Așa grăit-a Zarathustra

          Moment zgubilitic

Aşa grăit-a Zarathustra,
Când datu-s-a huţa cu lustra:
- Nietzsche o masă fără peşte,
Căci mămăliga prăpădeşte,
Nietzsche-n Harghita s-o iei razna,
Nietzsche te-ascunde în Covasna,
Nietzsche-n Ploieşti să te piteşti,
Nietzsche-n Piteşti să te ploieşti!

                             Adrian Bucurescu

Ștefan cel Mare, în Oastea lui Zalmoxis

    
     Cu câteva secole înainte de a fi sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, viteazul domn al Moldovei fusese numit de popor Ştefan cel Mare şi Sfânt. Se ştie că a repurtat multe victorii şi că a ctitorit lăcaşuri creştine. Un papă l-a şi numit "Atletul lui Christos". Apar însă mai multe semne de întrebare cu privire la adevăratul său crez, care ar trebui să îi tulbure tare pe istoricii învechiţi, dar "oficiali", oricum tulburaţi la minte...
     La leatul 1758, în luna lui Făurar, la porunca mitropolitului Iacov Putneanul, s-a deschis pentru întâia oară mormântul lui Ştefan. Uluirea s-a aşternut peste preoţii şi călugării de faţă: domnul fusese înmormântat fără sicriu şi înveşmântat doar într-o mantie domnească, aşezat pe 13 drugi de fier, capul fiindu-i sprijinit pe câteva cărămizi zidite. Aşa scrie în zapisul mitropolitului...
     Apoi, în luna lui Brumar, leatul 1856, la stăruinţa egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficială a stăpânirii austriece în Bucovina cotropită a deschis mai multe morminte "aflătoare în biserica Mânăstirii Putna... aparţinând domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi membrilor familiei sale". Însărcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul "guvernial" Anton Schonbach, asistat, în calitate de "comisar spiritual", de către Teoctist Blaezewicz, asesor imperital consistorial. Conducerea tehnică a lucrărilor a fost asigurată de inginerul Anton Rol, iar asistenţa sanitară de către dr. Vincenţiu Szymonowicz. La sfârşitul lucrărilor a fost încheiat un amplu proces-verbal, publicat apoi de F. A. Wiekenhauser, în "Istoria Mânăstirilor Voroneţ şi Putna", în 1886. Din acest document reiese că, la cea de-a doua deshumare, osemintele voievodului nu au fost atinse, dar, din aşezarea lor, "se putea stabili însă, cu toată siguranţa, că mormântul fusese înainte încă o dată deschis, cu care prilej, rămăşiţele domnitorului au fost schimbate într-o altă poziţie decât fuseseră aşezate la început".

     Procesul-verbal arată că în mormântul lui Ştefan cel Mare, "cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărâmăturile zidurilor mormântului, era aşezat pe 13 bare de fier... ce erau aşezate pe amândouă părţile laterale ale mormântului... Din partea de sus a corpului nu se mai vede mai nimic, şi pe un căpătâi de zid, gros de 12 ţoli, ce se găseşte în partea capului, se află partea de sus a craniului, încă destul de bine întreţinută, lipsit de orice acoperâmânt. Aceste rămăşiţe ale craniului sunt aşezate la o distanţă de cinci ţoli departe de celelalte resturi ale cadavrului... îndepărtate de osul frontal, cât şi de amândouă oasele laterale ale craniului, care, între timp, s-au rotunjit prin putrezire... Această împrejurare, ca şi celelalte înainte citate, lasă să se presupună că la acest cadavru capul ar fi fost schimbat pe cale mecanică din poziţia sa naturală încă cu mult timp în urmă... Forma îmbrăcămintei cadavrului, ca şi stofa grea şi bogată a acestuia, întărea la fel cu crucea de aur ce se afla în dreptul pieptului care nu se prăbuşise, în chip neîndoios, şi, prim comparaţie cu rămăşiţele cercetate de comisie în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan ("cel Crud", nepotul lui Ştefan cel Mare - n.n.), că era vorba de o îmbrăcăminte deosebită, de o mantie domnească şi de un mormânt domnesc cioplit din piatră". 
     Oricât s-ar înfiora creştinii, citind acestea, din procesul-verbal şi din alte relatări de mai la vale, se înţelege că lui Ştefan i se tăiase capul, ritual, imediat după moarte!
     De ce să fi vrut Ştefan şi alţi voievozi să li se reteze capetele înainte de a trece prin Vămile Văzduhului?
     Deocamdată, este limpede că aceste înmormântări de la Putna nu sunt nici pe departe creştineşti. Atunci, cărui cult se închinaseră, în taină, aceşti voievozi?
     În ce priveşte mormântul lui Ştefan cel Crud, zis şi Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare, procesul-verbal al comisiei austriece menţionează crucile în formă de schimă, adică svastici, care se găseau pe resturile îmbrăcămintei voievodului. Svastici avea şi mantia lui Negru Vodă, din mormântul din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş.
     Svastica era semnul sacru al Dacilor, simbolizând, prin împletirea a doi de Z, iniţialele Celor Doi Zalmoxis, Apollon şi Diana. Aşadar, unii dintre voievozii Moldovei, între care chiar Ştefan cel Mare, erau iniţiaţi în Misterele Zalmoxiene.
     Pentru cei 13 drugi de fier, pe care fusese aşezat măreţul domnitor aflăm denumirea unei plante medicinale dacice, PHITHOPTHETHELA, ce poate fi rostită şi PITH-OPTH ETHELA, tălmăcită prin "Cinci-Opt de Fier" sau "Treisprezece de Fier" ori "Susţinut (Rezemat) de Treisprezece"; cf .rus. piati, sârb. pet "cinci"; rom. opt; oţel; latin. adulo "a adula"; attalo "a ridica; a înălţa"), reprezentând şi numărul şi materialul acelor drugi misterioşi de la Mânăstirea Putna. Ar putea fi vorba de 13 fiare care păzesc Vămile Văzduhului, dar şi de al treisprezecelea grad în Îmvăţăturile Zalmoxiene, împărtăşite şi de enigmaticii Solomonari. Iată și o altă traducere revelatoare: PHITH-OPTH E THELA ”Cinci-Opt pe Cărămizi; Treisprezece pe Cărămizi”; cf. rus. piati, sârb. pet; rom. opt; alban. tule ”cărămidă”; franc. dalle ”dală”. În acelaşi timp, denumirea dacică se mai poate rosti şi PHITHOP THETHELA "Cel mai Înalt Titlu; Cel mai Mare Grad; Conducătorul Suprem" (cf. rom. vătaf; podoabă; a (se) podobi (arh.) ”a (se) împodobi”; podobii (arh.) ”calități”; titilă "creastă; culme; pisc; vârf"; latin. titulus "titlu; onoare; glorie"; totalis "total"). Aceeaşi sintagmă dacică, rostită tot PHITHOP THETHELA, se mai putea traduce şi prin "Capul Tăiat (Despărţit)", cum ne sugerează rom. văduv, precum şi titilă, ce mai înseamnă şi "creştet; tidvă; craniu".
     În fine, un alt tâlc este PHI THOP THETHELA ”Care câștigă Libertatea; Care găsește Salvarea; Care obține Grația; Care găsește Absolutul; Care câștigă Mântuirea”; cf. rom. a fi; pe; germ. was ”ce”; rom. a dibui; alban. dobi ”profit; avuție; folos; utilitate; beneficiu”; latin. tutela ”pază; supraveghere; ocrotire; apărare; protecție; tutelă; păzitor; ocrotitor”.
     Straniu este faptul că şi voievodul moldovean Alexandru a fost descoperit înmormântat ca şi Ştefan cel Mare, adică fără sicriu, cu trupul aşezat pe un grilaj asemănător, de fier, şi cu capul sprijinit de un zid de cărămizi. Şi alţi domnitori români au fost decapitaţi la înmormântare. Astfel, deshumându-se trupul lui Dimitrie Cantemir, pentru a fi readus la Iaşi, s-a constatat că avea capul tăiat, deşi se ştie că nu a fost răpus de moarte violentă! E posibil ca aceste capete retezate să fie în legătură cu tăierea capului marelui profet al Dacilor, Orfeu, supranumit şi Ion. Ion era şi titlul voievozilor moldoveni şi munteni, abreviat mai târziu în Io.

     Cronicarul Ion Neculce scrie că Mânăstirea Putna fusese "tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinăuntru şi pre denafară". Atât cât era zugrăvită, ce-or fi reprezentat oare imaginile? Apoi, oricât de neisprăviţi erau cazacii lui Timuş, totuşi ei îşi spuneau şi chiar se credeau creştini pravoslavnici, şi nu ar fi dat foc unui lăcaş al aceluiaşi cult ca al lor, dacă Putna n-ar fi fost, atât cât a fost, zugrăvită, cu motive "păgâne"! De altminteri, o altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, din Baia, fostă capitală a Moldovei, nu a fost zugrăvită niciodată. De aceea, i se spune şi astăzi Biserica Albă.
     Celebra sabie a magnificului voievod, actualmente expusă la Palatul Topkapi, din Istanbul, este şi ea gravată cu însemne zalmoxiene. Ce spuneţi, boieri dumneavoastră?

                                                                                                      Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Хороша была Танюша, краше не было в селе..." / "Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat..."

Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat.
Roşu fir pe sarafanu-i alb la poale-avea brodat.
Se ducea Tania pe seară, înspre râpă-ncet pleca.
Luna-n odăjdii de ceaţă cu nourii se juca.

Ci plecându-i-se-n cale, i-a grăit mândrul fecior:
"Bucuria mea, tu iartă, eu cu alta mă însor".
Ea pălit-a ca un giulgiu, ca roua s-a-nfiorat
Şi ca şerpii când tresaltă, pletele şi-a răsfirat.

"Ah, flăcău cu ochi albaştri, nu să te jignesc îţi spun,
Am venit să-ţi dau de veste: eu cu altul mă cunun".
Nu de utrenie toacă, ci-s colăceri hăulind,
Merg la nuntă, în căruţă, cu feţele strălucind.

Nu-i a cucilor jelire, - de-ai ei Tanina-i bocită;
Tania are-o rană-n tâmplă de la ghioaga ghintuită.
Stropii închegaţi de sânge fruntea i-au încununat;
Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat.

                                                                1911

                                           Переводчик: Адриан Букуреску
                                           Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Brașoave

                         Povestea vorbei

     Amuzantul şi pitorescul DEX susţine că braşoavă vine din... Braşov. Vânzător de braşoave e totuna cu vânzător de gogoşi, adică "mincinos; palavragiu", iar braşoavă înseamnă: "minciună; palavră; vorbă goală; afirmaţie neserioasă; balivernă; fleac; invenţie; născocire; plăsmuire; scorneală". E de remarcat că toate aceste sensuri trimit şi către povestirile vânătorilor şi pescarilor de astăzi... Şi totuşi: ce, numai la Braşov se vindeau şi încă se mai vând gogoşi?
     Să ne întoarcem în timp, pe vremea când în Dacia existau toponime ca BERZOBIS şi BERZOVIA, ultima variantă aflându-se şi astăzi în judeţul Caraş-Severin. Din pomenitele toponime vine şi denumirea actualului municipiu Braşov. Dar cum se tălmăceau aceste cuvinte dacice?
     În majoritatea limbilor germanice, ursului i se spunea BER, de unde şi cunoscutele toponime Berlin şi Berna, care îl au şi acum pe stemele lor. În româneşte, BER a rămas în cuvinte ca bârlog şi berc. Din vechile cronici germanice aflăm că războinicii se îmbrăcau în blană de urs, ca mai întâi să fie binecuvântaţi cu puterea acestei fiare şi, în al doilea rând, ca să-i înspăimânte pe duşmani. În mitofolclorul aceloraşi germanici figura şi Berengott, Zeul-Urs. Din aceleaşi motive ca ale vecinilor lor de N-V, războinicii daci se înveşmântau şi ei în blană de urs. Această datină este confirmată de istoricul antic Porphiros, care povesteşte că, îndată după naştere, Zalmoxis a fost înfăşurat într-o blană de urs. Aşadar, în limba dacă, BER-ZOBIS sau BER-ZOVIA însemna "Blană de Urs", căci din ZOBIS şi ZOVIA româna a moştenit şuviţă "păr; pleată" şi şubă. Se înţelege de aici că, pe de-a-ntregul, BERZOBIS şi  BERZOVIA se tălmăceau ca "Războinic; Război", de unde avem  şi vrajbă şi numele de familie Bârjovanu.
     Întorcându-se din războaie, ostaşii aveau obiceiul şi îl mai au şi astăzi, de a povesti prin ce au trecut. Desigur, unii mai înfloreau propriile isprăvi sau pur şi simplu, chiar dacă într-adevăr dăduseră dovadă de o vitejie fără seamăn, nu erau crezuţi de toţi ascultătorii. Aşadar, deşi cu aceeaşi origine, braşoavele nu mai au demult vreo legătură cu Braşovul.

