Tablou de Nikolai Roerich
În iazul plin de lintiță,
neîncercat de undiță,
s-a aciuit un dimon mare,
de-nspăimânta nouă hotare.
Balaur negru și-mbălat,
fura ades fete din sat,
în negrul hău târându-le
și iute înghițindu-le.
Zadarnic îl pândeau străjerii,
căci i-adormea în faptul serii,
și când cocoșii îi trezeau,
a pagubă că fluierau.
Și azi-așa, și mâine-așa,
iată pe cal, săltând în șa,
un sfânt cu lancea de olmaz
se-abate-n marginea de iaz.
Și, pe când, noaptea, pe furiș,
dihania din stufăriș
apucă drumul către sat,
dă de voinicul încruntat,
care-l țintește viforos
și mi-l răpune pe solzos.
De biruință purtător,
rămase sfântul în popor,
și spaimă pentru orice drac
e Cavalerul nostru Trac.
Și Sfântul Gheorghe, pe alt nume,
e pomenit și azi în lume -
oștean înscris în Sfânta Cruce,
ce-n Miezul Raiului străluce.
Adrian Bucurescu
Care ochi au scăpărat întâi,
de i-au aprins și pe alți doi?
Cine a mirosit întâi a gutui?
Cine-a găsit trifoiul cu patru foi?
Am trecut țări și mări,
ca să-ți sărut genele lungi,
dar ne-am pierdut prin neguroase zări.
Multă vreme a trecut de atunci.
Anii mei între timp s-au sărat,
ochilor li s-a pălit culoarea.
Lacrimile tale s-au evaporat
și a rămas pe obraji numai sarea.
Nu știu nici acum ce s-a-ntâmplat,
cum prin orgolii ne-am pribegit.
Chiar dacă eu mă simt vinovat,
ca pe tine alta n-am iubit.
Te-or fi mângâind mâini străine.
Pe poteca noastră a crescut dudău.
Nu mai știu nimic despre tine.
Pe poarta Dorului scrie ”Câine rău”.
Adrian Bucurescu