Leurda

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

 

     Ca toate plantele din etnobotanica românească, și denumirea leurdei este moștenită din limba tracă, atestat fiind un nume masculin messapic, LAPAREDON. LA PAREDON se traduce prin  ”Cel Drag; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Ardent; Cel Iute; Cel Înțepător; Care (se) taie; Care (se) desprinde; Care (se) eliberează”; cf. rom. la; lui; frățân; prieten; feredeu ”cadă pentru îmbăiat; local public pentru făcut baie; stațiune balneară”; furtună; bardă; firidă; germ. Parade, franc. parade ”paradă”. Sintagma întreagă, LAPAREDON, are următoarele tâlcuri: ”Ardență; Iuțeală; Acreală; Înțepare; Tăiere; Despărțire; Eliberare; Desprindere; Extindere; Întindere”; cf. rom. a se lăbărța; latin. liberatio, -onis ”liberare; eliberare; achitare la judecată; achitare a unei datorii”. În românește, evoluția fonetică a fost aceasta: LAPAREDON > *LAWAREDON > * LAUAREDON > *LOERDAN > LEURDA > leurdă ”plantă de pădure folosită în locul usturoiului; coastă de deal lungă”; leurd ”chișleag; lapte acru; persoană mâncăcioasă și guralivă”; Leordeni (loc.); Împrumutând devreme termenul românesc, bulgara și ruteana l-au păstrat sub forma levurda, mai apropiată de originalul tracic. 

     Leurda apare primăvara foarte devreme și crește prin păduri, tufișuri, livezi și fânețe. I se mai spune aior, ai-sălbatic, arpagic, ai-de-munte și crin-de-pădure. Ai este o veche denumire a usturoiului. De altminteri, leurda se folosește în unele zone în loc de usturoi. Din ea se face și salată, uneori amestecată cu untișor.

     Leurda conține carotenoizi, vitaminele A și C, vitamine din complexul B, levuloză, ulei eteric complex, săruri minerale, calciu, fier, fosfor, natriu, magneziu, cupru și proteine.

     Ceaiul din frunze de leurdă se lua în boli de rinichi. Se mai întrebuința și ca depurativ, antiscorbutic și diuretic.

     Ca hrană și leac se folosesc frunzele, culese primăvara, proaspete, și bulbii, care se recoltează din luna August până în Octombrie. 

 

     Iată și o rețetă foarte simplă: Se taie leurda cu un cuțitaș, pentru a nu o scoate afară cu tot cu rădăcină, care trebuie să rămână în pământ pentru a permite regenerarea plantei. Pentru o porție delicioasă de salată cu leurdă, se prepară o mână de frunze proaspete, care se spală bine cu apă călduță, se taie mărunt și se pun într-o strachină sau într-un castron. Se amestecă apoi cu o linguriță de oțet de mere, un vârf de cuțit de sare și o jumătate de linguriță de ulei, după care se mănâncă în maxim 30 de minute de la preparare.

     Poftă bună!

                                                                                                           Adrian Bucurescu

CEKA - poliția secretă sovietică

 

                    Cekiștii aveau uniforma neagră!

Baphomet, Idolul Templierilor

                                                                    Mitologie celtică

 

           Împăratul-Cerb 

     Numele Baphomet a apărut pentru prima oară în stenogramele proceselor Templierilor, la începutul secolului XIV. În secolul XIX, a fost popularizat datorită unor scrieri pseudoistorice, care au încercat să lege Cavalerii Templieri de ale conspirației, discutând despre distrugerea Ordinului lor. Numele Baphomet a devenit atunci asociat cu o imagine de ”capră sălbatică”, desenată de Eliphas Levi. Pe brațe, enigmatica făptură poartă cuvintele latinești SOLVE și COAGULA. Din păcate, imaginea a fost preluată de sataniști, blestemați fie ei în veci, de parcă nu era destul cât au pătimit Cavalerii Templieri, acuzați că se închinau la Baphomet!

     De certă origine geto-dacică, supranumele BAPHO MET are și tâlcul de ”Cel mai Mare Sfânt”; cf. rom. popă; latin. papa ”episcop; papă”; popa ”sacrificator al animalelor de jertfă, în timpul ceremoniilor religioase”; alban. pop ”popă”; rom. moț; alban. i madh ”mare”. Încă un tâlc, în favoarea identificării; BAPHO MET ”Divinul Poet; Măiestrul Cântăreț; Sfântul Profet; Divinul Povestitor; Sfântul care pre-vede; Divinul Țintaș”; cf. rom. popă; latin. papa; popa; alban. pop; rom. madă ”pietricea pentru jocuri de copii, ca să ochească o țintă”; latin. modus ”măsură ritmică; ritm; ton; mod muzical”; grec. mythos, latin. mythus ”mit; legendă”. În fine, din BAPHOMET ”Prevestire; Prevedere; Ferire; Ascunziș”, româna a moștenit bufniță și pivniță.

     În tradițiile românești, Sfântul Ion este cel mai mare ca rang, stând chiar la dreapta lui Dumnezeu. În mai multe postări, am demonstrat că ION era un nume al lui Orfeus, însemnând chiar ”Sfânt”; cf. rom. Ian-Caloian, Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”. Totodată, miturile antice afirmau că Orfeus era fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. De altminteri, în iconografia antică, vestitul poet și cântăreț poartă pe cap celebra cușmă geto-dacică, sugerând originea lui etnică.

     Întrucât împăratul atlant Ion Orfeus, scârbit de moravurile epocii lui, a părăsit palatul imperial și s-a refugiat în Munții Bucegi, în sălbăticie, este înfățișat deseori înconjurat de animale. 

                                                               Coif din tezaurul de la Peretu

     În imaginea mitologică celtică, eroul are coarne de cerb pe cap, simbol al rangului său împărătesc, acela de purtător de coroană, termen înrudit cu corn. Astfel, Cerbul a devenit simbolul împăratului-profet, și așa apare deseori în iconografia geto-dacică, îndeosebi pe coifuri.

                                                          Coif din tezaurul de la Agighiol

     Chiar și numele tatălui său, împăratul OEA GRUS, se traducea prin ”Căprior (Cornut) Mare”; cf. rom. oaie; gras; gros. 

     Că Sfântul Ion era simbolizat printr-un Cerb o dovedesc câteva colinde românești, unde, printre altele, eroul mărturisește acestea: 

(...) Și vânară cât vânară,

Și vânar-o zi de vară,

Până colo cătră sară,

Și nimică nu aflară,

Numai cât un cerbușor,

Cerbușoru-i surișor.

Și pe dânsul mân-au pus

Și acasă l-au adus,

După masă că l-au pus,

Și-a-ntins arcul să-l săgete.

Iară cerbul a oftat

Și din gură-a cuvântat:

- Ho, ho, ho, nu săgetați,

Vieața nu mi-o luați!

Că eu nu-s cerb cum credeți

Și după cum mă vedeți,

Ci-s Ion

Sânt-Ion,

Nănașul lui Dumnezeu! (...)

          

                                  

     Acum să ne uităm și la Capra noastră, personajul principal din ceata colindătorilor din sărbătorile de iarnă! Seamănă sau nu cu ”Capra Sălbatică” desenată de Eliphas Levi? Nu este ea chiar BAPHOMET?

                                                                                                               Adrian Bucurescu

De Ursită

 

                                                                                                 Colecție particulară

Săptămâna Leneșilor

 

 

          Din folclorul românesc: 

De la părinți am apucat

Lunea, marțea n-am lucrat;

Miercurea e o zi mare,

O țin pentru multe boli;

Joile sunt legate,

Căci nu vreau să fac păcate.

Vinerea-i o zi scumpă,

Nu mă prea silesc la muncă;

Sâmbăta m-am apucat

Ș-am făcut o bubă-n cap.

Ce să fac? Să sar în pat, 

Să scap de buba din cap.

Duminica-i o zi împărătească,

Toată lumea s-o cinstească.

Luni este Lunei,

Marți, Macoveiu,

Miercuri, Miercurele, 

Joi, Joia Iepelor,

Vineri s-au strâns unsprezece vineri,

Sâmbăta se face pomană în sat,

Să nu mă duc ar fi păcat.

Duminică a lăsat Dumnezeu

Să mă odihnesc și eu.

Zambile. Cultul Zalmoxian la Templieri

 

 

          Flori și rosturi daco-române 

     Frumoasele și parfumatele zambile au ajuns în Europa abia în anii 1.500, fiind cultivate pentru prima oară în Austria. În secolele XVII-XVIII, asemenea lalelei, zambila se găsea numai în colecțiile de plante ale celor înstăriți, care de obicei le colecționau ca pe niște trofee de preț. Grație frumuseții și parfumului persistent al zambilelor, bulbii lor erau foarte scumpi.

     Crescând în Asia Mică, unde, înainte de elenizare, înfloreau mai multe regate tracice, putem afirma că ele făceau parte din flora Traciei. Dar un soi înrudit creștea chiar în țara noastră, căci printre plantele medicinale dacice este pomenită și DINUBULA, de unde vine în românește și denumirea de zambilă. 

