vineri, 23 martie 2018

Steaua Pelin




În deșertul roșu al Lunii
câini hămesiți ling fără odihnă
umbra iubirilor prea trecătoare
În deșertul galben al Soarelui
tanchiști în piele de hipopotam
îndreaptă turelele spre sentimente
Pe câmpiile Uraniei
se clatină umbrele dușilor dinozauri
Toată planeta Marte
e o cetate de temple
prin care se petrec gândurați
cavaleri teutoni
cavaleri templieri
și bineînțeles cavalerii de Malta
Tocmai pe Saturn
au ajuns pe aripi de oțel
cavalerii Florii de Cireș - kamikaze
Dictatorii secolului nostru
s-au întâlnit la masa tratativelor
cu ușile închise pe Pluto
așa că reporterii
s-au repezit pe Mercur
unde-s destule curbe de sacrificiu
Toate oștile blindate ale Nordului
așteaptă semnalul pe Jupiter
unde bivuacurile
nu mai au niciun sens
Nimeni nu știe
de unde veni-va
Steaua Pelin
amara amară Steaua Pelin
Vai de detașamentul Poeților
Vai de detașamentul Savanților
care au rămas pe Pământ
Și iată vă spun:
bomba atomică însăși
se autoanulează
căci iată vă spun:
Sistemul Solar va îngheța
și va începe domnia zăpezilor
și la primul An Nou
vor suna clopoțeii din țurțuri de gheață
și numai Iarna
albă albă
va lua asupra-i
nimbul Desăvârșirii Supreme
alergând într-o sanie simplă de lemn
pe drumurile infinite ale Cosmosului
în semn
că atât cât am fost
Stăpânii Lumii
noi n-am fost demni de păcatele noastre.


