Cea mai veche civilizație din lume
Istoria lumii a început la gurile Dunării, acum aproape opt milenii, în răstimpul cunoscut în istorie ca Neolitic. Tot ce a fost până la primii inițiați de pe Pământ, Poseidon și Kleitho, reprezentați de două statuete ale culturii Hamangia, poate fi considerat preistorie, o luptă fără preget a oamenilor de a se lumina, dar atât. Istoria, cu toate consecințele ei de până astăzi, a început pe pământul românesc, printr-o revoluție cu aceeași forță cu Evul Astral, căruia îi suntem contemporani.
A fost cu certitudine o intervenție venită din depărtările Cerului, fiindcă numai astfel poate fi explicată trezirea Europei din somnul de gheață în care dormise, inconștientă de menirea ei pe Pământ. În fine, ceasul ei bătuse.
Paleoliticul a acoperit o parte îndelungată a timpurilor glaciare. Dar, cam pe la anii 15.000 - 10.000 î.e.n., ghețarii din Miazănoaptea Europei și din Alpi au început a se retrage, scoțând la iveală solul și, în câteva milenii, continentul a luat aspectul pe care-l are încă și acum sub cerul arctic. După topirea ghețurilor, a crescut și nivelul mărilor, scufundând vechile țărmuri, izolând Marea Britanie și alte insule ale Europei, făcând să pătrundă apele, uneori în profunzime, de-a lungul văilor. În vremea încălzirii, etajarea zonelor climatice a crescut; cea mediteraneană, temperată, a devenit subtropicală, cea subcarpatică centrală a ajuns temperată ș.a.m.d. Zonele ecologice s-au prefăcut în același ritm: savana sahariană s-a ofilit, câmpia eurasiatică a trecut în mare parte de la tundră la stepă, Europa de Apus și de Miazănoapte, cea a masivelor muntoase, s-a acoperit de codri.
Încălzirea s-a produs în faze, ale căror durate au putut fi evaluate și datate, și care au supus Europa unei succesiuni de clime: preboreală (8.200 - 6.700 î.e.n.), boreală (6.700 - 5.600 î.e.n.) și atlantică (5.600 - 3.000 î.e.n.).
De când cu prima încălzire, oamenii au părăsit peșterile și adăposturile de stânci, pentru a se instala în colibe, adesea grupate în tabere pe malurile râurilor.
Neoliticul desemnează ansamblul culturilor a căror economie a trecut de la stadiul de vânătoare și cules, la cel de agricultură și de creștere a animalelor, mai precis, ale căror purtători au trecut de la o viață bazată exclusiv pe pradă, la starea de producători. Mutație profundă, cu urmări grandioase și care marchează o accelerare atât de decisivă în evoluția civilizației încât, în mod curent, a fost denumită Revoluția Neolitică.
Neolitizarea a cuprins uimitor de repede regiunea din jurul Deltei, din Marea Câmpie a Dunării, din Carpații noștri și din Balcani. Apoi, dincolo de acest teritoriu, o colonizare treptată a extins-o de-a lungul marilor căi de penetrație continentale: râuri, câmpii, poieni și pe cale maritimă.
Arheologii admit că neolitizarea Europei Centrale, de la Rin până în Panonia și până la ținuturile reci ale Nordului, apare ca o prelungire a neolitizării carpato-balcanice. Relativa omogenitate a mediului, împădurit, dar fertil grație loessului, explică masiva colonizare înfăptuită cu regularitate începând din mileniul al VI-lea î.e.n. până în cel de-al V-lea î.e.n.
Severa arheologie arată limpede că, pe la mijlocul mileniului al VI-lea, în Nordul Peninsulei Balcanice a apărut primul regat de pe planeta noastră, care s-a impus ulterior în întreaga Europă, în cea mai mare parte a Asiei și în toată Africa, formând o strălucită împărăție, cea a Atlanților.
Trecând prin sălile muzeelor din România, vizitatorii rămân uimiți de luxul și rafinamentul artistic al oamenilor care au trăit acum câteva mii de ani pe acest tărâm. Specialiștii în Neolitic au stabilit de mult că, în străvechime, nicio altă regiune a planetei nu a dat o plastică atât de numeroasă și de o atâta varietate ca aceea dintre Nipru, Tisa și Dunărea de Jos.
În mileniul IV î.e.n. apar și sculpturile megalitice, mai întâi în Carpați și apoi în alte ținuturi ale Europei. Începând cu mileniul III î.e.n., continentul este punctat de numeroase necropole tumulare.
