vineri, 7 octombrie 2016
Calul e verde, șaua-i bălană
Moment zgubilitic
Unde şi-a dus mutul iapa,
Nu-i mai opresc ăştia apa,
Nici nu-i mai scumpesc lumina,
Nici gazele, nici benzina.
Nu-i trebuie nici căruţă,
Nici gură de la mândruţă.
Doar un cal de cursă lungă
Ar mai putea să-l ajungă,
Dar bate şaua degeaba,
Că tot nu-l pricepe iapa.
Şi-n ziua de Sfântu-Aşteaptă,
S-a luat de mut o deşteaptă:
- Mutule, dintr-un ţânţar
Poţi să-ţi faci un armăsar
Verde şi cu dinţii creţi
Şi să-l lipeşti de pereţi?
Nu i-a răspuns bietul mut,
C-aşa era el, tăcut.
Dar nici nevasta nu-i tace,
Și el nu are ce-i face.
Așa că mutu-și ia calul
Și străbate tot Ardealul,
Pân-ajunge la Halmeu.
Dar mai bine... tac și eu.
Adrian Bucurescu
joi, 6 octombrie 2016
Vămile Văzduhului
Mitologie românească
În mitofolclorul românesc se spune că dracii din văzduh au făcut nişte trecători nevăzute între cer şi pământ, unde să vămuiască sufletele oamenilor, ca nu cumva să se strecoare vreun vinovat în Rai. La fiecare răscruce a acestor drumuri invizibile, dracii au aşezat nişte stâlpi, au pus un zaplaz de-a curmezişul, ca să oprească trecerea şi au hotărnicit vămile. Lângă fiecare vamă e câte un râu. Numărul vămilor variază, unii zicând că sunt 7, alţii 9, unii 12, dar alţii spun că ar fi 24 sau chiar 99. Mortul e numit Dalbul de Pribeag.
În bocete, înainte de a pleca "pe Drumul cel Mare", călătorului i se dau sfaturi pentru a nu rătăci calea dreaptă. Cum ajunge un suflet la vamă, îi ies înainte nişte drăcuşori, care-l opresc. Apoi vine vameşul care e mai mare peste ei şi, dintr-o carte mare cu foi negre, scrise cu cerneală albă, citeşte toate păcatele care trebuie vămuite acolo, Căci fiecare vamă vămuieşte câte un fel de păcate. Aşa sunt: vama beţivilor, a lacomilor, a mincinoşilor, a intriganţilor, a hoţilor, a vrăjitorilor, a ucigaşilor şi multe altele. Vameşul citeşte din cartea lui, iar îngerul păzitor al sufletului, din cartea lui cu foi albe, scrise cu cerneală neagră. Un drac ţine un cântar cu care cântăreşte păcatele. Dacă păcatele sunt grave, atunci sufletul e luat de drăcuşorii care slujesc vămile şi dus în iad. Dacă însă sufletul nu a făcut niciun păcat din cele ce se vămuiesc la vama respectivă ori a făcut păcate prea mici, trece prin vamă, trece şi prin apa din spatele vămii, de se purifică, şi pleacă mai departe, ca să treacă prin vămile celelalte, unde se petrec aceleaşi ceremonii.
Dacă sufletul a trecut toate vămile, îi rămâne cea mai grea încercare: trecerea peste Puntea Raiului. Aceasta este o punte lungă, dar îngustă cât o unghie şi ascuţită ca o lamă de cuţit. Dacă sufletul a făcut păcate şi le-a putut trece prin cine ştie ce vicleşuguri, atunci cade de pe punte, dedesubt, unde e o prăpastie foarte adâncă şi întunecoasă. Din fundul ei se aud urlete de fiare şi de balauri, care străjuiesc un iezer mare de pucioasă, prin care se ajunge la iad. Însă nici sufletul fără păcate nu trece prea uşor. Netemător, el îşi face o cruce şi o rugăciune şi merge înainte, însoţit de îngerul păzitor. Dar la jumătatea punţii îi ies înainte o pisică şi un câine. Pisica se repede la suflet, ca să-l dea jos. Ea vine cu toate amăgirile pământeşti, ca să-l momească şi să-l răstoarne în iad. Câinele se repede la pisică şi nu o lasă. Vine atunci un străjer, şi dacă sufletul are un ban la deget, îl dă şi scapă, trecând puntea până la Poarta Raiului, unde e primit de Sfântul Petru, care, după ce-i ascultă faptele, îl lasă să intre. De aceea este datina ca să se pună la degetul mortului o lumânare, ca să poată vedea puntea când o va trece peste întunericul iadului, şi un ban pe care să-l dea la vamă străjerului de pe punte.
În Rai este un măr uriaş, veşnic înflorit, la rădăcina căruia e o fântână lină. Lângă acea fântână stă Fecioara Maria, care îi dă sufletului să bea din apa uitării, spre a nu mai fi chinuit de dorul lumii din care a plecat.
Adrian Bucurescu
marți, 4 octombrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Дорогая, сядем рядом..." / "Draga mea, să stăm alături..."
Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.
Toamna asta aurie,
Părul ăsta brumăriu -
S-au ivit ca o salvare
A ştrengarului zbanghiu.
Eu de mult mi-am lăsat vatra,
Unde luncile-nfloresc.
La oraş, în slavă-amară,
Ca pripas vrui să trăiesc.
Şi grădina mea şi vara
Să mi le-amintesc am vrut,
Unde-n cântece de broaşte
Ca poet eu am crescut.
Acolo-i acum o toamnă...
La ferestre tei tânjesc,
Căutântu-i pe aceia
Despre care-şi amintesc.
Ei demult s-au dus din lume.
Trage Luna-n cruci o brazdă,
Însemnând că-n cimitire
Vom găsi şi noi o gazdă.
Că şi noi, trăiţi în zbucium,
Ne-om muta pe sub răzor.
Căi sunt doar pentru cei vii,
Pentru fericirea lor.
Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.
9 Octombrie 1923
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
luni, 3 octombrie 2016
Crucea cu Cununa Virtuților
La Mormântul Ultimului Marea Măiestru al Solomonarilor.
Foto: Dan Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)