                                        Adrian Bucurescu



joi, 22 martie 2018

Cucul, Pasărea-Nepasăre




          Mitologie daco-română

     În graiul geto-dacic, cucul se numea KOYKO, KUKO sau KYK, ultima variantă pronunțându-se și KIUK și KUIK. K-YK însemna literal ”Care vorbește (arată; povestește; prevestește”); cf. rom. ca; iaca!; iacă!; latin. echo ”ecou”; rom. ghioc; a ghici; gogă ”conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului, la Vergel; alban. gjuhe ”limbă”. I se mai spunea, ca și ghiocelului, KYKOLIS ”Vestitorul; Prevestirea”. Etimologia populară, geto-dacică sau românească, a dus la tâlcul de K-YK OLIS ”Care arată (se comportă) ca Uliul”; cf. rom. ca; iaca!; iacă!; ghioc; uliu. De aici a rămas credința populară după care cucul a fost uliu toată iarna și începe a cânta din ziua de Buna Vestire. El cântă până la Sânziene sau până la Sân-Petru, când aude șuierul coasei sau se îneacă cu orz ori cu boabe de cireșe, și, nemaiputând cânta, se preface iarăși în uliu.
     Desigur, tot grație cântecului ei frumos, în dialectul traco-bithyn este atestată, într-un dicționar antic, și GAGYLE ”mierla-aurie”.
     În tradițiile românești, cucul este considerat pasăre sacră, aducătoare de bucurie, plăcută lui Dumnezeu, fiind un mare păcat s-o ucizi. Mitofolclorul îi acordă un rol primordial, așa cum se înțelege și dintr-o doină:
De când s-a urzit pământu,
De-atuncea ne bate vântu,
De-atuncea ne cântă cucu.
     Dar cucul nu aduce mereu bucurie, cântecul lui având uneori efecte teribile, prevestitoare de nenorociri, mai ales când este acompaniat de maica lui:
Frunzuleană de nagară,
Este-un cuc între hotară,
Și cu nucele amară,
Și cântă de se omoară.
Dară muma cucului
Șade-n vârful nucului,
Și-așa de tare cânta,
Crengele în jos pleca,
Mare foc și mare vânt,
De lua frunza de pe câmp.
     În cadrul unor obiceiuri magice, cucul est ”plătit” să cânte, cum se înțelege dintr-o altă doină:
Frunzuleană pui de nuc,
Bată-te-ar pustia, cuc!
Ți-am plătit să-mi cânți un an,
Nu mi-ai cântat nici de-un ban.
     În general, cucul este înzestrat nu numai cu darul cântecului, dar și cu cel al vorbirii:
- Cucule, de unde vii?
- De pe Jii, de peste Jii,
De pe cei codri pustii.
- De-a mea maică ce mai știi?
- Ia, ți-oi spune veste bună,
Că maica ți-e sănătoasă,
Pâine albă frământa
Și la tine se gândea.
     În continuarea cântecului, cucul aduce știri liniștitoare și despre sora și fratele celei care întreabă.
     Se mai crede și că primul cântat al cucului vestește anii pe care-i mai are de trăit cel care îl aude, sau câți ani mai are până la căsătorie cel (cea) care îl aude și încă nu s-a căsătorit. De obicei, cucul participă, ca mesager, și la farmecele de dragoste.
     În tradițiile populare se practică și Răscucitul, prin repetarea cântecului acestei păsări, pentru apărarea manei vacilor. Primăvara, de Lăsatul Secului, începe Jocul Cucilor, când tinerii se deghizează în  cuci, dansând în cadrul unei nunți simulate și lovind sătenii cu bețe sau bice. Se crede că, prin intermediul măștilor acestui joc și cu ajutorul zgomotului de clopote, cucul alungă duhurile rele, iar prin atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă se alungă boala. La sfârșit, măștile se distrug.
     Conform calendarului popular, de Buna Vestire se sărbătorește și Ziua Cucului, când se consideră că începe și primăvara. Atunci i se dezleagă limba, fiindcă a mâncat din primii muguri ori pentru că a cântat în Poarta Raiului.
     Tăcerea cucului după Sânziene sau Sân-Petru se mai explică și prin pribegia lui la curțile Dorului:
Zis-a Dorul să mă duc
După cântecul de cuc,
Sus în vârful muntelui,
La curțile Dorului,
Unde-s porțile de pară
Și oameni fără tihneală,
Unde-s porțile de foc
Și oameni fără noroc.
   Fiind o pasăre neobișnuită, cucul este scos din regnul care ar trebui să-i fie firesc. Într-o poveste-ghicitoare, la întrebarea ”ce este pasărea-nepasăre?”, răspunsul este Cucul, ”pentru că el nu vărează, nu iernează, iar puii, dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i crească”.
     Datorită singurătății sale, pasărea acesta este simbolul solitudinii,de unde și expresia singur-cuc.


                                                                                                                  Adrian Bucurescu

miercuri, 21 martie 2018

Moara cu Nenoroc





- Barză, barză, ce-ai în cioc?
- O frântură de noroc.

- Oprește-ți, pasăre, zborul,
până nu te prinde norul!
Nu da-n bine cu piciorul!
Și ți-oi face sus pe leasă
casă ca de-mpărăteasă
și ți-oi da să mănânci rodii
și ți-oi da nume la zodii.
Oprește, pasăre dalbă,
că ți-oi da arginți în salbă!

- Poți să-mi dai tu mii și sute,
că norocul nu-i pe vrute,
e din laturi, e din spate,
vine pe neașteptate.
Când să vină și la tine,
fuge la altul mai bine.
Tu rămâi morarul care
macină numai ninsoare!


                      Adrian Bucurescu

marți, 20 martie 2018

Mărturii despre Geți




355  Acolo veșnic e iarnă. Veșnic suflă Caurii aducători de frig.
       .............................................................................................
360  Repede se prinde coaja peste apa ce curge
        și valurile fluviului susțin pe spatele lor roți de car ferecate cu fier.
375  ..........................................................................................................
         (Oamenii) își duc viața liniștită și sigură în bordeie
         săpate adânc în pământ; adună trunchiuri de stejar și ulmi întregi
         pe care îi rostogolesc pe vatră și-i pun pe foc.
         Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă și le face plăcere să prepare
380   din orz fermentat și din fructe acre de sorb o băutură ce seamănă cu vinul. 
         Un asemenea neam de oameni neînfrânți sălășluiesc sub cele șapte stele.

