Tezaurul dacic de la Sânnicolau Mare

 

Cel mai important tezaur aflat la Viena, Austria, expus la Kunsthistorisches Museum. Ar trebui ca, în sfârșit, România să-l recupereze!

Ciocârlanul și Ciocârlia

 

 

          Mitologie românească

     

     Ciocârliile sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul Passeriformes, care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă și își fac pe sol cuibul care conține aproximativ șase ouă pestrițe. 

     Ciocârlanul (Galerida cristata) mai este cunoscut și sub numele de ciocârlia moțată, grație penajului din creștetul capului, ridicat ca o creastă. Datorită acestei creste, Geto-Dacii îi spuneau S-KORYLO ”Cu Coroană; Cel Încoronat”; cf. rom. se; rus. s, so ”cu”; latin. corolla ”coroniță”; alban. kurore ”coroană; cunună”; slav. kral' ”rege; împărat; domnitor”; rom. ciocârlie. În onomastica românească, apare și numele de familie Ciocârlie.

     O legendă românească spune că barza a hotărât să rămână iarna, pentru a vedea și ea cum e frigul. Când se lumină de ziuă, barza se trezi înghețată și flămândă. După un timp, ciripi un ciocârlan. Atunci, barza l-a lovit cu ciocul în cap și i-a scos penele țugui în creștet. Și de atunci, barza nu mai întârzie iarna la noi, ca să nu înghețe, iar ciocârlanul a rămas cu moțul pe cap. 

     Iată o ghicitoare sugerând ciocârlia:

Către Soare se avântă

Dimineața-n zori și cântă.

     În același sens, o altă legendă explică de ce ciocârlia cântă numai în văzduh și nu pe crengile copacilor sau în grâu. Cică demult-demultă, într-o țară îndepărtată, se afla un palat în care trăia o prințesă nespus de frumoasă, cu numele de Lia, și această prințesă era încuiată în palat de tatăl său, pentru a nu fi răpită de zmeii cei răi, care furau fecioare. Într-o zi, împăratul chemă pețitori la curte, pentru că venise vremea ca fiica lui să se mărite. Însă Lia nu vroia să se mărite cu nimeni, și sttătea cât era ziua de lungă privind la Soare printr-o ferestruică și cânta nespus de frumos. Trecu multă vreme, și veni toamna, iar lucrurile păreau să-și fi ieșit din fire, deoarece Soarele, plăcându-i și lui domnița, apunea tot mai târziu. Văzând aceasta, muma Soarelui îl urmări pe fiul său și văzu frumoasa domniță, la care el se oprea în fiecare seară și uita să mai apună. Cu părere de rău, muma Soarelui o prefăcu pe frumoasa fată în ciocârlie. 

 

     În folclor, ciocârliei îi sunt consacrate mai multe cântece, printre care și acesta:

Lie, Lie,

Ciocârlie,

Zbori în Soare

Cântătoare 

Și revină 

Din lumină

Pe pământ

Cu dulce cânt!

                                                                                                    

                                                                                            Adrian Bucurescu

 

 

Un kitsch jignitor la adresa istoriei noastre

 

                                               Alba Iulia: schimbarea ”gărzii austriece”

Statuia regelui Matia Corvin

Cluj-Napoca

 

Misteriosul herb al Corvinilor

 

          Istoria Secretă 

     Cele mai multe amănunte despre neamul Corvinilor le-am aflat din ”Cronica Daciei”, cunoscută astăzi sub titlul ”Codex Rohonczi”. Lucrarea este scrisă de unul dintre ei, anume Vasia, care este atestat ca mare spătar, în vremea domniei lui Mircea cel Mare. Am tradus toată această cronică, din graiul getic, dar, din mai multe motive, nu am de gând s-o public vreodată în întregime.

     Pe scurt, Corvinii conduceau Muntenia Răsăriteană, care rămăsese credincioasă Cultului Zalmoxian, dovadă că nu există nicio urmă de lăcaș creștin în acest tărâm până prin veacul al XV-lea. Reședința lor era la Helis, fosta capitală getică în vremea domniei marelui rege Dromichaites. Astăzi, locul acestei glorioase cetăți se numește Piscu Crăsanilor, care se află între satele Copuzu și Crăsanii de Jos, în județul Ialomița. 

                                                                                 

                                                               Ruinele cetății Helis   

            
     Supranumele de COR'BUS vine de la tenul închis al acestei familii; cf. rom. corb; harap; latin. corvus, alban. korb ”corb”. Celebra luptă de la Rovine s-a dat pe moșia lor, prin care trecea râul Ialomița. O dovadă a acestei localizări este un sat din respectivul teritoriu, numit astăzi ROVINE; cf. germ. Rabe, engl. raven ”corb”. Foarte aproape de Piscu Crăsanilor s-a aflat satul Cioara, din comuna Ion Roată. Tot așa, în apropiere se află comuna Sălcioara, a cărei denumire vine din SELO CIOARA ; cf. alban. seli ”sediu”; slav. selo ”sat”; rom. cioară.

     Această puternică familie munteană a intrat în conflict cu voievodul Mircea cel Mare, cu care de altminteri era înrudită. Unul din motive a fost că domnitorul a refuzat să plătească pagubele din urma luptei de la Rovine, în care Corvinii se remarcaseră. Alt motiv a fost că Mircea le-a impus și boierilor taxe, nu doar țăranilor, cum fusese legea până atunci. Revoltați, mai mulți Corvini au trecut munții și au intrat  în slujba regelui Ungariei, care le-a și răsplătit vitejia în lupte cu domeniul de la Hunedoara. 

                                                                 

                                                   Castelul Corvinilor de la Hunedoara

     Conducătorul pribegilor a fost Voicu, ce fusese solul lui Mircea cel Mare în mai multe țări; cf. rom. paic (arh.) ”sol”. Celebrul său fiu, Ion Corvin sau Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei. Soția lui Voicu și mama lui Iancu purta denumire getică de AR I ZOFAT ”Strălucitoare ca Neaua”, termen atestat și ca plantă medicinală dacică; cf. rom. aur; latin. aurum, alban. ar ”aur”. În istoriografia maghiară, numele doamnei este transcris Erzsebet. Una dintre cele mai gogonate informații este că Iancu ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund al Ungariei! Iancu, zis și Ioan de Hunedoara, a fost unul dintre cei mai inteligenți și mai viteji Români din Evul Mediu, el fiind pe rând ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, guvernator și regent al Ungariei și căpitan general al regatului, mare comandant militar, apărător al Belgradului asediat de Turci.

                                                                 

                                                                      Ioan de Hunedoara

     El a fost tatăl celui mai glorios rege al Ungariei, Matia Corvin, născut la Cluj.

                                                               

                                                                   Matia Corvin

     Pe seama corbului cu inel în cioc s-au iscat mai multe legende. Însă adevărata semnificație se vădește în lectura getică a simbolurilor de pe herbul acestei familii, doi corbi cu câte un inel în cioc: 

CORBUS INELIS CORBUS INELIS, care se înțelege astfel: CORBUS IN ELIS COR'BUS I NELIS. Tălmăcirea: ”Corvinii de la Helis au plecat în Transilvania”.

     Lexic: 

INELIS - ”inel”; cf. rom. inel; inelaș; ineluș; latin. anellus ”ineluș”;

CORBUS - ”corbii; Corvinii”; cf.. rom. corb; latin. corvus, alban. korb ”corb”;

IN - ”de la; din”; cf. rom. în;

ELIS - ”Helis”; 

COR'BUS - ”mișcare; plecare; mers”; cf. rom. a se grăbi; haraba; corabie;

NE-LIS - ”Transilvania”; termen care traduce latin. Trans-silvania ”Peste (în) Păduri (Crengi)”; cf. alban. ne, rus. na ”în; la”; rom. leasă ”desiș mare într-o pădure; împletitură de nuiele”; laz ”pădurice; teren de curând despădurit”; alban. lis ”stejar”; rus. les ”pădure”; rom. nuiele.  

 

     Iată și misterul celor doi lei, care apar uneori pe stema corvină, cu cheia tot în graiul getic: DAI LEO ”Doi Lei”; cf. rom. doi; latin. duo, alban. dy ”doi”; rom. leu; latin. leo ”leu”. Cu totul, DAILEO înseamnă ”Înălțime; Vigoare; Superioritate; Vrednicie; Strălucire; Slavă”; cf. rom. deal; deală ”faptă; creație; muncă; treabă; afacere”; latin. tilia ”tei”; alban. i dale ”proeminent”; e diel ”duminică”; Diell ”Soare”; dolli ”toast”. Într-adevăr, vrednici au fost!

