Taina unei nopți de iarnă

 

                                        Ileana Cosânzeana, din cosiță floarea-i cântă, nouă-mpărății ascultă

                                                                                                                     Basm popular 

Un candelabru pogoară din cer

Lin, cu lumini siderale.

Privesc pe geam. Afară-i ger.

Din hornuri fumul suie agale.

Văd iar un castel pe colină,

Tot în chiciură strălucind,

Tot îmbrăcat în lumină,

Cu turnuri semețe pe magicul grind.

De-acolo se-aude un cântec dulce

Și oaspeți de vază dănțuiesc.

Duce-m-aș și tot m-aș duce

La acel castel împărătesc.

Acolo domnește aceea căreia

Din cosiță floarea-i cântă.

O, de când vreau să ajung la ea,

Să mă închin ca la o sfântă!

Dar, când să urc, castelul dispare

Cu toată frumusețea din el,

Și rămân într-o mistică stare

Pentru taina acelui castel.

Cocoșii au cântat, zorii mocnesc,

Și candelabrul vrăjit s-a stins.

Ce-a fost aievea? Ce-a fost ceresc?

Cu fulgi de olmaz ieri de ce-o fi nins?

                                 Adrian Bucurescu

Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon

 

            Mulțumiri din suflet D-lui Doctor Radu Aurelian Vișan de la Spitalul Sf. Pantelimon!

Ochii

 

 

Iarna, am ochii verzi,

vara, albaștri,

dar oricând îmi sclipesc

ca niște aștri.

 

Oare așa trec și eu

prin Schimbarea la Față?

Nu, nu e blasfemie

când cerul mă răsfață.

 

În cămașa de sânge

inima mea se zbate cu spor.

Mă închin Soarelui și Lunii,

mă închin stelelor.

 

Mă închin Mai-Marilor Cerului,

mă închin și Pământului, 

conștient că sunt ca o frunză

în heliștea vântului

 

Da, vara am ochii sinilii,

iarna, de smarald.

În plus, în cele mai crâncene geruri

Dumnezeu îmi ține de cald.

 

                          Adrian Bucurescu

Frunză-n vânt

 

 

Frunză-n vânt, frunză-n vânt,

lasă-mă să te descânt,

să te duci la draga mea,

până nu cad fulgi de nea!

Du-te-n semn de toamnă rece,

că de dor mie nu-mi trece!

Mi-ar trece cu mângâieri,

cum gândeam până mai ieri.

De prea mult dor mă usuc

ca tine, frunză de nuc,

ca tine m-am veștejit

de prea mult dor și iubit,

ca tine cad la pământ

și mă leg cu jurământ

să nu mai iubesc vreo fată,

cât ar fi de minunată.

Amară ca dorul nu-i

nici frunza pelinului,

măcar zici că-i de argint,

măcar știu cum să mă mint,

măcar dorul meu, petardă,

drept în inimă s-o ardă

pe iubita străioară,

chiar dacă-i imaginară!

 

                     Adrian Bucurescu

Desculți și muți

 

 

Cine știe ce-or scorni dușmanii 

După ce voi adormi de tot,

Teamă nu vor mai avea că-ndată

Le voi arde una peste bot.

 

Ca și altădată, Bărăganul

Troscot va ivi și mușețel,

Doar că dropiile, chiar așa sărmane

N-or mai vrea pomană de la el.

 

Pentru al cui suflet să ia vamă?

Cine lor molitva le-ar citi?

Vechea rânduială se destramă

Și nimic n-o va mai aminti.

 

Cel mai bine-ar fi să nu te naști,

Inima de-a-n proasta să nu-ți bată.

Și-uite-așa, nici nu ai mai muri,

Pentru că nici n-ai iubi vreodată.

 

Dar așa, te-ncântă lumea-n floare

Și la ornic uiți să te mai uiți,

Și te pomenești printre aceia

Ce vor învia desculți și muți.

 

                          Adrian Bucurescu

În loc cu verdeață

 

                             Gaudeamus igitur

 

Norii se destramă fir cu fir,

Câmpul plin de flori parcă-i patrafir

Al Domnului Pământ, preotul mare,

Care botează floare cu floare,

Spre a crește deasupra frumoasă

Până ce cade retezată de coasă.

 

Nu plângeți, florilor, căci ca și voi

Oamenii cresc și cad apoi,

Învăscuți în lut și-n rădăcini,

Nemaitemându-se de frig și spini,

Din țărână, cu fața spre văzduh,

Așteptând să-i cheme Sfântul Duh

La marea sărbătoare din stele,

Unde nu mai e chip de jele,

În loc cu verdeață, în loc senin,

Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

 

                                                     Adrian Bucurescu

 

Răsare, măre, Luna

 

 Răsare, măre, Luna,

somnoroasă și ciufulită,

și la răscrucea de pe colină

bolborosește o ispită

La drum, gutuile de aur

se sting și adorm.

Pești fără somn sar spre Lună

din apele care cer om.

În inima ca o cupă

sângele tânăr îmi străluce

și cu forța lui roșie

inima în creier mi-o duce.

Clopote în Calea Lactee

bat ca la Înviere.

Multe stele a lăsat Dumnezeu,

dar mai multe mistere.

În locul inimii am un bulgăre

negru și înghețat.

Mă poticnesc de o metaforă,

botul îmi este însângerat.

                        Adrian Bucurescu