                             Vergilius, Georgica, III.


Marte, care ocrotește ogoarele Geților.

                             Vergilius, Aeneis, III, 34 - 35.

luni, 19 martie 2018


          Cavalerii Florii de Cireș




În căștile albastre tânjesc copiii firii.
Sub felinar saluturi din ceață opresc.
Și dacă miezul nopții își face harakiri,
Pe drum tristețea beată mai cântă firesc.

Amețitorul dans de hiperclipe albe
Mai lămurește rituri ce rubinii se trec,
Când orologiul tandru ademenește jalbe,
Și Cavalerii Florii de Cireș petrec.

Sun unși strigoi piloții cărărilor în muiguri
Și-o dragoste de viață îi arde mai lin,
Că mâine-n racla zilei vor înălța în ruguri
Atâtea păsări-duhuri de plâns opalin.


Ci când să plece-n urmă pe porțile viclene,
Lucind în talismane de dor și moarte,
Pilotul palid ochii își scoate dintre gene,
Lăsându-i fetei - suvenir - să-i poarte.

                                            Adrian Bucurescu

duminică, 18 martie 2018

AVE GEBELEIZIS!






                                         Luptând împotriva Cenzurii din România!                                                                                        

Mancurții și Protocronismul





     Cea mai veche civilizație din lume

     Istoria lumii a început la gurile Dunării, acum aproape opt milenii, în răstimpul cunoscut în istorie ca Neolitic. Tot ce a fost până la primii inițiați de pe Pământ, Poseidon și Kleitho, reprezentați de două statuete ale culturii Hamangia, poate fi considerat preistorie, o luptă fără preget a oamenilor de a se lumina, dar atât. Istoria, cu toate consecințele ei de până astăzi, a început pe pământul românesc, printr-o revoluție cu aceeași forță cu Evul Astral, căruia îi suntem contemporani.


     A fost cu certitudine o intervenție venită din depărtările Cerului, fiindcă numai astfel poate fi explicată trezirea Europei din somnul de gheață în care dormise, inconștientă de menirea ei pe Pământ. În fine, ceasul ei bătuse.


     Pentru descâlcirea tainelor care încă mai înconjoară începuturile culturii și civilizației europene, urmele lăsate de îndepărtații noștri strămoși ne stau, bogate, la dispoziție, iar arheologii le-au și întocmit deja o destul de exactă cronologie.
     Paleoliticul a acoperit o parte îndelungată a timpurilor glaciare. Dar, cam pe la anii 15.000 - 10.000 î.e.n., ghețarii din Miazănoaptea Europei și din Alpi au început a se retrage, scoțând la iveală solul și, în câteva milenii, continentul a luat aspectul pe care-l are încă și acum sub cerul arctic. După topirea ghețurilor, a crescut și nivelul mărilor, scufundând vechile țărmuri, izolând Marea Britanie și alte insule ale Europei, făcând să pătrundă apele, uneori în profunzime, de-a lungul văilor. În vremea încălzirii, etajarea zonelor climatice a crescut; cea mediteraneană, temperată, a devenit subtropicală, cea subcarpatică centrală a ajuns temperată ș.a.m.d. Zonele ecologice s-au prefăcut în același ritm: savana sahariană s-a ofilit, câmpia eurasiatică a trecut în mare parte de la tundră la stepă, Europa de Apus și de Miazănoapte, cea a masivelor muntoase, s-a acoperit de codri.
     Încălzirea s-a produs în faze, ale căror durate au putut fi evaluate și datate, și care au supus Europa unei succesiuni de clime: preboreală (8.200 - 6.700 î.e.n.), boreală (6.700 - 5.600 î.e.n.) și atlantică (5.600 - 3.000 î.e.n.).
     De când cu prima încălzire, oamenii au părăsit peșterile și adăposturile de stânci, pentru a se instala în colibe, adesea grupate în tabere pe malurile râurilor.


