Despre Români

  Prinţesa Martha Bibescu:

     Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cântece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu prea se vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfârşit, câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse, nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut poate mai mult decât oricare alţii geniul mitului... 


     Rosa Del Conte:

     Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură, şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă.

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Выткался на озере алый свет зари..." / "Zarea lucind sângeriu se ţese pe lac..."

Zarea lucind sângeriu se ţese pe lac.
În brădet jelesc gotcanii şi nu mai tac.

Undeva plânge un grangur ascuns în crâng.
Cu lumina în suflet - doar eu nu vreau să plâng.

Ştiu, vei veni în amurg după al drumului cot.
Ne-om aşeza în căpiţa cu fân proaspăt de tot.

Te-oi săruta cu foc, uimită, ca pe flori,
Fără nicio vorbă, ameţind de fiori.

Vei lepăda vălul tu însăţi, în alint,
Te-oi duce îmbătat în tufele de argint.

Şi deşi gotcanii jelesc în neştire,
În roşul zării e o veselă mâhnire.

                                     1910

                                             Переводчик: Адриан Букуреску
                                             Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

                                                 

Darul beției

               Povestea vorbei

     Printre darurile pe care le pot avea unii oameni, românii enumeră şi darul beţiei, ce s-ar înţelege că ar fi  un talent care nu-i e hărăzit oricui. De obicei, se face distincţie între un băutor ocazional şi un beţiv înrăit. "Darul" beţiei este de fapt o veche meteahnă, ce-i drept, nu doar prin partea locului, ci şi prin cele străinătăţi, şi nu a putut fi stârpit niciodată. Măsura radicală, de a tăia toate viile din ţară, luată de marele rege Burebista, nu va fi fost respectată decât în timpul domniei sale, fiindcă, nu peste mult timp, poetul Ovidius, exilat la Tomis, susţinea că, din pricina gerului aspru de la Pontul Euxin, vinul îngheţa iar geţii îl tăiau în bucăţi! Într-un cântec de petrecere, însuşi Noe, primul om din lume care s-a îmbătat, este considerat autohton:
     Tata Noe cel bătrân
     Fost-a fost pui de român,
     El a sădit la noi via
     Şi ne-a adus veselia.

     Având o vechime impresionantă, năravul sau, cum i se mai spune, darul beţiei a pătruns adânc în zicalele şi proverbele noastre, învăluit uneori în uluitoare metafore. Astfel, a fi beat se mai zice şi a se afuma, a se chercheli, a da cu căciula în câini, a se face cocă, a fura luleaua neamţului, a lua ciocârlanul de coadă, a se machi, a se matofi, a se matosi, a mirosi a ceaţă, a se tămâia, a se aghesmui, a se trozni, a se trotila, a se tufli, a se turti, a umbla pe şapte cărări, a se vărui, a se vopsi etc. De la o modestă ameţeală se poate ajunge repede la stadiul suprem, adică la a fi beat cui, beat critţă, beat mangă sau chiar beat mort! Criţă era pe vremuri o denumire a oţelului, iar regional, mangă înseamnă "surpătură în mal; prăpastie; drum sub nivelul ogoarelor din jur", deci o coborâre, o decădere. Mangă mai înseamnă şi "mită; şperţ; om încăpăţânat". "A băut pisica oţet" se spune despre un ins care, îmbătându-se, începe să facă scandal.
     Omul beat e, cum se mai zice, abţiguit, pilit, candriu, turlac, vâjâit, amnărit, învinoşat, chermeleu, şumen, târnosit, turtit, achiu, afanisit, arămit, chilacciu, chiurluit, cleios, flecuit, împuşcat în aripă, într-o dungă, matrafoxat, mazgugur, trăscănit etc. În fine, cine intră în cârciumă nu intră să se închine. Vinu-i capătul minţii, îmbată şi sfinţii. Cu bărbatul băutor nu faci pită în cuptor. Îi cată mustăţile spre fundul oalei. Nu-i place băutura, ca la căţeluş untura. Ţara moare de tătari şi el bea cu lăutari. Şi-a băut căciula din cap. Omul, când e beat, se crede împărat. Mai mulţi se îneacă în băutură decât în apă.
     Nu beau doar bărbaţii, ci şi femeile. Astfel, dacă bărbatul bea, jumătate din casă arde; dacă femeia bea, toată casa arde. Iată şi un cântec:
     Cu muiere beutoare
     Nu-ţi mai vezi pânza la soare,
     Că mere la crâşmă-n vale
     Şi-o bea până ce-i fuioare.
     Lucru mai rar: mândra bea şi chefuieşte, mândrul tace şi plăteşte. Însă la o adică, au şi beţivii orgoliul lor: din beţie te trezeşti, dar din prostie, niciodată!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Puiul de mămăligă

