De Ursită

 

                                                                                                 Colecție particulară

Săptămâna Leneșilor

 

 

          Din folclorul românesc: 

De la părinți am apucat

Lunea, marțea n-am lucrat;

Miercurea e o zi mare,

O țin pentru multe boli;

Joile sunt legate,

Căci nu vreau să fac păcate.

Vinerea-i o zi scumpă,

Nu mă prea silesc la muncă;

Sâmbăta m-am apucat

Ș-am făcut o bubă-n cap.

Ce să fac? Să sar în pat, 

Să scap de buba din cap.

Duminica-i o zi împărătească,

Toată lumea s-o cinstească.

Luni este Lunei,

Marți, Macoveiu,

Miercuri, Miercurele, 

Joi, Joia Iepelor,

Vineri s-au strâns unsprezece vineri,

Sâmbăta se face pomană în sat,

Să nu mă duc ar fi păcat.

Duminică a lăsat Dumnezeu

Să mă odihnesc și eu.

Zambile. Cultul Zalmoxian la Templieri

 

 

          Flori și rosturi daco-române 

     Frumoasele și parfumatele zambile au ajuns în Europa abia în anii 1.500, fiind cultivate pentru prima oară în Austria. În secolele XVII-XVIII, asemenea lalelei, zambila se găsea numai în colecțiile de plante ale celor înstăriți, care de obicei le colecționau ca pe niște trofee de preț. Grație frumuseții și parfumului persistent al zambilelor, bulbii lor erau foarte scumpi.

     Crescând în Asia Mică, unde, înainte de elenizare, înfloreau mai multe regate tracice, putem afirma că ele făceau parte din flora Traciei. Dar un soi înrudit creștea chiar în țara noastră, căci printre plantele medicinale dacice este pomenită și DINUBULA, de unde vine în românește și denumirea de zambilă. 

     Nimic surptinzător, deoarece în flora noastră autohtonă avem și zambilă-de-apă, zambilă-de-câmp și zambilă-moțată, ultima fiind cu siguranță cea la care se referea lista cu plante medicinale dacice. Aceasta înflorește din Aprilie până în Mai, și i se mai spune muscari sau zambile-struguraș. Are flori de la cel mai curat alb până la albastru închis și purpuriu. Din nefericire, încă nu știm la ce erau bune de leac zambilele-moțate, astăzi fiind cultivate în grădină numai grație frumuseții lor.

 

 

                                                                 Zambile-moțate

 

     Zambilă-moțată i se mai spune și unei femei frumoase și cochete!

     Din mai multe motive, putem bănui că zambila-moțată era socotiă și floare sacră, căci iată ce însemna DINUBULA: 1. DI NUBULA ”Cea Sfântă; Cea Minunată; La Ceremonii; Cea Fermecătoare; Cea Frumoasă; Cea Nobilă; Cea Măreață; Cu Moț; Cu Vârf; Cea Înțepătoare; Cea Războinică; Cea Supărată; Cu (la) Tristețe; Cea Ascunsă; Cu (la) Taine”;  cf. rom. de; NAPARIS - râul sacru al Geților, Ialomița de astăzi; nafură (pop.) ”anafură”; nufăr; nefer (arh.) ”soldat; poteraș”; năvală; a năvăli; latin. nobilis ”cunoscut (cuiva); cunoscut în lume; vestit; renumit; celebru; nobil din naștere; de familie nobilă”; nubilis ”vârstă de măritat”; novello ”a planta cu viță nouă; a reînnoi; a schimba”; novellus ”tânăr; nou”; nebula ”negură; vapori; brumă; ceață; nori; întuneric; văl”; nubilus ”acoperit de nori; noros; aducător de nori; întunecat; trist; nefericit”. 2. DINUBULA ”Sfințenie; Minune; Farmec; În-cântare; Eveniment; Ceremonie; Ritual; Frumusețe; Bunătate; Vrednicie; Vitejie; Pricepere; Meșteșug”; cf. rom. tâmplă ”catapeteasmă; iconostas; partea laterală a capului, între ochi și ureche”; zamfir ”safir”; zamfiră ”grangur; pasăre cântătoare migratoare; tambură ”vechi instrument muzical, asemănător cu mandolina”; țambal; a se tâmpla (arh.) ”a se întâmpla”; zambilă (bot.); jimblă; tâmplar; zimbil ”coș împletit din papură sau din rogoz; coșniță; pălărie de paie”; Jimbolia (loc.); Zamfir, Zamfira (n.); latin. templum ”templu”; franc. templier ”templier”. 