     Neoliticul desemnează ansamblul culturilor a căror economie a trecut de la stadiul de vânătoare și cules, la cel de agricultură și de creștere a animalelor, mai precis, ale căror purtători au trecut de la o viață bazată exclusiv pe pradă, la starea de producători. Mutație profundă, cu urmări grandioase și care marchează o accelerare atât de decisivă în evoluția civilizației încât, în mod curent, a fost denumită Revoluția Neolitică.


     Neolitizarea a cuprins uimitor de repede regiunea din jurul Deltei, din Marea Câmpie a Dunării, din Carpații noștri și din Balcani. Apoi, dincolo de acest teritoriu, o colonizare treptată a extins-o de-a lungul marilor căi de penetrație continentale: râuri, câmpii, poieni și pe cale maritimă.
     Arheologii admit că neolitizarea Europei Centrale, de la Rin până în Panonia și până la ținuturile reci ale Nordului, apare ca o prelungire a neolitizării carpato-balcanice. Relativa omogenitate a mediului, împădurit, dar fertil grație loessului, explică masiva colonizare înfăptuită cu regularitate începând din mileniul al VI-lea î.e.n. până în cel de-al V-lea î.e.n.
     Severa arheologie arată limpede că, pe la mijlocul mileniului al VI-lea, în Nordul Peninsulei Balcanice a apărut primul regat de pe planeta noastră, care s-a impus ulterior în întreaga Europă, în cea mai mare parte a Asiei și în toată Africa, formând o strălucită împărăție, cea a Atlanților.


     Trecând prin sălile muzeelor din România, vizitatorii rămân uimiți de luxul și rafinamentul artistic al oamenilor care au trăit acum câteva mii de ani pe acest tărâm. Specialiștii în Neolitic au stabilit de mult că, în străvechime, nicio altă regiune a planetei nu a dat o plastică atât de numeroasă și de o atâta varietate ca aceea dintre Nipru, Tisa și Dunărea de Jos.


     În mileniul IV î.e.n. apar și sculpturile megalitice, mai întâi în Carpați și apoi în alte ținuturi ale Europei. Începând cu mileniul III î.e.n., continentul este punctat de numeroase necropole tumulare.


     După patru milenii și mai bine, Imperiul Atlant s-a stins, urmând să stăpânească doar în  Europa de Sud-Est și în Peninsula Balcanică. Noua împărăție s-a numit T'ROIA ”Forța” (cf. rom. tărie; droaie; a trăi) sau IL-ION ”Cei Măreți” (cf. rom. el; ele; Ion - titlul voievozilor în Evul Mediu; alban. ujane ”imensitate”). Capitala acestei noi împărății a revenit pe țărmul de Apus al Mării Negre, la Tomis.
     S-a întâmplat ca un guvernator ce conducea populația din actualul teritoriu al Greciei să vrea să se desprindă de Troia, dorindu-și independența regiunii. Cu numele de Prometheus, actualii Greci îl consideră erou, pe când, fără să mai știe cine a fost și ce a făcut, Românii îi spun Pramatie! Trădătorul a fost prins și pedepsit cumplit, iar T'ROIENII sau IL-IONII care au înnăbușit revolta, rămânând în Grecia, sunt Dorienii sau Ionienii, despre care toți istoricii admit că au venit din Nordul Peninsulei Balcanice. Cu timpul, Troia a decăzut, și în cele din urmă, Grecii, cu ajutorul Scyților, au înfrânt-o, povestea acestui ultim război ducând la crearea celebrelor epopei homerice, ”Iliada” și ”Odiseea”. Scyții și Grecii au rămas stăpâni pe o mare parte a teritoriului ce avea să se numească de  atunci TRAKIA.