     Nimic surptinzător, deoarece în flora noastră autohtonă avem și zambilă-de-apă, zambilă-de-câmp și zambilă-moțată, ultima fiind cu siguranță cea la care se referea lista cu plante medicinale dacice. Aceasta înflorește din Aprilie până în Mai, și i se mai spune muscari sau zambile-struguraș. Are flori de la cel mai curat alb până la albastru închis și purpuriu. Din nefericire, încă nu știm la ce erau bune de leac zambilele-moțate, astăzi fiind cultivate în grădină numai grație frumuseții lor.

 

 

                                                                 Zambile-moțate

 

     Zambilă-moțată i se mai spune și unei femei frumoase și cochete!

     Din mai multe motive, putem bănui că zambila-moțată era socotiă și floare sacră, căci iată ce însemna DINUBULA: 1. DI NUBULA ”Cea Sfântă; Cea Minunată; La Ceremonii; Cea Fermecătoare; Cea Frumoasă; Cea Nobilă; Cea Măreață; Cu Moț; Cu Vârf; Cea Înțepătoare; Cea Războinică; Cea Supărată; Cu (la) Tristețe; Cea Ascunsă; Cu (la) Taine”;  cf. rom. de; NAPARIS - râul sacru al Geților, Ialomița de astăzi; nafură (pop.) ”anafură”; nufăr; nefer (arh.) ”soldat; poteraș”; năvală; a năvăli; latin. nobilis ”cunoscut (cuiva); cunoscut în lume; vestit; renumit; celebru; nobil din naștere; de familie nobilă”; nubilis ”vârstă de măritat”; novello ”a planta cu viță nouă; a reînnoi; a schimba”; novellus ”tânăr; nou”; nebula ”negură; vapori; brumă; ceață; nori; întuneric; văl”; nubilus ”acoperit de nori; noros; aducător de nori; întunecat; trist; nefericit”. 2. DINUBULA ”Sfințenie; Minune; Farmec; În-cântare; Eveniment; Ceremonie; Ritual; Frumusețe; Bunătate; Vrednicie; Vitejie; Pricepere; Meșteșug”; cf. rom. tâmplă ”catapeteasmă; iconostas; partea laterală a capului, între ochi și ureche”; zamfir ”safir”; zamfiră ”grangur; pasăre cântătoare migratoare; tambură ”vechi instrument muzical, asemănător cu mandolina”; țambal; a se tâmpla (arh.) ”a se întâmpla”; zambilă (bot.); jimblă; tâmplar; zimbil ”coș împletit din papură sau din rogoz; coșniță; pălărie de paie”; Jimbolia (loc.); Zamfir, Zamfira (n.); latin. templum ”templu”; franc. templier ”templier”. 

     

                                                                     Zambilă-de-apă

     Cum se știe, Ordinul Templierilor includea cavaleri-călugări, ceea ce trimite la unele sensuri din DINUBULA, asemănătoare cu rom. tâmplă. Că acest ordin își luase denumirea din graiurile trace o demonstrează încă o tălmăcire din DI NUBULA ”Doi Divini; Doi Fermecați; Doi Minunați; Doi Măreți; Doi Nobili”; cf. rom. doi; alban. dy ”doi; două”; get. NAPARIS; rom. nafură; nufăr; latin. nobilis. Și, ca să afle încă o dată și latinomanii, iată încă un argument că toate miturile Europei antice și medievale au plecat din Dacia, anume misterioasele ilustrații cu câte doi templieri pe un cal, simbol al sensului de ”Doi Nobili”.

       În realitate, DI NUBULA ascundea adevăratul cult al Templierilor, adică al Celor Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS, Amândoi supranumiți și Zalmoxis. Chiar steagul templierilor, precum și veșmintele lor de gală, cu Crucea Roșie pe fond, respectiv pe mantia albă, sugerau culorile sacre ale Zalmoxienilor, Roșu și Alb, păstrate până astăzi în firele Mărțișorului nostru. Să se știe și că, în drum spre Ierusalim, Templierii au trecut prin Ardeal, Țara Românească și Peninsula Balcanică, toate tărâmuri tracice, de unde, slavă Cerului, au avut ce învăța!

     Și, ca să fie și mai limpede că Acei Divini erau Frate și Soră, iată-I reprezentați într-o altă imagine, mai explicită:

 

     Așadar, din punctul de vedere al regelui Franței și al Bisericii Catolice, acuzele, sfârșite prin schingiuri și moarte, erau adevărate: TEMPLIERII CHIAR SE ÎNCHINAU LA ZEI ”PĂGÂNI”!  

                                                                                                            Adrian Bucurescu

Pește

 

                                         Sculptură de Constantin Brâncuși