Liliacul

          Mitologie românească

     Prin ambiguitatea înfățișării sale - de mamifer și zburător - este firesc ca liliacul să aibă un loc aparte în mitofolclor. În Muntenia i se spune ”șoarece cu aripi”. Liliacul, spun legendele, este ”un șoarece care a mâncat anafură sau prescură”. Modul lui de viață este straniu, căci ziua stă ascuns prin locuri sumbre (scorburi, ruine, podurile caselor, peșteri etc.), agățându-se cu ghearele și stând atârnat cu capul în jos, înfășurat în aripi. Zborul lui este iute, neregulat sau în zig-zag.
     În limba română, denumirea îi vine de la LELEG, atestat ca nume al unui trib trac din Karia. LE LEG se traduce prin ”Cel care (se) agață; Cel ce (se) leagă;Care (se) agață; Care se salvează; Cu Leac;  Cel Vrăjit”; cf. rom. la; a (se) lega; leac; a (se) lecui; alban. lak ”laț”; lejlek ”barză; cocostârc”. De la ultimul tâlc, ”Cel Vrăjit”, adică ”Fermecatul; Minunatul”, vine și numele plantei, cu florile ei superbe; cf. alban. lilak (bot.).
     O legendă românească spune că împăratul Liliac a plecat odată să-și cunoască țara. Așa a nimerit într-un sat, în împrejurimile căruia locuia o zgripțuroaică. Sătenii l-au sfătuit pe împărat să nu se ducă în peștera vrăjitoarei, dar el nu i-a ascultat, și s-a dus. Zărindu-l, zgripțuroaica l-a prefăcut într-un șoarece și l-a predat motanului ei. A început atunci o goană nebună, până când împăratul-șoarece a ajuns într-o biserică, și de acolo în clopotniță. De atunci, când bate clopotul, el se preface în liliac și își ia zborul. Luându-se după această făptură ciudată, oamenii găsesc peștera zgripțuroaicei, iar aceasta, înfricoșată de arătarea nemaipomenită, care i-a intrat în adăpost, iese afară, fără să mai poată face vrăji, și e ucisă de săteni.
     Există și obiceiul ca liliacul să fie răstignit pe porți. Desigur, obiceiul vine tot de la un sens al sintagmei tracice LE LEG, anume ”De Legat; De Fixat; De Pironit”. După unele credințe, liliacul îngropat aduce noroc. Aripa de liliac este bună de dragoste, și de aceea este purtată în sân de fete! De asemenea, fetele care vor să-și atragă alesul spre casa lor trebuie să prindă un liliac, să-l pună într-o oală, să-l ducă peste nouă hotare și să-l așeze pe un mușuroi de furnici. Când vor reveni, după nouă zile, în locul liliacului vor găsi o furcă și o greblă; cu prima îl vor înțepa pe cel urât, cu a doua îl vor atrage pe cel drag!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Miraza

   


La vremea zorilor a început să ningă.
Zăpada mieilor - zăpadă castă,
mai răcori o dată graba ierbii
de-a crește până la cupola albastră.

Din nou în Dacia clipesc cicorile
și tot în Dacia tresar în munți
fantastice corole mari de crin
spre amintirea vrednicelor frunți

ce dorm sub glie-n germinare pură
ca iarba, ca trifoiul și ca macii
și-or înflori mereu la primăvară-n
grădinile împărătesei Dacii.

Eu simt că între gene-mi cântă Marea,
pe frunte-mi cad șuvițe de secară.
Ah, ce miroase-a brazi și a mesteceni,
ce brândușiu e ceru-n primăvară!

Ci asta e miraza ce o las:
sunt ultimul poet cu Dacia în glas.


                               Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

 

     Și în timpul din urmă, regele Byrebista, ajungând cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, și stăpânitor al tuturor ținuturilor de dincolo și de dincoace de fluviu, (Acornion) a fost și pe lângă acesta în cea mai mare apropiere și a obținut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând și colaborând la cele mai eficace măsuri, și, nu mai puțin, câștigând bunăvoința regelui pentru mântuirea cetății sale și, de asemenea, în toate celelalte ocazii, oferindu-se fără rezervă pentru îndeplinirea soliilor orașului, și luându-și asupra sa fără întârziere înfruntare primejdiilor, numai spre a izbândi în toate chipurile la câștigarea unui folos pentru patria sa. Și fiind trimis de regele Byrabestas ca sol la autocratorul Romanilor, Gnaiu Pompeiu, fiul lui Gnaiu, și întâlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lângă Heraclea, nu numai că și-a îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege, câștigând bunăvoința Romanilor pentru rege, dar a purtat și cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale. (...)

                                               Inscripția din Dionysopolis pusă în cinstea lui Acornion

Lamura

   

Poate că e mai bine să fii
iarbă sub potcoavele cailor.

E mai bine să fii
nisip auriu sub călcâiul femeii.

Dar dacă ai fi rază de Soare,
fulg de nea, mâțișorul mesteacănului?

Poate că și jucărie copilului
e mai bine să fii.

Cuarț? Trestie? Floare de in?
Chiciură pe ramura bradului?

Dar ești pământul, apa, aerul și focul!
Și dorul!

                                                                   Adrian Bucurescu

Istoria Atlanților

 

          Oeagrus, Împăratul-Cerb

     Marele învățat Platon, cea mai importantă sursă pentru istoria Atlanților, scrie în dialogul ”Timaios”: ”(...) Dar în timpul care a urmat, s-au petrecut violente cutremure de pământ și cataclisme; în răstimpul unei zile și unei nopți de groază ce s-a iscat, tot poporul, grămadă, al luptătorilor voștri s-a scufundat sub pământ și tot astfel s-a scufundat în mare și a dispărut Insula Atlantis. De acolo și faptul că, până și în zilele noastre, marea din partea locului e cu neputință de străbătut și de cercetat, încărcată cum este de vaduri de mâl pe care le-a lăsat insula, scufundându-se”.
     Cercetările asupra tragicelor evenimente descrise de Platon duc la o tulburătoare ipoteză, anume că ele ar fi putut fi declanșate chiar de Atlanți, prin tehnologia înaltă pe care o posedau. Am văzut, într-un episod anterior, că ri aveau flote întregi de avioane, elicoptere și submarine! În acest sens, nu este exclus ca, printr-o unealtă asemănătoare forezelor de astăzi, să fi pătruns prea adânc în pământ și să trezească astfel vreo forță a naturii, pe care nu au mai putut s-o stăpânească. Mărturie întru acestea stă un sat getic de lângă Tomis, capitala maritimă a Atlantidei, numit TURREMUCA. Tâlcurile acestui toponim se desprind din lectura TUR REMUCA ”Discurile care scobesc (străpung); Roțile care sfărâmă (zdrobesc); Discurile care cercetează”; cf. rom. dură ”roată plină (fără spițe și butuc), având numai gaura, eventual și buceaua pentru ax”; a rumega ”(despre animalele rumegătoare) a mesteca mâncarea întoarsă din stomac; a medita pe îndelete asupra unui fapt, a-l examina îndelung; a cugeta mereu la un lucru”. Totodată, de la sensurile de ”mestecare; sfărâmare; străpungere; împungere”, româna a moștenit până astăzi turmac ”bivol tânăr” și a zdrumica ”a face bucățele; a sfărâma; a zdrobi; a distruge; a nimici”.
     Dobrogea, unde se afla și capitala Atlantidei, are și astăzi bogate zăcăminte de petrol și gaze. N-ar fi exclus ca nume Mării Negre să vină de la uriașe erupții și revărsări de petrol, întâmplate atunci...
     Spre marele lui nenoroc, pe acea vreme conducătorul Atlanților era împăratul Oeagrus, soțul muzei Calliope și tatăl lui Orfeus. Cutremurele și potopul care au distrus orașele atlante de pe coasta Mării Negre nu erau decât începutul cumplitelor încercări prin care avea să mai treacă această familie...

                                           Cerbul Lopătar sau ”Marele Cerb cu Pete”

     Deocamdată, e bine de știut că numele OE AG RUS se traduce prin ”Marele Cerb (Cornut) cu Pete”; cf. rom. oaie; vechi germ. ou ”oaie”; rom. agă; oca; râs ”linx, felină care are blana cu pete”; alban. rruaze ”picătură; globulă”; rom. oacără ”oaie albă cu pete negre pe bot”. Desigur, ”Marele Cerb cu Pete” este Cerbul Lopătar (Dama dama), a cărui blană are pete albe pe spinare. I se mai spune și Taur de Lopătar. Viețuia pe actualul teritoriu al României încă din Paleolitic, dovadă fiind resturile fosile descoperite lângă Sibiu.

                                                Coiful descoperit la Porțile de Fier

     Acest Cerb Divin, cu largi ecouri în folclorul românesc, apare deseori în iconografia geto-dacică, pe coifuri, pe cupe, pe geme etc. În bogatul tezaur antic descoperit la Agighiol, județul Tulcea, așadar pe teritoriul metropolitan al Atlantidei, se află și o superbă cupă pe care este încrustat Marele Cerb cu Pete.

                                            Cerbul Lopătar de pe cupa de la Agighiol

     Să fi aparținut această cupă chiar lui Oeagrus, iar cerbul să fie semnătura în ideogramă a împăratului? Cerule, ce străveche și superbă istorie are țara noastră!

                                                                                                           Adrian Bucurescu

     Nedeie spațială

Șapte comete
cochete
dansează
în poiana astrală.
Nimenea nu le-auzea
nimenea nu le vedea
doar Greul Pământului
Ușurelul Vântului
le lătra
le fremăta
doară-doară
le-o speria.
Și-n această vreme sfântă
numai quasarii cântă
pe unde cerești
încât îngerii apar la ferești. 

                                          Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Îngerii >

IHDIU OGIO FUE ZOMIS INJ

     Traducerea:

La Apa Sfântă au fost mulți îngeri.

     Lexic:

IHDIU - ”la (în) apă”; cf. alban. ujt ”apă”; grec. ikhtys ”pește”;
OGIO - ”sfânt(ă)”; cf. rom. hagie; hagiu;
FUE - ”fost”; cf. rom. fu;
ZOMIS - ”mulți”; cf. alban. shume ”mult; foarte”;
INJ - ”îngeri”; cf. ANSES ”semizei”, în limba dacă (după Jordanes).

                Saratokos, astăzi Sărățuica, lacul sacru al Geto-Dacilor