     Îi va veni rândul și Troiei, în documentarul ”Istoria Secretă”. Până atunci, cei care nu cred că Troia își avea centrul pe țărmul dobrogean să explice de ce vestitul Ahile, eroul Grecilor, a fost înmormântat în Ostrovul Leuke, adică în Insula Șerpilor, nu prea departe de Tomis!
     Cel care a eliberat Trakia de Scyți și de Greci a fost regele Apollon-Zalmoxis, ulterior divinizat.


     După Înălțarea Regelui Divin la Cer, Tracii s-au despărțit în mai multe ramuri, una dintre ele fiind Geții, despre care Herodot spune că erau ”cei mai viteji și mai drepți dintre Traci”.
     De atunci încoace, știrile despre anticul popor carpato-dunărean devin mai dese, rărindu-se iarăși după alungarea Romanilor peste Dunăre, în timpul împăratului Aurelianus.
     În fine, bătălia de la Posada, în care Românii lui Basarab I i-au bătut crunt pe Unguri, a fost momentul care a dus la întemeierea primului nostru stat medieval, Țara Românească.


     Cu un eroism admirabil, înfruntând primejdii de neimaginat, poporul român și-a păstrat datinile și limba, ajungând la mărețul moment al Unirii înfăptuite de gloriosul voievod Mihai Viteazul, apoi la Marea Reîntregire a României, la 1 Decembrie 1918. În acest sens, nu e firesc să fii mândru că ești Român?



     Jalnicele javre

     Ca în orice codru, mai ales într-unul străvechi, există și uscături. Primul care a strâmbat din borcănatul său nas la epopeea poporului român, la miturile sale fondatoare, a fost A. D. Xenopol, care a scris că Mihai Viteazul nu a fost decât un ”condotier” și că habar n-ar fi avut de unitatea de neam și de limbă a poporului nostru! Această idee, rău-voitoare și tâmpită, este încă și astăzi îmbrățișată de unii ”demitizatori” și alți haini, care schiaună permanent împotriva istoriei noastre, care bagatelizează toate victoriile noastre și toată contribuția noastră la apărarea continentului și la înnobilarea zestrei spirituale europene. Ei sunt, cu un termen exact nimerit de Basarabeni, după un cuvânt rusesc, așa-numiții mancurți. În româna din stânga Prutului, dar mai ales din stânga Nistrului, mancurtul este: ”o persoană lipsită de memorie, care se supune orbește unui stăpân; cel care a uitat ororile dictaturii, memoria, și-a uitat etnia; persoană înrobită total și îndobitocită”.


     Nu Ceaușescu și politrucii lui au impus  Protocronismul, chiar dacă acest curent a apărut înainte de Decembrie 1989. Denumirea acestei forme de orgoliu, dar și de protest național, a fost propusă de marele învățat Edgar Papu, de etnie... iudaică! Cinste lui! Dar atât cât a supraviețuit Evenimentelor din Decembrie 1989, marele om de cultură nu a mai putut publica, după propria-i mărturisire, în nici un ziar sau revistă din primii ani de după 1990, cu excepția ”României Mari”. Cerule, ce ironie, ce nedreptate! Ce trist îl va fi surprins neiertătoarea moarte!
     Și astăzi, dacă pomenești de Cucuteni, Gumelnița, de Burebista și de Mihai Viteazul, de Marija Gimbutas și de multe altele, ești catalogat de ”corecții politic” ca ”protocronist”! Dar primul ”protocronist” este considerat însuși marele savant B. P. Hasdeu, așa că, la urma urmelor, titlul este chiar de noblețe.
     Visez întoarcerea poporului român la legile zalmoxiene, Visez să trăiesc într-o țară de oameni vrednici și cinstiți, netemători decât de Cer, cu lideri luminați, încrezători în menirea sacră a poporului român pe pământ. Visez...


                                                                                                               Adrian Bucurescu