                                                                                                         

                                                                                                              Adrian Bucurescu

Corbul

 

 

          Mitologie românească

 

     Corbul (Corvus corax) este o pasăre mare, de 63-72 cm, omnivoră, din familia Corvidelor, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic. Este ocrotit prin lege. 

     Denumirea românească a corbului vine chiar din graiul strămoșilor noștri antici, unde este atestat numele masculin CORBUS. După cum era pronunțat, termenul COR'BUS avea mai multe tâlcuri, printre care: ”Lovitură; Luptă; Mișcare; Viteaz; Războinic; Înțepător; Inflamare; Umflare; Forță; Cusătură; Încropeală; Croială; Bătaie; Tăietură; Suferință; Mohorât; Întunecat; Negru”; cf. rom. gârbaci; haraba; corabie; cărăbuș; harbuz; a cârpi; chirpici; cârpaci; hârb; corb; harap; Ghervase, Ghervasie (nume); latin. corvus ”corb”; alban. garbe ”ploscă”; korb ”corb”; franc. cravache ”cravașă”. 

     Desigur, de la sensurile de ”Viteaz” și ”Forță”, corbul a strălucit multe veacuri în stema Țării Românești, până la acvila de astăzi. În mitofolclorul nostru, corbul este o pasăre sfântă, fiindcă l-a hrănit cândva pe Sfântul Ilie; se mai spune că ”e păcat să-l împuști, pentru că are în gură (pe cerul ei) semnul crucii”. De  aceea, corbul din stemă poartă crucea în cioc. Tot legat de corb se zice că ”Acela care-l omoară zace un an (...). Dacă e omorât, bate piatra”.

      O legendă românească spune că, pe vremea Potopului, Noe a trimis corbul să caute pământul, rugându-l să-i dea de vestea îndată ce-l va veadea. Corbul a găsit pământ, însă, lacom din fire, s-a oprit acolo ca să se înfrupte din numeroasele leșuri ce zăceau pe mal. Din pricina acestei purtări, el a fost blestemat să-și schimbe penele albe în negre; să caute mereu numai hoituri; să clocească ouăle în cel mai rece anotimp al anului; să bea apă numai din ploaie și rouă. 

     O altă legendă spune că ”furnica s-a pus rămășag cu corbul că, de-a putea sui el în vârful copacului atâtea oca de fier cât va sui ea, furnica nu-i va mânca puii (...). El a dus sarcina cât a dus, dar n-a putut-o sui până în vârf. Furnica a luat de la dânsul fierul și l-a ridicat ea, da' nu l-a dus ca dânsul drept, ci cotit, și așa l-a suit până-n vârf; și de aceea îi mănâncă corbului puii”!

     Caracterul sacru al corbului, mai ales al celui cu pene albe, se vădește și în descântece, unde este invocat să vindece bolnavii. Iată un exemplu din Preutești, jud. Suceava:

Corb alb șede în prag,

Cere o chită ș-un cuțit.

Eu nu-i dau chită și cuțit,

Ci-i dau gâlcele

Și modâlcele de la N.

Să nu mai rămâie de leac

Cât un fir de mac!

     În general, corbul este văzut ca o pasăre cobitoare, malefică, și de aceea nu e de mirare că, într-un bocet din Gorj, moartea ia chiar chipul unei ”negre corboaice”:

Ieri de dimineață,

Mi s-a pus o ceață,

Ceața la fereastră

Ș-o corboaică neagră,

Pe sus învolburând,

Din aripi plesnind,

Pe min' m-a plesnit,

Ochi a împăienjenit,

Fața mi-a smolit,

Buza mi-a lipit...

     Într-un cântec popular, corbul caută dușmanii țării, turcii și haiducii, ultimii cu sensul de hoți, tâlhari: 

Pe culmița dealului,

Țipă puiul corbului.

- Ce ți-e, puișor, de țipi,

Au ți-e foame, au ți-e sete,

Au ți-e dor de codru verde?

