Lumea sau Nu

 

 

Nu știam că a muri este o taină

ce nu are voie de dezlegare.

Nu-i dat oricui să-și pregete rostul

când ceasul îi bate în ritmuri solare.

 

Să fie viața un somn plin de vise,

din care, murind, în real te trezești?

Dar unde-s aceia cu care visezi

că mergi înainte, că urăști, că iubești?

 

Pe pământul acesta de frig și cald

nici măcar umbră, nici măcar fum n-am fost.

În somnul lumii noi suntem doar năluci

și nimeni nu-și află în soartă un rost.

 

Nu-i dat tot omului să moară frumos

și nimeni cu nimeni nu se cunoaște.

În lume vie e doar suferința.

Ferice de-acela ce nu se naște!

 

                          Adrian Bucurescu

Pripasul

 

 

Nu. Nu vreau să miros frumos,

Vreau să nu mai miros deloc.

Nu vreau să fiu nimănui de folos,

Vreau să fiu de prisos.

 

Nu vreau să mai iubesc pe nimeni,

Vreau ca nimeni să nu mă iubească.

Mi s-a urât cu binele și răul,

Mi s-a acrit de viața pământească.

 

Te pomenești că eu le-am cerut

Mai-marilor Cerului să mă nasc pe pământ,

Să mă umilesc, poftind hrană și apă,

Să fiu bătut de ploi și de vânt.

 

Nu vreau să fiu nici înger, nici drac,

Atent mereu la nesfârșite canoane.

Vreau să fiu doar un firav copac,

Fără iluzii și toane...

Ce-mi place să fac pe nebunul

și să tulbur marghioliile vieții!

De-aia vreau să nu vreau,

Nu vreau să vreau...

                          Zurlii sunt poeții!

                                  Adrian Bucurescu

 

Lacrimile Lunii

 

 Pe când eram copil am văzut

cum dinții balaurei

retezau pletele Lunii

care cădeau în mlaștini.

Plângea Luna cu lacrimi de sânge.

Taci, Lună, nu mai plânge

cu lacrimi de sânge!

Ascute-ți coarnele și împunge

toate iasmele iadului

și pe dușmanii mei îi străpunge!

Lună, tu în pieptul meu stâng mă înfiori

de cu seară până în zori.

Tu ești frumoasă și scumpă

precum inima mea în cămașa de sânge.

Taci, Lună, nu mai plânge!

                                       Adrian Bucurescu

Metamorfoze

 

 Tânăr și frumos, aveam aripi albe

Și mă roteam deasupra Pământului.

Se tot depărtau ale orașelor salbe

Și mări se încrețeau în foșnetul vântului.

Adio îi spuneam, nu la revedere,

Frumoasei noastre planete albastre.

Spre sălbatice și profunde mistere

Lin zburam printre abstractele astre.

Și întâlneam o prea frumoasă fată,

Gingașă, cu aripi alburii,

Cu trup de zăpadă curată,

Cu ochi de gheață și plete fumurii.

Fără niciun cuvânt ne îmbrățișam.

Eu o încălzeam și ea mă răcea,

În cenușă și rouă ne metamorfozam,

Și pe Bărăgan ziuă se făcea.

                         Adrian Bucurescu

Mi-e dor

 

 A fost o iubire ca o stihie,

în toate cele netemătoare.

Din raze de lună și de soare

culegeam frenezie.

Mi-e dor de tine, amintire ciudată.

Ceasul de raze s-a destrămat.

Teii iubirii s-au scuturat

și n-au mai înflorit niciodată.

                                 Adrian Bucurescu

Despărțire

 

 Fără tine grădina-i pustie.

Toamna nu cruță nicio floare.

Ce rost mai are să-mi cer iertare?

Mie însumi sunt mai străin decât ție.

                             Adrian Bucurescu

Pace!