     

                                                                     Zambilă-de-apă

     Cum se știe, Ordinul Templierilor includea cavaleri-călugări, ceea ce trimite la unele sensuri din DINUBULA, asemănătoare cu rom. tâmplă. Că acest ordin își luase denumirea din graiurile trace o demonstrează încă o tălmăcire din DI NUBULA ”Doi Divini; Doi Fermecați; Doi Minunați; Doi Măreți; Doi Nobili”; cf. rom. doi; alban. dy ”doi; două”; get. NAPARIS; rom. nafură; nufăr; latin. nobilis. Și, ca să afle încă o dată și latinomanii, iată încă un argument că toate miturile Europei antice și medievale au plecat din Dacia, anume misterioasele ilustrații cu câte doi templieri pe un cal, simbol al sensului de ”Doi Nobili”.

       În realitate, DI NUBULA ascundea adevăratul cult al Templierilor, adică al Celor Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS, Amândoi supranumiți și Zalmoxis. Chiar steagul templierilor, precum și veșmintele lor de gală, cu Crucea Roșie pe fond, respectiv pe mantia albă, sugerau culorile sacre ale Zalmoxienilor, Roșu și Alb, păstrate până astăzi în firele Mărțișorului nostru. Să se știe și că, în drum spre Ierusalim, Templierii au trecut prin Ardeal, Țara Românească și Peninsula Balcanică, toate tărâmuri tracice, de unde, slavă Cerului, au avut ce învăța!

     Și, ca să fie și mai limpede că Acei Divini erau Frate și Soră, iată-I reprezentați într-o altă imagine, mai explicită:

 

     Așadar, din punctul de vedere al regelui Franței și al Bisericii Catolice, acuzele, sfârșite prin schingiuri și moarte, erau adevărate: TEMPLIERII CHIAR SE ÎNCHINAU LA ZEI ”PĂGÂNI”!  

                                                                                                            Adrian Bucurescu

Pește

 

                                         Sculptură de Constantin Brâncuși

Zodia Peștilor la Atlanți și la Români

 

 

     Zodia Peștilor este orânduită între 19 Făurar și 20 Mărțișor. Ca și celelalte zodii, și cea a Peștilor se referă la cu totul altceva, legat de natură și de climă. Semnul acestei zodii a fost o ideogramă, care s-a impus definitiv în civilizațiile europene și vest-asiatice. Există expicații și pentru această denumire. 

     Întru aceasta trebuie să plecăm de la graiul Geților, pe pământul cărora înflorea centrul Imperiului Atlant. Aflăm astfel o cetate pe malul Nistrului, cu numele de PHYSCA, fiind limpede că înseamnă ”Pești”, mai ales că actualmente localitatea se numește Râbnița; cf. rom. râvnic ”râmnic; iaz cu pește; heleșteu”. 

     Așadar, să vedem ce alte sensuri mai avea acest toponim în graiul strămoșilor noștri antici! PHYSCA se traduce astfel:”Înmugurire;Germinare; Lujer; Răsad; Plantă; Creangă; Încolțire; Încolțeală; Înconjurare; Atac; Vânătoare; Înțepătură; Vârf; Superioritate; Deasupra; Înmulțire”; cf. rom. vâsc; fișcă; pușcă; a împușca; pește; a pescui; a pișca; fișcă; pisc; a foșgăi; latin. fascis ”mănunchi; snop; legăturică; sarcină; povară”; fasces ”fasce; snop de nuiele înmănuncheate în care era înfiptă o secure, purtat de lictorii care mergeau înaintea marilor demnitari, ca semn al dreptului lor de a pedepsi; funcție înaltă; consulat”. piscis ”pește”; Piscis - Constelația Peștilor; alban. bisk ”butaș; mlădiță”; peshk ”pește”; bashki ”primărie”; germ. Fisch, engl. fish ”pește”.

 

     Este cât se poate de limpede că sensul originar atlant se referea la răstimpul când Natura se înviorează, iar plantele încep a germina, adică în lunile Făurar și Mărțișor. Se mai poate înțelege de aici că și pe vremea Atlanților, aici, în Sud-Estul Europei erau tot patru anotimpuri, cu clima asemănătoare cu cea de astăzi. Singura legătură cu Peștii este cea fonetică.

     Se spune că personalitatea nativilor din Zodia Peștilor îi face să prefere singurătatea și să evadeze în lumi imaginare, doar de ei concepute. Mulți dintre aceștia sunt artiști înnăscuți. Fiind guvernați de planeta Jupiter, nativii din Pești au înclinații puternice către spiritualitate, unii fiind interesați de religie sau de practici cum ar fi yoga și meditația. Unul din punctele lor negative este greutatea de a uita trecutul, având dificultăți la a-i ierta pe ceilalți. Nativii din Zodia Peștilor sunt predispuși și la schimbări de dispoziție și la impulsuri imprevizibile. 

