Folclor românesc cu omăt

        

          Ghicitoare

Din argint, cernut din cer,
Face iarna lăicer
Și-l întinde, alb și mare,
Să-ți ia ochii până-n zare.


           Meteorologie

      Dacă Făurar este încărcat de zăpadă, o vară frumoasă se prevestește.

Frezii

     

Într-o zi de Făurar,
scrisă verde-n calendar
mi-am adus mănunchi plăpând,
florile le răsfirând,
     flori de frezii,
     prin ardezii,
     viorii și ghiurghiulii,
     albe, crem, portocalii,
     roșii, galbene, albastre,
     risipind parfum din glastre.

În oraș ninge domnește,
dar iubita nu grăbește,
nu grăbește, nu se-arată,
nu vine ca altădată.
S-o fi temând de zăpadă,
de nu vrea să mă mai vadă.
Mai bine-aș fi și eu floare
prea frumos mirositoare,
cu tulpina-ntr-un pahar,
și de dor să n-am habar!

               
                    Adrian Bucurescu

Leul

          Mitologie și istorie românească

 

     În dialectele tracice, leul era numit astfel: LAEVIUS, LAIAI, LAO, LEIO, LEO, LEV, LEU, LIO, LII. Toate aceste variante însemnau ”Forță: Bogăție; Strălucire; Ardență; Coacere; Belșug; Bogăție; Valoare; Superioritate”; cf. rom. leafă; lipie; a se lăfăi; leu; latin. laus ”laudă; elogiu; cinste; stimă; renume; faimă; glorie; merit; calitate”; lavo ”a spăla; a scălda”; leo, leonis ”leu”; levo ”a ridica; a înălța; a înviora; a încuraja; a ajuta”; alban. leje ”legitimație; autoritate; permis; licență”; lejoj ”a susține; a permite”; celt. lai ”poezie medievală”; slav. lev ”leu”. ”Regelui animalelor” i se mai spunea și LAUN și LUAN ”Sălbaticul; Războinicul”; cf. rom. lăun - o plantă sălbatică; laune ”toane; capricii”; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”.
     În bună parte, aceste însușiri de leu sunt admirabile, așa că denumirea lui intra deseori în compusele din onomastica Tracilor: BUCOLION, KYBALION, LAODAMAS, LAODIKE, LAODOCOS, LAOGONOS, LAOFON, LAOMEDON, LAOTHOE, LEUKIPPE, LEUCOTHOE etc.
     Paleozoologii au constatat demult prezența leului pe teritoriul cuaternar al României, anume a leului de peșteră, reprezentat de Panthera spelaea și Felis leo spelaeus. Continuitatea lui în bestiarul nord-danubian se datorează și Tracilor de Sud, mai apropiați de Africa. De altfel, leul este cunoscut în  toate culturile vechilor popoare europene, inclusiv în Scandinavia.

 

     Pe monedele reprezentând-o pe Dacia Felix, care la Daci era divinitate, Zeița apare însoțită de un leu și un vultur, simboluri ale forței și gloriei.
     De altminteri, DAKIA era un supranume al Zeiței Supreme, la Geto-Daci, căreia i se mai spunea și LETO sau MARIA.

     Într-un grup statuar de bronz, descoperit la Năeni, județul Buzău, DAKIA este călare pe o leoaică, însoțită de o parte și de alta de Gemenii Divini, APOLLON și ARTEMIS. Fiul sau Fiica din stânga Mamei a fost desprins, dar I-au rămas urmele.
     În vechime, leul, animal sacru și împărătesc, era ocrotit de preoți și de voievozi, și nimeni nu avea voie a-l ucide. O veche amintire a interdicției de a-l omorî s-a păstrat într-un colind din Goleș, județul Hunedoara, unde împăratul cere să i se aducă leul ”legat și înveregat”:
Înălțatul de-mpărat,
Dac-așa că mi-o aflat,
Mare poruncă și-o dat,
Cam prin olate, prin toate
Cine-n lume s-a afla
Să-i aducă leu legat,
Leu legat
Și-nveregat,
Nici de pușcă nepușcat,
Nici de arme săgetat.
     Un voinic își încalecă murgul și pleacă să prindă leul, pe care-l găsește dormind în vârful unui munte. Dar leul se trezește și-l provoacă la luptă dreaptă:
Și la luptă să luară,
Zi de vară până sară.
Și când fu de cătă sară,
Adusă leul pă june,
Cum l-adusă,
Jos îl pusă.
Ș-adusă june pă leu,
Cum l-adusă,
Jos îl pusă
Și-l legă
Și-l verigă,
Sus pă murg îl aruncă,
Jos la țară mi-l tună.
Cine-n lume mi-l vedea
Tot pă june-l fericea,
Pă el și pă maica lui,
C-o scăldat, c-o înfășeat,
Ce mai june ș-o-apucat,
De duce leul legat,
Leu legat
Și-nverigat,
Nici dă pușcă nepușcat,
Nici dă arme săgetat,
La-nălțatul de-mpărat.
O-nchinăm cu sănătate.

     Nu peste tot și nu mereu era interzisă vânarea leului, El era vânat, fiind o ispravă de mare mândrie pentru învingătorul său. Așa se întâmplă și într-un colind din Nou Român, județul Sibiu, unde un voinic găsește un leu dormind:
Jos la țară
Se lăsară,
Găsi spinul de-nflorit.
Jos la umbra spinului,
Zace leu-ntr-adurmit.
Voinic sta ș-a socotit:
Săgeata-l va-ntr-adurmit:
Pân' voinic seama ș-o dat,
Leul mi s-o deșteptat,
Lupta cu voinic ș-o dat.
Când fu leul de-asudat,
Voinic seamă n-o băgat.
Când fu voinic de-asudat,
Sânge de leu revărsat,
Și pe el că mi l-o luat
P-ângă cal ca pe-un ogar
Și acasă l-o adus.
'N grajd de piatră l-o băgat,
Flori de fân i-o revărsat.
El bună veste ș-o dat
Pe la frați, pe la fârtați,
Pe la dalba ibomnică,
Că el leul l-o vânat;
Nu-l vânară-n viclenie,
Da-l vânară-n vitejie.
     Întru cele de mai la deal, nu e de mirare că un voievod din Oltenia, ajuns apoi mare împărat vlaho-bulgar, învingător al Bizantinilor, pe numele său de botez Ioan, a primit supranumele de CA LOIAN ”Precum Leul; Cel Sălbatic; Cel Războinic; Cel Viteaz; Cel Vrednic; Cel Superior; Cel de Sus; Cel Sfânt”; cf. rom. ca; lăun (bot.); laune; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”; rom. Călin Nebunul - basm popular; călin, călină (bot.); clean (iht.); colină; culion ”potcap specific călugărilor ortodocși”; Galan, Gulian (n.); Glina (loc.). În datinile românești, Ian Caloian este un idol-copil trimis pe ape într-o bărcuță, de unde este rugat să se ridice la cer, ca să deschidă porțile ploilor.

     Olteanul nostru, marele conducător al Țaratului Româno-Bulgar, este cunoscut în istorie ca Ioniță Caloian, dar și ca ”Omorâtorul de Romei”, adică de Bizantini.  Cum se întâmpla și la Geto-Daci, supranumele CALO IAN se tălmăcea și prin ”Prea Puternicul; Marele Apărător (Ocrotitor); Divinul Conducător; Prea Minunatul”; cf. rom. culă; chilie; Hală (mit.); latin. caelum ”cer; boltă; cupolă”; calla ”cală; o plantă ornamentală”; alban. guall ”cochilie; carapace”; i gjalle ”viu; vioi; ager”; gjel ”cocoș”; kule ”turlă; foișor”; grec. kallos ”frumos”; engl. holy ”sfânt”;rom. Ion - titlu al voievozilor români; uină ”mătușă”; Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”.
     În Diploma Cavalerilor Ioaniți, emisă de regele ungar Bela al IX-lea, voievodatul lui Ioan este localizat în Oltenia de Miazăzi. Herbul lui, în chip de leu, a rămas sculptat pe un turn medieval de la Reșca-Dobrosloveni, județul Olt, unde s-a aflat și cetatea getică Romula.

      De la CA LOIAN ”Precum Leul” a rămas și stema istorică a Olteniei, înfățișând un leu cu coroană, sprijinit pe o altă coroană, semne ale rangului suprem al lui Ioniță Caloian.

     Făcând parte din același imperiu, pe vremea țarului Ioan, Banatul a moștenit și el același herb istoric. Însăși denumirea Banat vine din etnonimul illyro-traci VENETI ”Imperialii; Regalii; Ai Împărăției; Superiorii; Peste; Deasupra”; cf. rom. vineție ”cer”; pănat ”larg deschis”; slav. veniți ”coroană; cunună”. Acesta este simbolul podului de pe stemă, apărat de un leu, căci podul este ideograma pentru ”Deasupra; Superioritate; Măreție”; cf. rom. pod ”punte; trecere; etaj”; punte; latin. pons, pontis ”pod; acoperământ de corabie; etaj (la turnurile de asediu). Până azi au păstrat Bănățenii vechile semnificații, afirmând cu mândrie că ”Banatu-i fruncea!”

     Leul din Oltenia strălucește și astăzi pe stema Bulgariei, moștenire de la marele țar Ioan Leoninul, pe care vecinii noștri de la Miazăzi îl pomenesc cu cea mai mare cinste, nerecunoscându-i însă în ruptul capului etnia românească, deși documentele contemporane cu el lămuresc toate că era Român.
     Uite, muică, ni-l furară pe-mpăratul de la Jii!

                                                                                                         Adrian Bucurescu
     

Aritmetica dorului

       

Dac-ai scăzut din dor malinconia,
îți mai rămân doar jarul și mânia.
Din jar mai scazi trei puncte de iubire
și înmulțești c-un pic de amăgire.
Adaugi iar orgoliu cât se poate
și le împarți la-nșelăciune toate,
și ai să vezi că rezultatu-i focul
ce-ți pârjolește câțiva ani norocul.

        
                                      Adrian Bucurescu

”Civilizatorii” Daciei

                                          

                           Scenă de pe Columna lui Traian

O vietate sfântă: Veverița

          Mitologie românească

   
        
   
     Documentele antice pomenesc despre neamul BEBRYCES, care locuia în ținuturile tracice Bithynia și Mysia, din Asia Mică. BE B'RYCES se tălmăcește prin ”Pe Crengi; În Rămuriș; În Desiș; În Pădure”; cf. rom. pe; vargă; ferigă; berc ”dumbravă; pădurice”; frag; viroagă; alban. parak ”primitiv”. Din BEB'RYCES ”Desiș; Stufos; Păduratic; Sălbatic; Războinic” româna a moștenit pipirig, paprică ”ardei; boia roșie de ardei”, piparcă ”ardei, plantă și fruct; salvie; numele unui dans popular”, Paparuga ”Paparuda”, precum și veveriță. Bineînțeles că niciunul din aceste cuvinte nu figurează în odiosul DEX ca provenind din tracă.
     Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată sau neagră pe spate și albă pe piept, cu coada lungă și stufoasă, care trăiește pe arbori. Este deseori pomenită în poveștile și povestirile pentru copii.
     La Români, veverița este legată și de unele practici magice. Astfel, ea este invocată în descântece, cum este unul de șarpe, din Ieud, Maramureș:
Veveriță
Pestriță,
Nu umfla,
Nu burzuca!
Atunci umflă,
Atunci burzucă,
Când a face
Laur-Balaur
Cuib
În crucea bradului
Și în vârful molidului!
Atunci
Și nici atunci!
Pfui, pfui, pfui!
Descântecu-i al mieu,
Leacu-i la Dumnezeu.

     Într-o ghicitoare din Basarabia, veverița pare a fi fost cândva animal sacru:
Parc-ar fi călugăriță,
Când se roagă-n chiliuță,
Și hojma ea ține post,
Și cu rost
Și fără rost.
Are o coadă stufoasă
Și copacu-i este casă.
     Vocația sacră îi este îi este atribuită și de o legendă din Muntenia. Astfel, se spune că odinioară veverița era o fată de împărat, care, de mică având aplecare de călugărie, a fost totuși căsătorită cu forța cu un tânăr fiu de împărat dintr-o țară vecină. Apoi fata a început să-și iubească soțul, i-a făcut chiar și un copil, dar el, plecând la război, a fost ucis. Atunci, doamna a încredințat copilul împărătesc sfetnicilor și doicii, iar ea a plecat departe, în munți, fără să-și ia nimic cu sine și s-a călugărit într-un schit de maici. A ajuns chiar stareță și, fără să le impună și celorlalte, nu s-a mai atins de carne, ouă și lapte, rugându-se ziua și noaptea pentru sufletul tânărului ei soț și pentru toată omenirea.. Înduioșat, Dumnezeu a prefăcut-o în veveriță, dând poruncă vânătorilor s-o lase în pace. De aceea, a ucide o veveriță este un mare păcat și, pentru această fărădelege, plătește nu numai vânătorul, ci toată familia lui până la a noua spiță. Românii încă o mai consideră ocrotitoare a copiilor. ”Veveriță” i se spune și unei fete neastâmpărate, zglobii.

     Rolul aparte al veveriței în magia populară românească se vădește și într-un alt descântec de șarpe, cules din Verpolea, fostul județ Dorohoi:
Sus tună,
Jos fulgeră.
Vin nouri întunecați.
Cade o veveriță.
Veverița-i înfocată,
Cu os negru înarmată,
Cu os alb, de la Răsărit,
Cu os alb, de la Apus,
Cu os alb, de la Amiază,
Cu os alb, de la Miezul-Nopții.
Trei surori a Soarelui:
Una cântă,
Una joacă,
Una alege,
Alta culege,
La Bălaia veniți
Și veninul alegeți:
Din pulpă,
De sub pulpă,
Din uger,
De sub uger,
Din coarne,
De sub coarne,
Din ochi,
De sub ochi,
Din bot,
De sub bot.!
Să rămână curată,
Luminată,
Cu mana bogată!

                                                                                              Adrian Bucurescu

Schitul de pe Naparis

Un sunet vânăt trece pe pământ.
Sub pirostrii flăcările au înghețat.
Frunzele plopului au încremenit.
Stelele zvâcnesc pe cerul parfumat.
Schitul părăginit s-a luminat iar,
căci prin ușile împărătești
un hulub de aur s-a strecurat
și s-a oprit pe masa din altar,
iar pe turle doi îngeri înarmați
veghează întinsul pământului,
ca nimeni să nu tulbure
odihna și tăcerea Cuvântului.
                                
                                   Adrian Bucurescu