Mitologie daco-română
În limba tracă, peștele avea mai multe denumiri, după dialecte, toate însemnând ”Iute; Vioi; Agitat; Zvârlugă”, de pildă, PHYSCA; cf. rom. pește; a pescui; boască; fișcă; a foșcăi (reg.) ”a foșgăi”; latin. piscis, alban. peshk, got. fisks ”pește”; alban. pehkoj, got. fiskon ”a pescui”. O altă denumire era ACTIOS; cf. latin. actus ”mișcare”; grec. ichtys ”pește”. Firesc, peștele era și ”Cel din (de pe) Apă”, spunându-i-se de aceea REB și RHAVON; cf. rom. râpă; râbnic (arh.) ”iaz; heleșteu”; rovină ”mlaștină; băltoacă”; latin. rivus ”râu; val”; ripa ”mal al unei ape curgătoare”; ripensis ”vecin cu malurile Dunării”; slav. ryba ”pește”.
Pe o gemă de onix, descoperită în cetatea de la Potaissa-Turda, Îl vedem pe Însuși Apollon- Zalmoxis, ca păstor, alături de ”Miorița” prevestitoare. Pe gemă apare și inscripția ICHOYS ”Vestea; Prevestirea”; cf. latin. echo ”ecou”. Aceeași inscripție poate fi citită și ICH THIUS, deoarece Dacii notau sunetele iu și ui cu Y, și se tălmăcește prin ”Cel Drag; Cel Bun; Cel Milostiv; Cel Divin”; cf. latin. hic ”acesta”; rom. duios; tei; tui ”însemn voievodal”; Teiuș (loc.); latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”. Dar ”ICH THYUS ”Cel Duios” se traducea și prin ”Cel Impresionat ; Cel Mișcat; În Mișcare”, fiind o variantă pentru trac. ACTIOS și grec. ICHTYS, adică ”Pește”. De aceea, Peștele a fost mai întâi simbolul lui Zalmoxis, preluat de primii creștini, așa cum de altfel au preluat aproape toată religia zalmoxiană.
Înțeles ca ”Divin; Sfânt”, peștele este considerat și astăzi cu carnea cea mai curată, posturile fiind punctate din când în când cu ”dezlegare la pește”. Mai mult, după cum era desenat, acest simbol era și litera a, zisă alpha, inițiala de la Apollon.
O legendă culeasă din satul Sărățeni, în vatra căruia s-a aflat cetatea Netindava, unde S-au născut Gemenii Divini, este clar inspirată din Viața Zeilor, legată și de simbolul Peștelui. Legenda spune că Viforul s-a îndrăgostit de o zână, frumoasă ca toate zânele, și-a luat chip de om și s-a dus s-o pețească. Zâna însă l-a recunoscut și i-a adus aminte că Dumnezeu le-a lăsat dragostea numai oamenilor, ca să le mai îndulcească necazurile pe care le întâmpină pe pământ. Aprins de dor, Viforul s-a făcut nevăzut și, prinzând momentul când ea dormea adânc, cum-necum, a lăsat-o grea. Peste nouă luni, zâna a născut un băiețel și o fetiță. Fiindu-i rușine de suratele ei, i-a încredințat pe gemeni unei pământence și s-a ascuns tocmai în străfundul apelor, spre a nu mai fi găsită niciodată de Vifor. Acolo, și-a făcut un palat de cleștar, unde primea fetele și feciorii înecați.
Femeia și soțul ei, care îi adoptaseră pe copiii zânei, i-au crescut mai mult pe ascuns, căci se vedea limpede că aceștia nu sunt pământeni, iar tutorii se temeau că împăratul, care era foarte rău, îi va oropsi. Odată, au venit în satul lor oșteni ai împăratului, căutând un tâlhar. Aflând că niște supuși se cam feresc de lume, au căutat și l-au prins pe băiatul zânei, pe care au vrut să-l ia și să-l ducă în cetatea de scaun. Flăcăul s-a luptat cu ei, dar până la urmă aceia l-au ucis. Sora lui, care era mare tămăduitoare, s-a dus și a luat apă moartă, cu care i-a lipit toate rănile. Apoi a adus un ulcior cu apă vie, cu care l-a înviat. Atunci a venit și mama lor adevărată, care devenise Zâna Apelor, și, după ce le-a povestit ai cui erau de fapt, i-a luat cu ea în palatul de cleștar, orânduind-i să fie Craiul și Crăiasa Peștilor, să nu mai aibă de-a face cu pământul cel plin de răutate. De atunci, cei doi fii ai zânei rânduiesc pescuitul, după inima pescarului; îi golesc plasa plină sau îi umplu plasa goală, îi răstoarnă barca pe vreme frumoasă, ori, dimpotrivă, îi feresc barca pe furtună.
În descântece însă, peștele este o vietate rarisimă. Este propus totuși, în magia neagră, pentru a-l face pe un om bețiv! Întru aceasta, se petrece de trei ori, prin gât de rață și de știucă, rachiu și vin, zicându-se de trei ori descântecul, și apoi se bea, fără ca omul cu pricina să știe, ca el să cadă în patima beției. Descântecul este acesta:
Cum nu poate peștele și rața fără apă,
Cum peștele nu poate trăi pe uscat,
Așa să nu poată trăi N. niciun ceas
Ca să nu bea rachiu și vin!
Să umble după băutură,
Cum nu stă apa mergătoare
Și oastea călătoare!
Cum nu se poate opri
Plumbul din pușcă.
Așa nime să nu-l poată opri pe N.
De a nu bea rachiu și vin!
În mitologia românească, Pământul se sprijină pe patru pești uriași, numiți Începătorul, Ascultătorul, Arătătorul și Somnorosul. Când ei se mișcă, Pământul se cutremură.
Ca o amintire geto-dacică a sfințeniei sale, peștele este invocat în cântecele de leagăn:
Vină, soamne,
De-l adoarme,
Vină, știucă,
De mi-l culcă,
Și tu, pește,
De mi-l crește!
Ghicitorile descriu peștele astfel:
Apa mă naște,
Soarele mă crește,
Și când nu văd pe mama, mor.
*
* *
Are aripi, dar nu zboară,
N-are picioare, dar merge.
*
* *
Unde omul moare, el trăiește,
Unde omul trăiește, el moare.
*
* *
Soldat oțelit,
De oaste gătit.
Adrian Bucurescu