 

     Pietrele lor norocoase sunt: ametistul, acvamarinul, cuarțul alb, rubinul opalul și citrina.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

Iarna în taiga

 

                                                     Tigrul siberian

Din rude mari împărătești - Urzicile

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Plin de miracole, graiul getic leagă modesta urzică de tragica împărăteasă atlantă, EURYDIKE, iubita soție a lui Orfeus. Iată cum stau lucrurile: E U RYDIKE înseamnă ”Cea care se înalță; Care este Măreață; Care e Mărinimoasă; Care e Ocrotită; Care se apără; Care se bate; Care se împunge; Care e Agresată; Care e Supărată; Care se taie; Care se desparte; Care se înțeapă; Cea cu (din; pe, la; în) Vârf; Care este Sus; Care e Superioară; Care e Cultivată; Care are Rădăcină; Care e Hrănitoare; Care este Întremătoare; Care e Vindecătoare”; cf. rom. ea; a - art. hot. adj.; a (se) ridica; ortac; herțeg ”duce; voievod”; arțag; a se hurduca; artig ”bucată mare de carne; piciorul întreg al unui animal”; a se rătăci; urzică; a urzica;  ridiche; Reteag (loc.); Iordache, Rodica (n.); latin. urtica ”urzică”; radix, -icis ”rădăcină”; alban. ortek ”avalanșă de zăpadă”; got. hrotheigs ”glorios”; germ. Herzog ”duce; conducător al oastei”; rus. raduga ”curcubeu”. 

 

     Despre Eurydike, legendele antice povesteau că era o nimfă a copacilor, adică o driadă, și a devenit iubita și soția marelui cântăreț și profet, Orfeus. Aceleași legende spuneau că Eurydike a pierit mușcată de un șarpe veninos, stârnind astfel marea durere a lui Orfeus. 

     Ca un ecou al denumirii imperiale a urzicilor, în flora României avem și un soi numit urzica crăiască. Și cum se va vedea, urzica are unele calități sugerate de denumirea de E U RIDYKE. Ea crește prin locuri ruderale, pe lângă garduri, marginea pădurilor, tăieturi, prin grădini și șanțuri. Planta conține tanin, vitaminele A, C, K etc. Urzicile sunt întrebuințate primăvara în alimentație. Fibrele lor liberiene, din tulpinile bine dezvoltate, se folosesc ca fibre textile, mai ales pentru confecționarea sacilor.

     Rădăcina și părție aeriene ale urzicii se foloseau pentru vopsitul în galben. În ținutul Tutovei, rădăcinile se spălau, se pisau și apoi se puneau la fiert în borș proaspăt. După ce se obținea zeama colorată, se lăsa să se răcească, se punea în ea piatră acră și apoi sculurile de lână, care se țineau o zi-două, până primeau culoarea dorită. În ținutul Sucevei, se culegeau frunzele tinere și se fierbeau în apă, până se colorau bine, apoi se introduceau în ea sculurile de lână, care înainte se împietreau în zer și piatră acră.

 

     Ceaiul din frunze și vârfurile florifere, îndulcit cu mierea sau zahăr, se folosea împotriva tusei, nădușelii și durerilor de piept. Unii amestecau floarea de urzică cu miere și fagure alb, luând din ea câte o linguriță, ca leac de tuse și dureri de piept. Decoctul rădăcinii și al frunzelor se mai lua la tuse cu sânge, hidropizie și hemoragii. Decoctul frunzelor se mai lua pentru greutate la inimă și leșin. De ciumă se făceau oblojeli cu urzici fierte, cu frunze și rădăcini. În multe părți, se foloseau împotriva frigurilor. La friguri de trei zile, se punea într-un pahar rachiu, floare sau sămânță de urzică pisată și se dădeau bolnavului, când îl prindea frigul. Prin împrejurimile Careiului, ceaiul din părțile aeriene se folosea în amigdalite și împotriva palpitațiilor.

 

     În Bihor, urzica se ducea în casă, înaintea altor plante, flori de câmp, ca să nu aibă parte de purici. Prin alte părți, urzicile se fierbeau, cu alte plante, în lăutorile ce se făceau pentru spălatul pe cap.

     În primăvară, când se restrângeau rezervele de hrană și începea Postul Mare, urzicile aveau un rol important în alimentație, ca fortifiant al organismelor slăbite, subnutrite. Faptul a generat credințe și practici diferite. Valoarea lor nutritivă a fost intuită demult; de aceea, peste tot se spune că înnoiesc sângele, întăresc. Unii făceau o cură de urzici fierte, ori de urzici, ștevie, fumăriță și trei-frați-pătați. Se lua câte un pumn din aceste plante, se fierbeau și din zeamă se lua, de trei ori pe zi, pe nemâncate, câte două linguri pline, timp de 15-20 de zile. Ca să fie mai plăcută, unii o luau cu zeamă de carne de vită sau de găină și în acest timp nu mai luau băuturi spirtoase și vin, nu mâncau sărături sau acrituri. În unele sate din Bucovina, când mâncau întâia dată urzici, spuneau: ”Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz și iapa, copil!”. Când se ducea prima îmbucătură la gură, se mai zicea și: Bucate noi în gură veche!

     Se spunea că urzica-i buruiana lui Marț-Mărțișor, că e ca și Marț de iute și tare, cine o mănâncă se întărește. În multe sate, hrănirea cu urzici în anumite zile a fost legată de diferite credințe. Astfel, se mai spunea că de ziua Dochiei e bine să mănânci urzici, ca să nu te muște puricii. Urzica se dă în gura foamei, zice un proverb popular, deoarece sărăcimea cu ea își astâmpăra foamea, dușmanul ei cel mai mare, mai cumplit, mai neâmpăcat. 

      Urzicatul

     În multe zone, la o anumită dată, femeile se sculau de dimineață, luau o sită sau un ciur și o pereche de foarfeci și plecau la cules de urzici, pe care le tăiau cu foarfecele sau le rupeau cu unghiile degetului mare și ale celui arătător, le scuturau și le puneau în coșulețul adus cu ele, zicând:

     Urzică,

     Burzică,

     Nu mă mușca,

     Că-i mama a făta,

     Toată te-a mânca!

     Apoi se duceau acasă cu ce culeseseră și-i urzicau pe toți ceilalți, ca să fie iuți peste an, harnici. Urzicatul continua în cursul zilei, fiind și o distracție mai ales pentru tineret. Un smoc de urzici, legat în vârful unei prăjini, avea și unul din flăcăii îmbrăcați în frunze, care cutreierau satele din unele zone și jucau prin curți, iar cu urzicile mai dădeau după cei ce se strângeau în jurul lor, cu mâinile ascunse, după cei ce-i întâlneau pe drum, ce stau pe la răspântii. 

 

     Urzicatul se mai practică și astăzi prin unele sate, urzicate fiind mai ales fetele de măritat.

          Nunta Urzicilor

     Prin Nunta sau Măritarea Urzicilor, în tradițiile noastre, se înțelege înflorirea acestora și încetarea lor de a mai fi apoi bune de mâncat. După spusa unora, Nunta Urzicilor cade în ziua de Buna Vestire, iar după a altora, în ziua de Florii. Cei mai mulți însă susțin că ea cade în Joia Mare. Într-una din aceste sărbători, fetele de măritat se duceau în pădure și culegeau flori de primăvară, făcându-și din ele cununițe, în care împleteau și urzici, ca să fie iuți, adică harnice, când vor deveni neveste.

 

     Ciudatul eveniment al Nunții sau Măritării Urzicilor vine din străvechime, unde este atestat și numele feminin trac URSICINA, care nu avea nicio legătură cu urzicile, fiind denumirea unei Zâne a Apelor, căci UR SICI NA însemna ”Care întoarce Corăbiile; Unde întorc Navele”; cf. rom. a (se) suci; naie ”barcă; navă; corabie; luntre”. De aici a rămas denumirea actualului municipiu Urziceni, căci acolo, doar până  la un cot al Ialomiței, înaintau corăbiile, pe vremea când râul, după spusele lui Vasile Pârvan, în ”Getica”, era navigabil. Etimologia populară ”a tradus” între timp numele în URSIC INA ”Trecerea Urzicilor” sau ”Împlinirea Urzicilor”; cf. rom. urzică; an; uină ”mătușă”; latin. ineo ”a se duce în (la); a porni la”; alban. ane ”latură; margine”; rom. a se răzghina ”a se desface crengile de trunchi, sub greutatea fructelor”, De aici sintagma URSIC INA a mai fost înțeleasă și ca ”Întărirea Urzicilor” și ”Întrecerea Urzicilor”, apoi ca ”Petrecerea Urzicilor”; cf. rom. urzică; ină ”fibră”; ana ”frânghie pescărească; oină; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; grec. ana ”în sus”. Din această ”petrecere” provin și Urzicatul și Nunta Urzicilor. Aceste datini sunt, poate, și un ecou al unui tâlc de la E U RIDYKE ”Care (se) înțeapă”.

                                                                                                                Adrian Bucurescu

          Bibliografie:

     Adrian Bucurescu - Enigma Atlanților, Ed. Axa, 1998;

     Adrian Bucurescu - Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999;

     Valer Butură - Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

     Simion Florea Marian - Sărbătorile la Români, vol. II, Ed. Fundației Culturale Române, 1994.