         Moment zgubilitic

 
Cine piuie fierbinte
Şi nu-i nimeni să-l alinte?
Puiule, să fii cuminte!
Viaţa merge înainte.
Mama ta, Mămăliguţa,
Doar ea ne-a salvat, drăguţa,
Aşteptând ca Penelopa
Să se-ntoarcă Europa
La neamul de opincari
Cu catrinţe şi iţari.
Iaca, lelea Mămăligă
Se cam supără şi strigă:
- Europo, eşti fudulă
Şi te dai şi mare sculă,
Dar fără noi eşti beteagă.
Europo, nu fi bleagă!
Auzind acestea, nene,
Puiul se umfla în pene
Şi zbura la Reykjavik
Şi juca la loz în plic,
Iar cu banii câştigaţi
Se-nvârtea printre bogaţi,
Şi-nfruptându-se cu peşte,
N-a mai ştiut româneşte,
Ba, mai mult, îl durea-n freză
Şi-njura în islandeză
Fără pic de-accent natal.
Halal, puiule, halal!

     Morala:
          Mălăieş
          În călcăieş.

                    Adrian Bucurescu

Povestea vorbei

    
           Prea de oaie

     Oaia nu prea se remarcă prin inteligenţă, cel puţin în mitofolclorul românesc. "Prost ca o oaie" se spune despre cineva care calcă în străchini sau dă în gropi. "Deştept ca o oaie" se zice ironic despre un om naiv sau prost de-a binelea. Un grup care se adună haotic sau care merge într-o direcţie greşită, urmându-l fără rezerve pe cel din frunte, se comportă "ca oile". Oaia se duce la scai, nu scaiul la oaie.
     Aşadar, faptă de oaie înseamnă, de obicei, un lucru care se termină prost. Totuși, o zicală stârnește încă nedumerire, anume a o face de oaie, adică a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. Expresia are și un superlativ, prea de oaie, ceea ce se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură, de noimă.
      Ca de obicei, în această privință ne lămurește limba strămoșilor noștri. Astfel, în cetatea getică Olbia este atestat numele BRAIADOI, care, rostit BRAIA DOI, se traduce prin ”Cel mai Bun; Foarte Frumos; Cel mai Valoros”; cf. rom. prea; bre; duios; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; rom. brad; preot; breaz; preț; Breaza, Brezoi, Praid (loc.); arom. vrut(ă) ”iubit(ă)”; alban. bredh ”brad”; got. froths ”înțelept”. Până aici, toate bune și frumoase. Însă termenul getic putea fi înțeles și ca B-RAIADOI ”Cel Frumos; Cel Vesel; Care (se) râde; De Râs”; cf. rom. a râde; latin. radio ”a avea raze; a străluci; a scăpăra”; got. rauths, engl. red ”roșu”. De-a lungul timpului, s-a ajuns ca BRAIADOI să fie înțeles ca ”prea de oaie”, deși biata vietate nu avea absolut nicio legătură cu termenul getic. Așadar, prea de oaie a pornit de la sensul ”de râs”! Oricum, în folclorul românesc, oaia este și de râs și de plâns!
     Altă zicătoare, despre cel care s-a dus bou la Paris şi s-a întors vacă, are şi o variantă ovino-porcină: s-a dus oaie şi s-a întors porc sălbatic.