După patru milenii și mai bine, Imperiul Atlant s-a stins, urmând să stăpânească doar în Europa de Sud-Est și în Peninsula Balcanică. Noua împărăție s-a numit T'ROIA ”Forța” (cf. rom. tărie; droaie; a trăi) sau IL-ION ”Cei Măreți” (cf. rom. el; ele; Ion - titlul voievozilor în Evul Mediu; alban. ujane ”imensitate”). Capitala acestei noi împărății a revenit pe țărmul de Apus al Mării Negre, la Tomis.
S-a întâmplat ca un guvernator ce conducea populația din actualul teritoriu al Greciei să vrea să se desprindă de Troia, dorindu-și independența regiunii. Cu numele de Prometheus, actualii Greci îl consideră erou, pe când, fără să mai știe cine a fost și ce a făcut, Românii îi spun Pramatie! Trădătorul a fost prins și pedepsit cumplit, iar T'ROIENII sau IL-IONII care au înnăbușit revolta, rămânând în Grecia, sunt Dorienii sau Ionienii, despre care toți istoricii admit că au venit din Nordul Peninsulei Balcanice. Cu timpul, Troia a decăzut, și în cele din urmă, Grecii, cu ajutorul Scyților, au înfrânt-o, povestea acestui ultim război ducând la crearea celebrelor epopei homerice, ”Iliada” și ”Odiseea”. Scyții și Grecii au rămas stăpâni pe o mare parte a teritoriului ce avea să se numească de atunci TRAKIA.
Cel care a eliberat Trakia de Scyți și de Greci a fost regele Apollon-Zalmoxis, ulterior divinizat.
După Înălțarea Regelui Divin la Cer, Tracii s-au despărțit în mai multe ramuri, una dintre ele fiind Geții, despre care Herodot spune că erau ”cei mai viteji și mai drepți dintre Traci”.
De atunci încoace, știrile despre anticul popor carpato-dunărean devin mai dese, rărindu-se iarăși după alungarea Romanilor peste Dunăre, în timpul împăratului Aurelianus.
În fine, bătălia de la Posada, în care Românii lui Basarab I i-au bătut crunt pe Unguri, a fost momentul care a dus la întemeierea primului nostru stat medieval, Țara Românească.
Cu un eroism admirabil, înfruntând primejdii de neimaginat, poporul român și-a păstrat datinile și limba, ajungând la mărețul moment al Unirii înfăptuite de gloriosul voievod Mihai Viteazul, apoi la Marea Reîntregire a României, la 1 Decembrie 1918. În acest sens, nu e firesc să fii mândru că ești Român?
Jalnicele javre
Ca în orice codru, mai ales într-unul străvechi, există și uscături. Primul care a strâmbat din borcănatul său nas la epopeea poporului român, la miturile sale fondatoare, a fost A. D. Xenopol, care a scris că Mihai Viteazul nu a fost decât un ”condotier” și că habar n-ar fi avut de unitatea de neam și de limbă a poporului nostru! Această idee, rău-voitoare și tâmpită, este încă și astăzi îmbrățișată de unii ”demitizatori” și alți haini, care schiaună permanent împotriva istoriei noastre, care bagatelizează toate victoriile noastre și toată contribuția noastră la apărarea continentului și la înnobilarea zestrei spirituale europene. Ei sunt, cu un termen exact nimerit de Basarabeni, după un cuvânt rusesc, așa-numiții mancurți. În româna din stânga Prutului, dar mai ales din stânga Nistrului, mancurtul este: ”o persoană lipsită de memorie, care se supune orbește unui stăpân; cel care a uitat ororile dictaturii, memoria, și-a uitat etnia; persoană înrobită total și îndobitocită”.
Nu Ceaușescu și politrucii lui au impus Protocronismul, chiar dacă acest curent a apărut înainte de Decembrie 1989. Denumirea acestei forme de orgoliu, dar și de protest național, a fost propusă de marele învățat Edgar Papu, de etnie... iudaică! Cinste lui! Dar atât cât a supraviețuit Evenimentelor din Decembrie 1989, marele om de cultură nu a mai putut publica, după propria-i mărturisire, în nici un ziar sau revistă din primii ani de după 1990, cu excepția ”României Mari”. Cerule, ce ironie, ce nedreptate! Ce trist îl va fi surprins neiertătoarea moarte!
Și astăzi, dacă pomenești de Cucuteni, Gumelnița, de Burebista și de Mihai Viteazul, de Marija Gimbutas și de multe altele, ești catalogat de ”corecții politic” ca ”protocronist”! Dar primul ”protocronist” este considerat însuși marele savant B. P. Hasdeu, așa că, la urma urmelor, titlul este chiar de noblețe.
Visez întoarcerea poporului român la legile zalmoxiene, Visez să trăiesc într-o țară de oameni vrednici și cinstiți, netemători decât de Cer, cu lideri luminați, încrezători în menirea sacră a poporului român pe pământ. Visez...
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu