O vietate sfântă: Veverița

          Mitologie românească

   
        
   
     Documentele antice pomenesc despre neamul BEBRYCES, care locuia în ținuturile tracice Bithynia și Mysia, din Asia Mică. BE B'RYCES se tălmăcește prin ”Pe Crengi; În Rămuriș; În Desiș; În Pădure”; cf. rom. pe; vargă; ferigă; berc ”dumbravă; pădurice”; frag; viroagă; alban. parak ”primitiv”. Din BEB'RYCES ”Desiș; Stufos; Păduratic; Sălbatic; Războinic” româna a moștenit pipirig, paprică ”ardei; boia roșie de ardei”, piparcă ”ardei, plantă și fruct; salvie; numele unui dans popular”, Paparuga ”Paparuda”, precum și veveriță. Bineînțeles că niciunul din aceste cuvinte nu figurează în odiosul DEX ca provenind din tracă.
     Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată sau neagră pe spate și albă pe piept, cu coada lungă și stufoasă, care trăiește pe arbori. Este deseori pomenită în poveștile și povestirile pentru copii.
     La Români, veverița este legată și de unele practici magice. Astfel, ea este invocată în descântece, cum este unul de șarpe, din Ieud, Maramureș:
Veveriță
Pestriță,
Nu umfla,
Nu burzuca!
Atunci umflă,
Atunci burzucă,
Când a face
Laur-Balaur
Cuib
În crucea bradului
Și în vârful molidului!
Atunci
Și nici atunci!
Pfui, pfui, pfui!
Descântecu-i al mieu,
Leacu-i la Dumnezeu.

     Într-o ghicitoare din Basarabia, veverița pare a fi fost cândva animal sacru:
Parc-ar fi călugăriță,
Când se roagă-n chiliuță,
Și hojma ea ține post,
Și cu rost
Și fără rost.
Are o coadă stufoasă
Și copacu-i este casă.
     Vocația sacră îi este îi este atribuită și de o legendă din Muntenia. Astfel, se spune că odinioară veverița era o fată de împărat, care, de mică având aplecare de călugărie, a fost totuși căsătorită cu forța cu un tânăr fiu de împărat dintr-o țară vecină. Apoi fata a început să-și iubească soțul, i-a făcut chiar și un copil, dar el, plecând la război, a fost ucis. Atunci, doamna a încredințat copilul împărătesc sfetnicilor și doicii, iar ea a plecat departe, în munți, fără să-și ia nimic cu sine și s-a călugărit într-un schit de maici. A ajuns chiar stareță și, fără să le impună și celorlalte, nu s-a mai atins de carne, ouă și lapte, rugându-se ziua și noaptea pentru sufletul tânărului ei soț și pentru toată omenirea.. Înduioșat, Dumnezeu a prefăcut-o în veveriță, dând poruncă vânătorilor s-o lase în pace. De aceea, a ucide o veveriță este un mare păcat și, pentru această fărădelege, plătește nu numai vânătorul, ci toată familia lui până la a noua spiță. Românii încă o mai consideră ocrotitoare a copiilor. ”Veveriță” i se spune și unei fete neastâmpărate, zglobii.

     Rolul aparte al veveriței în magia populară românească se vădește și într-un alt descântec de șarpe, cules din Verpolea, fostul județ Dorohoi:
Sus tună,
Jos fulgeră.
Vin nouri întunecați.
Cade o veveriță.
Veverița-i înfocată,
Cu os negru înarmată,
Cu os alb, de la Răsărit,
Cu os alb, de la Apus,
Cu os alb, de la Amiază,
Cu os alb, de la Miezul-Nopții.
Trei surori a Soarelui:
Una cântă,
Una joacă,
Una alege,
Alta culege,
La Bălaia veniți
Și veninul alegeți:
Din pulpă,
De sub pulpă,
Din uger,
De sub uger,
Din coarne,
De sub coarne,
Din ochi,
De sub ochi,
Din bot,
De sub bot.!
Să rămână curată,
Luminată,
Cu mana bogată!

                                                                                              Adrian Bucurescu