- Nu mi-e foame, nu mi-e sete,

Nu mi-e dor de codru verde,

D-aș mânca carne de turc

Ș-aș bea sânge de haiduc.

     Poate și de la faima de dușman al turcilor îl va fi ales neamul Corvineștilor în stema lor... În balada populară ”Novac și corbul”, pasărea e de partea haiducilor, pe care îi ajută în lupta împotriva turcilor.

 

                                                                                                           Adrian Bucurescu

Șoarecele

 

 

         Mitologie românească 

     Fiind dăunător, șoarecele nu este privit cu simpatie de oameni și rareori are un rol pozitiv în mitologia românească. Geții îi ziceau ZYRAXES ”Mâncăciosul; Hrănitorul”, cum se numea și un rege de-al lor, unde ZYR însemna ”(De) Mâncat”, de unde avem și rom. jir, AXES fiind sufix; cf. latin. sorex, -icis ”șoarece”. Din același termen getic, româna a moștenit și șorici. Regional, șoarecelui i se mai spune și șocâte.    

     Într-o legendă, se spune că șoarecii au fost făcuți de Diavol, în timpul Potopului, ca aceștia să roadă corabia lui Noe și s-o scufunde. Îndată ce s-au văzut pe acea corabie, șoarecii s-au apucat să roadă lemnul și ar fi găurit nava, dacă Noe, plimbându-se ca un căpitan prin toate colțurile, nu ar fi dat de ei. Atunci el s-a înfuriat și, cum nu avea nimic cu să dea după ei, și-a scos căciula și a aruncat-o după ei. Cum a căzut, căciula s-a prefăcut într-o pisică și, pentru că Noe o azvârlise cu gândul să prindă șoarecii cu ea, mâța s-a și repezit și a făcut prăpăd printre ei. De-abia a scăpat o pereche, ascunzându-se în fundul corăbiei, în fânul pentru animale. Și ade atunci, mâța, cum vede un șoarece, îl ucide.

     Ca să scape de șoarece, omul îi ”leagă gura”, legând 99 de noduri în ața de la sacul de grâu. Ca să li se potolească foamea, li se pune pe trunchiuri de copaci un fund de mămăligă, un ceaun și un făcăleț. După toate acestea, omul descântă:

Luna-i la sfârșit

Și oaspeții mei la despărțit!

     Ca să-i scoată afară din casă, oamenii mai spun și astfel:

Crai Nou în case,

Guzganii afară să iasă!

     În ținuturile Aromânilor, femeia care descântă de șoareci și de șerpi, în ajunul zilei de 1 Mai, aleargă prin casă și zice:

Fugiți, șoareci,

Fugiți, șerpi,

Că vine sabia

De la Dumnezeu 

Și vă va tăia!

     Totuși, copiii invocă șoarecele ca să le aducă un dinte de fier! Când le cad dinții de lapte, ei îi iau și îi pun în borta  șoarecelui, rugându-l să le aducă alți dinți, mai tari și mai rezistenți.

     Iată și câteva ghicitori sugerând șoarecele:

Încui, descui,

Și hoțul rămâne în casă.

             ***

Ulcicuță laură

Țuști în gaură.

            ***

Mic, la inimă haină,

Roade sacul de făină.

            ***

Pâș-pâș,

Hoții la brânză!

            ***

Domnișor cu haine scurte,

Ce cuprinde tot ascunde.

           ***

Morișcă de os,

Fugi iute jos!

     Șoarecele a intrat și în proverbe, cel mai cunoscut fiind acesta:

Când pisica nu-i acasă,

Joacă șoarecii pe masă.

     Unele ierburi de leac și-au luat numele de la șoareci, cum e șoricia, invocată într-un descântec de trânji, din Nanov, jud. Teleorman: 

Șoricie, buruiană mare,

Și mai mare decât toate buruienile,

Nu te-am luat de vreo bere,

De vreo mâncare,

Ci te-am luat să lecuiești pe N.

De-o avea trânji, de-o avea trânjoaică,

De-o avea neg, de-o avea bubă,

De-o avea 99 de feluri de bubă,

Ce fel de bubă o avea,

Să te milostivești

Și să tămăduiești,

Să-i seci toate vinele,

Toate durimile,

Toate usturimele,

Și să rămâine N. curat,

Ca aurul strecurat!

                                                                       Adrian Bucurescu