     Prin lipsa ei de apărare, oaia apare de multe ori ca o victimă. Astfel, a umbla să iei două piei de pe oaie înseamnă a urmări un câştig exagerat. Şchiopătura oilor, bucuria lupilor. De altminteri, oaia apare în foarte multe proverbe în context cu lupul. Ochii de oaie, dar inima de lup. Lupul, când îi flămând, şi din ochi îi fură oaia ciobanului. Şi cu oile toate, şi cu lupii prieteni nu se poate. Oaia care rămâne de turmă o mănâncă lupul. Nici oaie între lupi, nici lup între oi. Lupul plăteşte cu pielea lui oaia mâncată. Să mai fie şi un lup mâncat de oaie! Fereşte-te de lupi îmbrăcaţi în piei de oi! S-a băgat lupul paznic la oi.
     Cum, până nu demult, eram neam de ciobani, oaia mişună în mitofolclorul nostru. Iată şi o ghicitoare: Sus, copaie, jos, copaie, şi, la mijloc, carne de oaie. Răspuns: scoica!
     Totuşi, oaia are şi calităţile ei bune, fiind considerată cel mai curat animal. De aceea, dracul se poate preface în orice vietate, numai în oaie nu! Se spune că, înainte de a se culca, oaia îşi face cruce cu piciorul drept din faţă. Există şi oi cu darul profeţiei, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea
năzdrăvană, din balada "Mioriţa", care răzbună toate oile lumii. Dar despre ea, cu alt prilej...


                                                                                                                  Adrian Bucurescu

  *        Moment zgubilitic

   

          Dragul de Dracula

Patru huhurezi sar clanţa,
Arbitraţi de Baba Cloanţa,
Pe când, oops, o bufniţă
Cântă ca din trâmbiţă.
E alarmă, e asediu?
Om fi noi ca-n Evul Mediu,
Dar unde-i garda de mediu?
Liliecii sar din sediu,
Ciufuliţi şi-n pijamale
Şi cu picioarele goale,
Chiţăind şi înjurând,
Luându-şi zborul rând pe rând;
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Îmbrâncind şi cucuveaua,
Ce se arde cu cafeaua.
Ploaia cade-n repezi picuri
Peste flori de plumb şi dricuri.
Din Hotin şi pân-la Mare,
Vin moroii de-a călare,
Şi cum vin pe drum de piatră,
Ţiuie tăciunii-n vatră.

Cine-şi părăseşte cula?
Măre, dragul de Dracula,
Căutând un irlandez
Să-l gătească pe orez,
Să-i pună fundă la gât,
Şi un Ionatan în rât.

Du-te-n mă-ta, bă, Bram Stoker,
Te-oi fi dat tu mare şmecher,
Dar de vedeai vrun strigoi,
Stai ca mortu-n păpuşoi,
Cu părul făcut vâlvoi,
Cum se poartă-acum la voi,
Şi degerai ca o ceapă,
Până să te tragă-n ţeapă!
Lasă, nu mai sta covrig,
Că-n prezent nu mai ţi-e frig,
Ba, în cazanul cu smoală,
Poţi să stai şi-n pielea goală!


                          Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

Москва кабацкая / Moscova cârciumărească

                                                                      *
                                                                   *    *

Da! Gata de acum! Fără întoarcere
Natalele câmpuri le-am lăsat.
Nu-mi vor mai foşni mie plopii
Cu frunzişul lor înaripat.

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

Iubesc acest oraş plin de ulmi,
Chiar dacă e noroios şi şubrezit.
Asia de aur, tot moţăind,
Pe cupolele lui a adormit.

Iar când noaptea Luna luminează,
Când luminează... dracu' ştie cum! -
Pe ulicioară, cu capul plecat,
Eu merg spre crâşma plină de fum.

E vuiet în cumplita văgăună,
Şi noaptea, până în zori, în birt,
Eu le citesc versuri curvelor
Şi cu borfaşii mă adăp din spirt.

Inima îmi bate tot mai tare
Şi vorbesc aiurea: "Ca şi voi,
Şi eu sunt definitiv pierdut
Şi nu mă voi mai duce înapoi".

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

                          *
                       *     *

Din nou se bea aici, se caftesc şi plâng
Sub a armonicii tristeţe gălbenită.
Tot blestemându-şi nenorocul,
Îşi amintesc de Rusia moscovită.

Şi eu însumi, plecându-mi capul,
Îmi împăinjenesc privirea cu vin,
Ca să nu-mi mai zăresc faţa fatală,
Să nu mă mai gândesc la clipele ce vin.

Toate le-am pierdut pe vecie.
Albastrul meu Mai! Iunie de azur!
Poate că de-aceea fumegă putregaiul
Peste acest chef de rău augur.

Ah, dar azi aşa-s de veseli ruşii!
Trăscăul tare curge necontenit.
Cântă de Volga şi de Ceka
Armonistul cu nasul pleoştit.

Ce înverşunare în privirile nebune
Şi nesupuse, ca şi în glasul lor ascuţit,
Jelindu-se că, dintr-o toană, în tinereţe,
La mânie viaţa şi-au nenorocit!

Unde sunteţi voi, cei plecaţi departe?
Luminile noastre v-au mai încălzit?
Cu spirt armonistul îşi tratează sifilisul
Pe care în stepele kîrgîze l-a primit.

Nu! Ăştia nu vor fi striviţi, nici împrăştiaţi -
Gunoiul le-a dat curajul în vileag -
Tu, Rosseia mea... Raz... na...
Asiatic meleag!

                           *
                        *    *

Zi-i, armonică! Lehamite... Plictis...
Armonistul unduie din deşte bine.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine!

Te-au iubit, te-au terfelit -
Prea de tot!
Ce te uiţi cu stropii albaştri?
Sau vrei să te ard peste bot?

Te-aş pune în grădină ca momâie,
Ciorile să le sperii.
Până în ficaţi m-ai chinuit
Cu prea multe mizerii.

Zi-i, armonică, zi-i pe gândul meu!
Bea, scoabă, bea!
Uite, aş lua-o pe-aia, ţâţoasa, -
Dar mai toantă e ea.

Nu eşti prima femeie pe care o am...
Sunteţi destule de tăvălit,
Dar cu una ca tine, cu o mortăciune,
Abia acum m-am pricopsit.

Ce dureros, ce asurzitor,
Când ici, când colo, nu ştiu cum
Eu cu mine nu pot s-o sfârşesc;
Du-te dracului acum!

Din haita voastră de câini
E timpul s-o cam tai.
Iubito, eu plâng.
Iartă-mă... iartă... hai...

                     *
                  *    *

Cântă dar, cântă! Pe blestemata chitară
Deştele tale joacă sprinten;
Te înăbuşi în această beţie scrântită,
Ultimul, singurul meu prieten.

Nu te uita la brăţările ei
Şi la umerii-i strălucind prin mătase! Vai,
Eu am căutat la muierea asta fericirea,
Dar, din greşeală, pieirea o aflai.

Eu nu ştiam că iubirea e molimă,
Că iubirea e ciumă n-am gândit.
A venit, şi cu ochii întredeschişi
Pe huligan l-a înnebunit.

Cântă, prietene! Spune-mi iar cum era
Dimineaţa noastră vijelioasă!
Lasă s-o râvnească alţii
Pe frumoasa şi tânăra ticăloasă!

Ah, stai! Eu pe ea nu o înjur.
Ah, stai! Eu de ea nu mă milogesc.
Hai, dă-mi să cânt eu,
Această strună de bas s-o ciupesc!

Se sparge cupola rozalie a zilelor mele.
O traistă de aur în inimă a mijit.
Multe femei am sărutat,
Multe femei prin unghere le-am înghesuit.

Da! E amar adevărul pe pământ;
De copil ochii mei au putut să vadă
Cum, pe rând, dulăii ling
Zeama prelinsă sub noadă.

Aşadar, de ce să fiu gelos,
De ce să sufăr eu oare?
Viaţa noastră - cearşaful pe pat,
Viaţa noastră - tinde spre vâltoare.

Cântă dar, cântă! În avântul fatal,
Mâinile astea fatale nenorociri arată.
Ştii ce? Ducă-se-n aia a mă-sii!
Eu, prietene, nu voi muri niciodată.

                                  1922
                   
                                            Переводчик: Адриан Букуреску
                                            Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu