) Mare Rang”; cf. rom. se; prag; alban. breg ”țărm”; rom. baci; de vază; a (se) pricopsi.

     Istoricii antici scriu că Tomyris l-a învins și ucis pe împăratul persan Cyrus cel Mare, în vremea asaltului inițial al invaziei acestuia asupra Massageției. Războiul a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală. Consilierii lui Cyrus l-au sfătuit să le întindă o capcană Geților care îl urmăreau. Astfel, Perșii au lăsat în urmă o tabără, aparent abandonată, cu o rezervă importantă de vin. Deși  ticălosul Herodot îi face pe Traci bețivi, totuși Geții nu erau obișnuiți cu vinul și, ca urmare, s-au îmbătat. Apoi, Perșii au atacat prin surprindere, măcelărind oastea massagetă și capturându-l pe fiul lui Tomyris, Spargapises. Regina i-a cerut lui Cyrus să-i elibereze fiul și să nu treacă fluviul. Odată trezit din beție, plin de căință, Spargapises s-a sinucis, iar Perșii au traversat apa cu toată armata. Regina i-a trimis un mesaj lui Cyrus, denunțând trădarea și provocându-l la o luptă cinstită.

     În bătălia ce a urmat, Perșii au fost învinși, cu pierderi mari, iar Cyrus și-a găsit sfârșitul. Tomyris i-a tăiat capul și i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om, ca să-l sature! Apoi, i-a păstrat capul într-un vas cu vin.

     Tomyris, o eroină mondială

     Prestigiul reginei Tomyris face ca ea să fie revendicată și de Armeni, Azeri, Georgieni, Kazahi, Tadjici, Turkmeni, Uzbeci, Ruși și Ucraineni. A fost pictată de mari maeștri ai Renașterii și evocată de Voltaire și de Shakespeare. Muraev a scris textul unui balet închinat ei. Numai de Români, curați urmași ai Geților, nu e luată în seamă.

     Tomyris nu a făcut parte niciodată din istoria noastră oficială. Nu e de mirare, căci nici lui Buerebistas și Decebal nu li se mai acordă atenție în manualele școlare, de la Evenimentele din Decembrie 1989 încoace. De fapt, tot de atunci nu li se acordă atenție Geto-Dacilor în general, darămite lui Tomyris, fie ea și învingătoarea lui Cyrus cel Mare.

     Există totuși o luminosă excepție, un poem al geniului poetic național, Mihai Eminescu, care o readuce pe Tomyris în istoria mitică și în literatura română, anume în poemele dramatice ”Sarmis” și ”Gemenii”.  Iat-o descrisă de regele get Sarmis:
Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!
Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,
Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extazul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingașă mireasă a sufletului meu...
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,
Urmând cu-a mele brațe o umbră în deștert...
Pân' ce-n sfârșit ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai frumoase femei de pe pământ.

     Că tot veni vorba, ce ne-am fi făcut noi fără Eminescu și fără  ”Rugăciunea unui Dac”?


                                                                                                                    Adrian Bucurescu

     

Jalostea unui Dac

Noaptea e lungă, streină și rea.
Nu mai clipește în cer nicio stea.
Inima-mi bate stângace și grea.
Unde e Dacia, patria mea?

Dunăre sfântă, de mare ce ești,
de nimeni în cale nu te ferești.
Marea e Mare, Carpații-s Carpați.
Unde sunt, patrie, ai tăi soldați?

Toate războaiele ce le-am purtat
unde ne-au dus? Ce zălog au aflat?
Forța ta, țară, când va renaște?
Zalmoxis oare ne mai cunoaște?

Noaptea e lungă, streină și rea.
Nu mai clipește în cer nicio stea.
Inima-mi bate stângace și grea.
Unde ești, Dacie, patria mea?


                              Adrian Bucurescu

                                                              #JE DEFIE

     Attention, Bruxelles: La Roumanie est censuree sur le Net par les psychopathes!

                                                  #JE RESISTE!

Istoria Atlanților

          Damono și Cabirii

     Zâna Amurgului

     În panteonul Tracilor, împăratul Marko și soția lui, împărăteasa Damono, erau patronii Vestului, Toamnei și Apelor. Literal, D-AMONO înseamnă ”Cea Târzie”; cf. rom. de; a amâna; toamnă. În mitofolclorul românesc, ea este pomenită și astăzi ca Zâna Toamnei.
     La Atlanți, ulterior la Traci, Toamna era al patrulea anotimp. Totodată, Marko și Damono patronau cea de-a patra parte a zilei, care astăzi ar fi de la ora 18.00 până la 24.00. De aceea, împărăteasa a fost supranumită A PH'RO DITE ”Al Patrulea Moment”; cf. rom. a; germ. vier, engl. four ”patru”; rom. dată; alban. dite ”zi”. I se mai spunea și SU LI FERA ”Cea de-a Patra”; cf. rom. a sa; se; la; germ. vier, engl. four. În complicata limbă atlantă, SULI FERA însemna și ”Legată (Înrudită; Neam) cu Soarele”; cf. rom. Soare; latin. Sol ”Soare”; rom. fire (sing.); fir; văr; arom. fară ”familie”; alban. fare ”sămânță; germene; soi; fel”. SULI FERA se traduce și prin ”Soarele la Apogeu (Asfințit)”; cf. rom. Soare; latin. Sol; alban. fare ”în întregime; complet”. Cu totul, SULIFERA mai înseamnă și ”Strălucire”; cf. rom. sulfină (bot.); germ. Sielber, slav. serebro ”argint”. De aici, crăiasa a devenit  Aphrodite la Greci și Venus la Romani, în amândouă variantele fiind de o frumusețe deosebită.. Mai târziu ,legendele au prefăcut-o în Luceafărul de Seară, adică în planeta Venus.

     Trebuie reamintit că toate împărătesele atlante erau și mari preotese ale Soarelui, pe când bărbații lor erau mari preoți ai Lunii.

     Venus din Milo nu a avut brațe niciodată!

     Oricât ar fi de necrezut, se pare că statuia cunoscută ca Venus din Milo nu a avut niciodată brațe!

     Nu este singura statuie antică, reprezentând-o pe Zeița Frumuseții și a Iubirii, căreia îi lipsesc brațele. Și pe teritoriul României, la Piatra Roșie, a fost descoperit un bust de bronz, reprezentând o divinitate feminină fără mâini.

     Lucrarea a fost botezată de cercetătorii români ”Bendis”, dar în realitate o înfățișează pe Damono-Aphrodite-Venus.
     Totul a pornit de la una din tălmăcirile numelui atlant DA MONO, literal ”Dă Mâna”. În românește, a da înseamnă și ”a jertfi; a sacrifica; a arunca; a azvârli;; a nimici; a distruge; a desființa”. De aici s-ar înțelege că frumoasa zână a rămas la un moment dat fără mâini, iar artiștii au preluat tâlcul la propriu!

     Dar adevăratul sens al teonimului este cel de ”Atragere; Atracție; Plăcere< Ispită; Fascinație”; cf. rom. a ademeni. În dialectul traco-phrygian apar, consemnate de dicționarele antice, ADAMNA ”Prieten” și ADAMNI ”a iubi”. Așadar, identificarea împărătesei DAMONO ca Zână a Frumuseții, Iubirii și Plăcerii, este corectă.

     În mitologia română, o legendă spune că, într-un moment de furie, Crăciun i-a tăiat mâinile soției sale, Crăciunoaia, în locul cărora Fecioara Maria i-a pus la loc mâini de aur. Cu siguranță, această legendă provine din cultul Zânei Damono.

     Știma Apelor

     Inteligibilă prin tonuri, accente și context, limba atlantă excela prin interpretări uimitoare, care duceau la crearea de mituri, opere fie ale preoților, fie chiar ale poporului simplu. Astfel, A PHRO DITE se tălmăcește și prin ”Care strunește (stăpânește) Mările”; cf. rom. a (art.); frâu; alban. prij ”a conduce; a ghida”; det ”mare”. De aceea, miturile grecești afirmau că Zeița Aphrodite se născuse din spuma mării.
     Miturile atlante o considerau Zână a Apelor, de unde mitofolclorul românesc a moștenit-o pe Știma Apelor. În sprijinul acestei identificări vine și o tălmăcire a teonimului DAMO NO: ”Care se slujește de Înotătoare; Care slujește (ajută) la Navigație”; cf. rom. tămâie; a tămâia; naie ”corabie; barcă; luntre”; Noe (mit.); latin. no ”a înota; a pluti; a naviga”; grec. timoni ”timonă”.

     Într-una din cele mai strălucitoare culturi a Atlanților, Cucuteni, DAMONO, ca divinitate acvatică, este înfățișată cu două înotătoare, în loc de picioare. În mitofolclorul nostru, Știma Apelor este o Zână foarte frumoasă, în sus cu trup de femeie, în jos cu trup de pește.

     Misterioșii Cabiri

     În Macedonia, tărâm tracic, era adorat un Zeu cu numele de CABIRUS. Același nume îl avea și un Trac sosit în ajutorul Troienilor. Un tâlc al numelui CA BIRUS este ”Al Patrulea; Cu Patru”; cf. rom. cu; ca; germ. vier, engl. four ”patru”. Se înțelege de aici că este vorba de împăratul MARKO, divinizat ca Arhanghel al Celui de-al Patrulea Anotimp din calendarul atlant, Toamna. Din CABIRUS, româna a moștenit și covor, care este întotdeauna un patrulater.
     La rându-i, supranumele soției sale A PH'RO DITE mai însemna și ”Al Patrulea Moment (Timp)”; cf. germ. vier, engl. four; rom. dată; alban. dite ”zi”. Același teonim însemna și ”Cu Patru Copii”; cf. rom. a (art.); germ. vier, engl. four; slav. deti ”copii”.
     Așadar, CABIRUS și APHRODITE au avut patru copii, care au fost și ei cinstiți de Traci și de Greci ca Semizei ai Mării, sub numele de CA BIRI sau KA BIROI ”Cei Patru”. Mitografii de astăzi îi consideră un grup de patru divinități arhaice pelasge. În literatura antică, li se consemnează și numele: AXIEROS, AXIERSA, AXIERSOS și KASMILOS. Așadar. ca și părinții lor, Cabirii patronau Marea și toate Apele, și-i ocroteau pe navigatori.
     Acești Cabiri erau adorați cu precădere în insula Samothrakes, de unde și denumirea de samothrakia al sanctuarelor cabire. Despre Misterele Cabire nu se cunoaște mare lucru, dar, în ”Biblioteca istorică”,  Diodor din Sicilia le evocase cu respect: ”cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioși, mai drepți, mai buni”.
     Cum am văzut în episoadele anterioare, sub conducerea împăratului MARKO, zis și CABIRUS, Atlanții descoperiseră și cuceriseră America. CA BIRUS mai înseamnă și ”Cel Plecat”; cf. rom. a părăsi. În mitofolclorul românesc, el a devenit Viteazul Chipăruș, din basme, precum și Murgilă, patron al Amurgului.  Tot el va fi devenit și Sorbul Mărilor, din mitologia noastră. După spectaculoasa cucerire, împăratul se va fi întors în capitală, la Helis, lăsându-i pe cei patru fii ai săi să guverneze continentul de la Apus; cf. alban. keveri ”guvern”; qeveris ”a guverna”.

     Ei bine, înșiși cercetătorii istoriei vechii Americi îi numesc pe cei patru comandanți sculptați în piatră, din fosta capitală a Toltecilor, ”Atlanții din Tula”. Așa apar în toate lucrările de specialitate! De data aceasta chiar au nimerit-o!
     Spectaculosul grup de sculpturi de la Tula/Tollan, din Mexicul de astăzi, este încă o mărturie a culturii Străromânilor, care, cândva, în negurile vremii, au înfruntat și au străbătut Oceanul Atlantic.

     Cultul Cabirilor în Bărăgan

     Până prin veacul al XIX-lea, locuitorii Bărăganului se vor fi închinat la Cabiri, cărora le ziceau Marchidani, termenul referindu-se la neguțătorii ambulanți, adică la călători, precum fuseseră și Cei Patru Navigatori de la Helis. Întru pomenirea lor, mai există și astăzi, în vatra comunei Valea Măcrișului, din județul Ialomița, patru cruci de piatră, zise Crucile celor Patru Marchidani, care, pe lista monumentelor istorice, figurează sub denumirea Crucea de Piatră ”La Patru Frați”.

     Tot în județul Ialomița se află și satul Patru Frați, desigur tot o mărturie a Cultului Cabirilor pe locurile lor de baștină.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

Murmurul Soarelui în zori

Din ugerul Lunii picură lapte.
Din Soarele roșu picură șoapte.

În viroage se sting atmosferic
Ultimele fâșii de întuneric.

Câmpia cască și se întinde.
Pelinul argintul își aprinde.

Cimitirele își dezmorțesc oasele.
Țăranii pe raze își ascut coasele.

În monahală tăcere furnicile
Cară ce au târnosit spicele.

Printre maci și cicori trece o căruță.
Din toate fetele tu ești cea mai drăguță.

Dar încă dormi cu mine în vis
Și plângi în somn că am fost ucis.

Din Soarele roșu picură șoapte.
Eu simt în glezne măceșe coapte.


                               Adrian Bucurescu

Cu dragoste și dor de România

  

     Marele spătar Ienăchiță Văcărescu:

Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbei românești
Și-a patriei cinstire.


     Bogdan Petriceicu Hasdeu:

Sunt Dac, nu sunt Roman.
Pe Romani îi disprețuiesc.


          Mihai Eminescu:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!


       Prințesa Martha Bibescu:

     Va veni o vreme când se va acorda atenție acestui popor, prea puțin luat în seamă. Cântece și armonii se vor auzi venind de la această țară despre care nu prea se vorbește. După mii de ani de viețuire, acest neam se va ridica și lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfârșit, câte lucruri a știut neamul acesta despre conștiința universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse, nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puțini i-au cunoscut istoria. Și totuși, oamenii aceștia au avut poate mai mult decât oricare alții geniul mitului...


     Emil Cioran:

     Dar dacă forțele ei subterane, care trebuie să existe și pe care noi nici nu le bănuim, vor scoate la iveală o altă Românie, cu alte conținuturi și alt contur? Nu vom fi atunci îndreptățiți să așteptăm splendoarea unui destin ce, în trecut, nici măcar în transparența iluziilor noastre nu ni s-a revelat?