vineri, 9 decembrie 2022

Corbul

 

         


 

          Mitologie românească

 

     Corbul (Corvus corax) este o pasăre mare, de 63-72 cm, omnivoră, din familia Corvidelor, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic. Este ocrotit prin lege. 

     Denumirea românească a corbului vine chiar din graiul strămoșilor noștri antici, unde este atestat numele masculin CORBUS. După cum era pronunțat, termenul COR'BUS avea mai multe tâlcuri, printre care: ”Lovitură; Luptă; Mișcare; Viteaz; Războinic; Înțepător; Inflamare; Umflare; Forță; Cusătură; Încropeală; Croială; Bătaie; Tăietură; Suferință; Mohorât; Întunecat; Negru”; cf. rom. gârbaci; haraba; corabie; cărăbuș; harbuz; a cârpi; chirpici; cârpaci; hârb; corb; harap; Ghervase, Ghervasie (nume); latin. corvus ”corb”; alban. garbe ”ploscă”; korb ”corb”; franc. cravache ”cravașă”. 

     Desigur, de la sensurile de ”Viteaz” și ”Forță”, corbul a strălucit multe veacuri în stema Țării Românești, până la acvila de astăzi. În mitofolclorul nostru, corbul este o pasăre sfântă, fiindcă l-a hrănit cândva pe Sfântul Ilie; se mai spune că ”e păcat să-l împuști, pentru că are în gură (pe cerul ei) semnul crucii”. De  aceea, corbul din stemă poartă crucea în cioc. Tot legat de corb se zice că ”Acela care-l omoară zace un an (...). Dacă e omorât, bate piatra”.


      O legendă românească spune că, pe vremea Potopului, Noe a trimis corbul să caute pământul, rugându-l să-i dea de vestea îndată ce-l va veadea. Corbul a găsit pământ, însă, lacom din fire, s-a oprit acolo ca să se înfrupte din numeroasele leșuri ce zăceau pe mal. Din pricina acestei purtări, el a fost blestemat să-și schimbe penele albe în negre; să caute mereu numai hoituri; să clocească ouăle în cel mai rece anotimp al anului; să bea apă numai din ploaie și rouă. 

     O altă legendă spune că ”furnica s-a pus rămășag cu corbul că, de-a putea sui el în vârful copacului atâtea oca de fier cât va sui ea, furnica nu-i va mânca puii (...). El a dus sarcina cât a dus, dar n-a putut-o sui până în vârf. Furnica a luat de la dânsul fierul și l-a ridicat ea, da' nu l-a dus ca dânsul drept, ci cotit, și așa l-a suit până-n vârf; și de aceea îi mănâncă corbului puii”!

     Caracterul sacru al corbului, mai ales al celui cu pene albe, se vădește și în descântece, unde este invocat să vindece bolnavii. Iată un exemplu din Preutești, jud. Suceava:

Corb alb șede în prag,

Cere o chită ș-un cuțit.

Eu nu-i dau chită și cuțit,

Ci-i dau gâlcele

Și modâlcele de la N.

Să nu mai rămâie de leac

Cât un fir de mac!

     În general, corbul este văzut ca o pasăre cobitoare, malefică, și de aceea nu e de mirare că, într-un bocet din Gorj, moartea ia chiar chipul unei ”negre corboaice”:

Ieri de dimineață,

Mi s-a pus o ceață,

Ceața la fereastră

Ș-o corboaică neagră,

Pe sus învolburând,

Din aripi plesnind,

Pe min' m-a plesnit,

Ochi a împăienjenit,

Fața mi-a smolit,

Buza mi-a lipit...

     Într-un cântec popular, corbul caută dușmanii țării, turcii și haiducii, ultimii cu sensul de hoți, tâlhari: 

Pe culmița dealului,

Țipă puiul corbului.

- Ce ți-e, puișor, de țipi,

Au ți-e foame, au ți-e sete,

Au ți-e dor de codru verde?

- Nu mi-e foame, nu mi-e sete,

Nu mi-e dor de codru verde,

D-aș mânca carne de turc

Ș-aș bea sânge de haiduc.


     Poate și de la faima de dușman al turcilor îl va fi ales neamul Corvineștilor în stema lor... În balada populară ”Novac și corbul”, pasărea e de partea haiducilor, pe care îi ajută în lupta împotriva turcilor.

 

                                                                                                           Adrian Bucurescu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu