Mitologie românească
Cum s-a văzut în "Facerea Lumii", pentru că se iviseră amândoi odată, la început Dumnezeu şi Diavolul trăiau în bună înţelegere. Numai că Diavolul vroia să fie deopotrivă cu Cel Înalt şi, de aceea, îi spunea Acestuia Fârtate. Însă lui Dumnezeu nu-I plăcea aceasta, şi de aceea îi răspundea: Nefârtate. Poate şi pentru că se ivise dintr-un vierme, pe Diavol începu să-l roadă pizma şi ţinea morţiş să fie frate cu Dumnezeu. Şi fiindcă Domnul Ceresc îi tot zicea Nefârtate, Dracul se mânie şi, când Îl văzu pe Dumnezeu că se preface într-un porumbel, ca să zboare deasupra apelor - căci Cel de Sus se poate schimba oricând după cum doreşte - îşi încropi şi el trei rânduri de aripi, şi, cuibărindu-se în apă, grăi cu ciudă: "Ia Tu văzduhurile, că iau eu apele!". Aceasta numai ca să fie şi el stăpân pe ceva.
După ce a făcut toate câte sunt în cer, pe pământ şi în ape, Dumnezeu continua să locuiască tot pe Pământ. Doar după ce o muiere I-a aruncat cu gunoaie în cale şi a ţipat după El, a văzut că nu-i bine să se amestece cu fitecine şi Şi-a înălţat nişte palate minunate în cer. De coborât tot mai cobora pe Pământ, care-I plăcea şi, împreună cu Sfântul Petru, mai cerceta sufletele oamenilor. Pe vremea aceea au apărut şi povestirile. Seara, înainte de culcare, Domnul îl punea pe Sân-Petru să-I mai spună câte o poveste, ca să adoarmă mai lesne. Cu timpul însă, înrăutăţindu-se tare firea oamenilor, şi mai îmbătrânind şi El, n-a mai vrut să coboare pe Pământ; unii zic că de la Potop, alţii că mai dincoace.
După împrejurări sau după diferite rugăciuni, Românii I-au dat multe nume lui Dumnezeu, printre care: A-Toate-Făcătorul, A-Tot-Puternicul, A-Tot-Putinţele, A-Toate-Ştiutorul, A-Tot-Ţiitorul, Cel-de-Sus, Bunul Părinte, Tatăl Ceresc, Cel-Drept, Cel-fără-Început, Cel-Veşnic, Cel-fără-de-Margini, Ăl-de-Sus, Domnul Tăriilor, Domnul Puterilor, Împăratul Slăvilor, Împăratul Lumii, Împăratul Bunătăţilor, Luminatul Tată, Luminatul Părinte, Marele Părinte, Măritul Domn, Milostivul Domn, Milostivul, Mult Slăvitul, Mult Îndurătorul, Părintele Cerurilor, Părintele Tăriilor, Părintele Slăvilor, Părintele Milei, Prea Măritul, Prea Sfântul, Prea Puternicul, Prea Înţeleptul, Prea Slăvitul, Prea Bunul Părinte, Prea Milostivul, Stăpânul, Stăpânul-a-Toate, Stăpânul Lumii, Stăpânul Înţelepciunii, Stăpânul Milei, Stăpânul Îndurărilor, Stăpânul Cerurilor, Stăpânul Slăvilor, Sfântuleţul, Sfântul Domn, Slăvitul Părinte, Slăvitul Domn, Slăvitul Tată, Slava Slăvilor, Savaon, Tatăl, Tatăl Ceresc, Tatăl-a-Toate, Tatăl Nostru, Ziditorul Lumii, Vistierul Bunătăţilor, Doamne-Doamne. Pomenindu-L, ţăranii Îi spun şi astăzi Dumnezeu Drăguţul.
Şi Diavolului i-au pus Românii o groază de nume, unele dintre ele fiind şi ale slujitorilor săi: Aghiuţă, Michiduţă, Ăl-din-Scorbură, Cel-din-Lac, Ăl-din-Baltă, Cel-din-Tău, Moş Apeş, Bazaconia, Bălţatul, Bată-l-Sfântul, Bată-l-Crucea, Bată-l-Toaca, Benghea, Ucigă-l-Toaca, Cornea, Cornilă, Cel-cu-Coarne, Codilă, Codiţă Bârligată, Codaciul, Colţatul, Dimonul, Ducă-se-pe-Pustii, El, Horilcă, Henchea-Penchea, Hicleanul, Iacacui, Iuda, Încornoratul, Întunecatul, Întunecilă, Împieliţatul, Luciper, Luţifer, Mititelul, Mohorâtul, Necuratul, Nagoda, Neobrăzatul, Nelegiuitul, Neprielnicul, Naiba, Nichipercea, Neogoitul, Năpustul, Negrul, Nesfântul, Osândă, Osânditul, Piedicaşul, Plesnea, Pistruietul, Sarsailă, Satana, Scaraoţchi, Sfântăniţă, Slomnea, Slutul, Stopul, Şchiopul, Ştima Banilor, Tartorul, Tărtărău, Ucigă-l-Crucea, Ucigă-l-Mânia-lui-Dumnezeu, Uciganul, Ucigaşul, Urgisitul, Zbenghea, Zâmbatul.
În româneşte, teonimul Dumnezeu vine din limba dacă, anume din DAMANAIS, atestat ca nume al unui soldat dac cantonat în Egipt, cu varianta DIMENSES, denumirea unui trib trac. Amândouă cuvintele au mai multe, dar aceleaşi tâlcuri: "Început; Primordial; Temeiul; Dreptul; Cinstea; Încrederea; Forţa; Tăria; Slava; Slăvirea; Măreţia; Mărinimia; Absolut; Extrem"; cf. rom.
Dumnezeu;
Dumnezoaia - epitet al Fecioarei Maria;
a se dumnezei "a fi mai cu credinţă; a se potoli; a se îndrepta";
dimineaţă; domn; taman;
temenea;
Dimancea (n. de fam.);
Zimnicea (loc.); aromân.
Dumnidză "Dumnezeu"; lat.
dimensio, onis "dimensiune";
domino "a domina; a stăpâni";
dominus "domn; stăpân".
Dacii Îl mai numeau pe Zeul Suprem şi TATO NIPAL "Tatăl Ceresc" (cf. rom.
tată; slav.
nebo "cer"), teonim care apare în mai multe inscripţii, şi la Nord şi la Sud de Dunăre. Cât Îl priveşte pe Fârtate, este tot o moştenire tracică, anume din BRATTIA, denumirea unui ostrov illyr, ce va fi adăpostit un templu închinat Domnului Suprem. Cum am mai scris, nici Tracii, nici Romanii, nici Grecii nu notau sunetul Ă, aşa că BRATTIA se poate citi B(Ă)RAT TIA, ce se tălmăceşte prin "Zeul Suprem; Domnul Absolut; Deasupra Zeilor"; cf. rom.
foarte;
bartă "cunună";
împărat;
preţ;
zău!;
tui "însemn domnesc"; grec.
Theos, lat.
Deus "Zeu; Dumnezeu; Domn; Stăpân"; rom.
fârtat;
vârtute "putere, forţă"; lat.
virtus, -tutits "virtute".
Nefârtatul pare a fi forma negativă a lui Fârtat, dar e posibil să fie şi el tracic la origine, dacă-l comparăm cu alban.
neperteke "năpârcă". Printre denumirile tracice ale Diavolului, figurau NI-OBE "Ne-curat; Ne-cinstit" (cf. rom.
nu;
ne-;
apă;
ava - titlu adresat călugărilor în vârstă;
Naiba) şi YDATA "Acvaticul; Cel din Apă; Stropitul; Pătatul" (cf. rom.
oţet; ud;
udat; alb.
ujt "apă").
Cel mai înverşunat detractor al propriului popor, Emil Cioran, era scos din sărite din pricina familiarităţii dintre Dumnezeu şi Români, precum şi pentru că nicăieri în lume nu umblă Dumnezeu mai mult pe Pământ, ca pe aici. De, poate că, într-adevăr, Dumnezeu are o relaţie specială cu
Grădina Maicii Domnului...
Adrian Bucurescu