                                                                                                         Adrian Bucurescu
    

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Сыплет черемуха снегом..." / "Cerne mălinul zăpadă..."

Cerne mălinul zăpadă,
Verde e-n rouă şi-n flori.
Pe ogor, lăstari să vadă,
Umblă prin răzoare ciori.

Foşnesc ierburi de mătase,
Lunci şi crânguri se-nfioară,
Pâlcul pinilor miroase, -
Eu sunt beat de primăvară.

Veşti de taină se arată,
Luminând sufletul meu.
Mă gândesc doar la o fată,
Numai despre ea cânt eu.

Cerne, măline, zăpadă,
Cântaţi voi, păsări, în zori!
Eu alerg prin stepa caldă,
Răspândind spumă de flori.

                       1910

               "Там, где капустные грядки... / "Acolo, unde sunt straturi de varză..."

Acolo, unde sunt straturi de varză,
Cu apă roşie Răsăritul curge;
Micuţul arţar de la mamă
Verdele uger îl suge.

                        1910

                             Переводчик: Адриан Букуреску
                             Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
                            

Fârtatul și Nefârtatul

         Mitologie românească


     Cum s-a văzut în "Facerea Lumii", pentru că se iviseră amândoi odată, la început Dumnezeu şi Diavolul trăiau în bună înţelegere. Numai că Diavolul vroia să fie deopotrivă cu Cel Înalt şi, de aceea, îi spunea Acestuia Fârtate. Însă lui Dumnezeu nu-I plăcea aceasta, şi de aceea îi răspundea: Nefârtate. Poate şi  pentru că se ivise dintr-un vierme, pe Diavol începu să-l roadă pizma şi ţinea morţiş să fie frate cu Dumnezeu. Şi fiindcă Domnul Ceresc îi tot zicea Nefârtate, Dracul se mânie şi, când Îl văzu pe Dumnezeu că se preface într-un porumbel, ca să zboare deasupra apelor - căci Cel de Sus se poate schimba oricând după cum doreşte - îşi încropi şi el trei rânduri de aripi, şi, cuibărindu-se în apă, grăi cu ciudă: "Ia Tu văzduhurile, că iau eu apele!". Aceasta numai ca să fie şi el stăpân pe ceva.
     După ce a făcut toate câte sunt în cer, pe pământ şi în ape, Dumnezeu continua să locuiască tot pe Pământ. Doar după ce o muiere I-a aruncat cu gunoaie în cale şi a ţipat după El, a văzut că nu-i bine să se amestece cu fitecine şi Şi-a înălţat nişte palate minunate în cer. De coborât tot mai cobora pe Pământ, care-I plăcea şi, împreună cu Sfântul Petru, mai cerceta sufletele oamenilor. Pe vremea aceea au apărut şi povestirile. Seara, înainte de culcare, Domnul îl punea pe Sân-Petru să-I mai spună câte o poveste, ca să adoarmă mai lesne. Cu timpul însă, înrăutăţindu-se tare firea oamenilor, şi mai îmbătrânind şi El, n-a mai vrut să coboare pe Pământ; unii zic că de la Potop, alţii că mai dincoace.
     După împrejurări sau după diferite rugăciuni, Românii I-au dat multe nume lui Dumnezeu, printre care: A-Toate-Făcătorul, A-Tot-Puternicul, A-Tot-Putinţele, A-Toate-Ştiutorul, A-Tot-Ţiitorul, Cel-de-Sus, Bunul Părinte, Tatăl Ceresc, Cel-Drept, Cel-fără-Început, Cel-Veşnic, Cel-fără-de-Margini, Ăl-de-Sus, Domnul Tăriilor, Domnul Puterilor, Împăratul Slăvilor, Împăratul Lumii, Împăratul Bunătăţilor, Luminatul Tată, Luminatul Părinte, Marele Părinte, Măritul Domn, Milostivul Domn, Milostivul, Mult Slăvitul, Mult Îndurătorul, Părintele Cerurilor, Părintele Tăriilor, Părintele Slăvilor, Părintele Milei, Prea Măritul, Prea Sfântul, Prea Puternicul, Prea Înţeleptul, Prea Slăvitul, Prea Bunul Părinte, Prea Milostivul, Stăpânul, Stăpânul-a-Toate, Stăpânul Lumii, Stăpânul Înţelepciunii, Stăpânul Milei, Stăpânul Îndurărilor, Stăpânul Cerurilor, Stăpânul Slăvilor, Sfântuleţul, Sfântul Domn, Slăvitul Părinte, Slăvitul Domn, Slăvitul Tată, Slava Slăvilor, Savaon, Tatăl, Tatăl Ceresc, Tatăl-a-Toate, Tatăl Nostru, Ziditorul Lumii, Vistierul Bunătăţilor, Doamne-Doamne. Pomenindu-L, ţăranii Îi spun şi astăzi Dumnezeu Drăguţul.
     Şi Diavolului i-au pus Românii o groază de nume, unele dintre ele fiind şi ale slujitorilor săi: Aghiuţă, Michiduţă, Ăl-din-Scorbură, Cel-din-Lac, Ăl-din-Baltă, Cel-din-Tău, Moş Apeş, Bazaconia, Bălţatul, Bată-l-Sfântul, Bată-l-Crucea, Bată-l-Toaca, Benghea, Ucigă-l-Toaca, Cornea, Cornilă, Cel-cu-Coarne, Codilă, Codiţă Bârligată, Codaciul, Colţatul, Dimonul, Ducă-se-pe-Pustii, El, Horilcă, Henchea-Penchea, Hicleanul, Iacacui, Iuda, Încornoratul, Întunecatul, Întunecilă, Împieliţatul, Luciper, Luţifer, Mititelul, Mohorâtul, Necuratul, Nagoda, Neobrăzatul, Nelegiuitul, Neprielnicul, Naiba, Nichipercea, Neogoitul, Năpustul, Negrul, Nesfântul, Osândă, Osânditul, Piedicaşul, Plesnea, Pistruietul, Sarsailă, Satana, Scaraoţchi, Sfântăniţă, Slomnea, Slutul, Stopul, Şchiopul, Ştima Banilor, Tartorul, Tărtărău, Ucigă-l-Crucea, Ucigă-l-Mânia-lui-Dumnezeu, Uciganul, Ucigaşul, Urgisitul, Zbenghea, Zâmbatul.
     În româneşte, teonimul Dumnezeu vine din limba dacă, anume din DAMANAIS, atestat ca nume al unui soldat dac cantonat în Egipt, cu varianta DIMENSES, denumirea unui trib trac. Amândouă cuvintele au mai multe, dar aceleaşi tâlcuri: "Început; Primordial; Temeiul; Dreptul; Cinstea; Încrederea; Forţa; Tăria; Slava; Slăvirea;  Măreţia; Mărinimia; Absolut; Extrem"; cf. rom. Dumnezeu; Dumnezoaia - epitet al Fecioarei Maria; a se dumnezei "a fi mai cu credinţă; a se potoli; a se îndrepta"; dimineaţă; domn; taman; temenea; Dimancea (n. de fam.); Zimnicea (loc.); aromân. Dumnidză "Dumnezeu"; lat. dimensio, onis "dimensiune"; domino "a domina; a stăpâni"; dominus "domn; stăpân".
     Dacii Îl mai numeau pe Zeul Suprem şi TATO NIPAL "Tatăl Ceresc" (cf. rom. tată; slav. nebo "cer"), teonim care apare în mai multe inscripţii, şi la Nord şi la Sud de Dunăre. Cât Îl priveşte pe Fârtate, este tot o moştenire tracică, anume din BRATTIA, denumirea unui ostrov illyr, ce va fi adăpostit un templu închinat Domnului Suprem. Cum am mai scris, nici Tracii, nici Romanii, nici Grecii nu notau sunetul Ă, aşa că BRATTIA se poate citi B(Ă)RAT TIA, ce se tălmăceşte prin "Zeul Suprem; Domnul Absolut; Deasupra Zeilor"; cf. rom. foarte; bartă "cunună"; împărat; preţ; zău!; tui "însemn domnesc"; grec. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu; Domn; Stăpân"; rom. fârtat; vârtute "putere, forţă"; lat. virtus, -tutits "virtute".
     Nefârtatul pare a fi forma negativă a lui Fârtat, dar e posibil să fie şi el tracic la origine, dacă-l comparăm cu alban. neperteke "năpârcă". Printre denumirile tracice ale Diavolului, figurau NI-OBE "Ne-curat; Ne-cinstit" (cf. rom. nu; ne-; apă; ava - titlu adresat călugărilor în vârstă; Naiba) şi YDATA "Acvaticul; Cel din Apă; Stropitul; Pătatul" (cf. rom. oţet; ud; udat; alb. ujt "apă").
     Cel mai înverşunat detractor al propriului popor, Emil Cioran, era scos din sărite din pricina familiarităţii  dintre Dumnezeu şi Români, precum şi pentru că nicăieri în lume nu umblă Dumnezeu mai mult pe Pământ, ca pe aici. De, poate că, într-adevăr, Dumnezeu are o relaţie specială cu Grădina Maicii Domnului...

                                                                                                              Adrian Bucurescu
    

Calendarul dacic

  

               La Cap de Primăvară

     Atât cât poate fi reconstituit, calendarul dacic este uneori atât de complicat încât e posibil ca doar marii preoţi să mai fi ştiut la ce divinităţi şi evenimente sacre se referă sărbătorile de la începutul Primăverii şi să le explice poporului de rând. Încurcăturile apar şi datorită faptului că semizeii şi eroii primesc aceleaşi atribute, nemaiştiindu-se limpede cine este serbat sau celebrat într-o zi anume. Pe de altă parte, chiar evenimentele istorice se petrecuseră la mari distanţe de timp între ele, unele datând din Neolitic, altele având loc pe timpul Celor Doi Zalmoxis, Apollon şi Artemis. Iată doar câteva dintre sărbătorile dacice de la începutul lui Martie: ABABA, MARSYAS, BABULE, MRUD, DIONYSOS şi RORAMIS, OTHRYONEUS şi DACIA.

               Calendarul românesc

     Încă se mai păstrează ecouri din calendarul strămoşilor în cel românesc, dar adevăratele semnificaţii ale sărbătorilor au fost demult uitate, creându-se altele, care însă nu sunt creştine. Astfel, la 1 Martie, Românii ţin următoarele datini sau sărbători: Mărţişorul, Cap de Primăvară, Baba Marta, Baba Dochia, Începutul Zilelor Babelor, Babele, Vântoasele.

               Baba Marta

     Doar în Basarabia şi în unele părţi din Muntenia, ziua de 1 Martie este şi a Babei Marta. Eroina este aceeaşi cu Dochia. După un dicţionar antic, în dialectul traco-lydian MRUD însemna "Stelă; Coloană": În dialectul getic, M'R UD înseamnă "Foarte Curată; Prea Cinstita; Prea Slăvita"; cf. rom. mare; a (se) mări; mereu; ud; a (se) uda; lat. oda "odă". La un loc, M'RUD se tălmăceşte prin "Curăţenie; Cinste; Vrednicie; Strălucire; Mărime; Înălţime; Mărinimie; Dărnicie; Căldură; Bunătate", din care româna a moştenit şi: a (se) mărita; mirază "oglindă"; miraz "moştenire"; marţ "mărţişor"; merţă "măsură de capacitate"; Mereziu "Sud, Miazăzi"; mirodie "mirodenie; balsam; mireasmă"; cf. lat. myrtus "mirt". În tradiţiile noastre, se spune că Baba Marta are nouă cojoace şi leapădă zilnic câte unul: de la 9 Martie, când îşi leapădă ultimul cojoc, începe şi vremea a se încălzi.

               Baba Dochia

     Desigur, numele Dochiei vine din DACIA, ce se pronunţa DACHIA, dovadă că la cronicarii noştri numele vechii ţări apare cu formele Dachia sau Dahia. DACHIA avea mai multe tâlcuri, printre care: "Superioritate; Măreţie; Forţă; Însufleţire"; cf. rom. mai dihai; ducă ”duce; voievod”; zece; duh;
 latin. decem "zece"; alban. dukje "prestanţă; prezentare; expunere"); "Strălucire; Lumină" (cf. germ. Tag, sued. dag "ziuă");"Căldură" (cf. alb. djeg "a arde"); "Ocrotire; Adăpost" (cf. rom. tichie; dac "acoperiş"); "Păstrare; Conservare" (cf. alban. doke "datini"); "Apărare; Dârzenie; Vitejie" (cf. lat. audacia "curaj; cutezanţă; îndrăzneală"). D-ACHIA însemna și ”Cea Sfântă”; cf. rom. de; engl. the; grec. aghia ”sfântă”: Românii îi mai spun Dochiei şi Odochia. Din toate aceste atribute s-au creat şi legendele unde Dochia este o fată vrednică, frumoasă şi voinică, fiică de împărat, dar şi cele unde ea este o babă foarte vrednică, însă şi foarte rea. Se spune că Baba Dochia are douăsprezece cojoace, şase rele, adică şase zile friguroase, şi şase bune, adică şase zile călduroase. 

               Babele

     Stă scris că împăratul roman Maximinus Trax, de origine tracă, i se adresa mamei sale cu apelativul ABABA. În dacă, acest cuvânt provenea din AB ABA "Cu Superioritate; Cu Slavă; Cu Cinste; În Curăţenie; Cu Frumuseţe; Cu Bunătate"; cf. lat. ab "de la; din"; rom. ava - titlu adresat călugărilor în vârstă; aba; apă; a iubi; iubov "iubire"; a upovăi "a nădăjdui; a spera; a crede în..."; lat. abavus "străbunic". Apoi, A fiind înţeles ca articol proclitic adjectival (cf. rom. a bătrână), BABA a ajuns de sine stătător, ca substantiv nearticulat sau ca adjectiv. De la sensurile de "Măreţie; Înălţime; Lungime; Mărime; Vărstă" s-a ajuns la rom. babă, care nu înseamnă doar "bunică; bătrână", ci şi "podişcă": Cum, în calendarul dacic, mai multor divinităţi li se spunea ABABA, a apărut pluralul Babele, denumire pentru zilele de la începutul lunii Martie. La Aromâni, aceste zile sunt trei şi se numesc Moaşile. La Daco-Români, după zone, Babele sunt în număr de trei, şase, şapte, opt, nouă sau douăsprezece. În ordinea în care vin, ele au uneori chiar şi nume: Dochia, Todora, Todosia, sau, după zilele săptămânii, Lunica, Mărţica, Mărcurana, Joiana, Virita, Sitiţa, Dominica. Iată şi alte nume: Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie, Aftenie, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina, Jofica. Zilele care trec de douăsprezece se numesc Zile Împrumutate; astfel, prima zi e A Sturzului, a doua, A Mierlei, a treia, A Cocostârcului, a patra, A Ciocârliei, a cincea, A Cucului, a şasea, A Rândunelelor, etc., iar ultima, Omătul, Ţurţurii sau Ziua Mieilor. A rămas obiceiul ca femeile şi fetele să-şi aleagă dinainte o zi a Babelor, spunându-se că, după cum e acea zi, bună sau rea, aşa este şi cea care şi-a ales această zi, sau că aşa-i va merge o vreme.
     Meterologia populară spune că, dacă în zilele Babelor e ninsoare şi frig, atunci şi primăvara va fi friguroasă şi furtunoasă, iar dacă vor fi mai domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi mai frumoasă. Se mai spune că, dacă la 1 Mărţişor, când e ziua Babei Dochii, e vreme frumoasă, atunci toată primăvara şi vara vor fi frumoase, iar dacă nu, primăvara şi vara vor fi urâte şi posomorâte. De va ploua de ziua Dochiei, va fi an îmbelşugat.

     "Traian" şi Dochia

     În autenticul folclor românesc, niciodată nu apare numele Traian, ci Troian, cum este în primele variante culese ale Pluguşorului. Până la ”Școala Ardeleană”, numele Traian nu este atestat în onomastica românească. În adevăratul Pluguşor, eroii, gospodari vrednici, sunt bădica Troian şi jupâneasa Dochia sau Dochiana, nume moştenite de la Daci, care, la 1 Martie, îi serbau şi pe Arhanghelul Dionysos şi Zâna Ariadne. Acestora li se mai spunea şi OTHRYONEUS (cf. rom. utrenie) şi DACIA, fiind cinstiţi ca patroni ai Dimineţii, Primăverii şi Răsăritului. Zânei i se mai spunea şi RORA-MIS "Crăiasa de Rouă; Sfânta Strălucitoare", căreia, la Romani, îi corespundea Zeiţa Aurora. De la Troian şi Dochia, începând cu Gheorghe Asachi, latinomanii au format aşa-zisul mit al etnogenezei Românilor, "Traian şi Dochia"; falsificându-ne, ca de atâtea ori, istoria, agăţând-o de remorca Romei şi a odiosului împărat. Dar despre acestea, altădată...


                                                                                                         Adrian Bucurescu