sâmbătă, 15 decembrie 2018

Muntele de Polei


       



A înghețat apa în ciutură.
Pe inimă mi s-a pus chiciură.
Gândurile îmi viscolesc
Și amintirile îmi putrezesc.

     Perpendicular din astru
     Bântuie un fulg albastru
     Care străbate Pământul
     În zori îngheață și vântul.

De ger speranțele duioase
Se sparg în cioburi sticloase.
Între mine și Slăviții Zei
S-a înălțat un munte de polei.

                         Adrian Bucurescu

joi, 13 decembrie 2018

Istoria Atlanților






           Sanctuarul de peste mări și țări

     Insula Paștelui

     Celebra și misterioasa Insulă a Paștelui sau, în limba locală, Rapa Nui, este o insulă polineziană din Sud-Estul Oceanului Pacific, aflată în cel mai sud-estic punct al triunghiului polinezian. Este faimoasă pentru cele 887 de statui monumentale denumite Moai. Rapa Nui este considerată de UNESCO drept patrimoniu universal.
     Numele de Insula Paștelui i-a fost dat de exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul European care a descoperit-o în Duminica Paștelui din 1722, Denumirea oficială autohtonă este Rapa Nui, care ar însemna, după unii, ”Marea Vâslă”. Sunt unele ipoteze după care numele ”originar” al insulei ar fi fost Te Pito O Te Henua, tradus prin ”Buricul Pământului” sau ”Capătul Lumii”. O altă denumire ar fi fost Mata Ki Te Rani, care ar însemna ”Ochiul care privește spre Cer”.


     Unele tradiții orale susțin că insula s-ar fi numit mai întâi Te Pito O Te Kaingo A Hau Maka, adică ”Micul Petic de Pământ Hau Maka”.

          Cine erau Urechile Lungi

     Este demn de menționat că actualii locuitori ai insulei au venit după ce un alt neam a fost aici înaintea lor. Ei au preluat denumirile de la insularii precedenți și, neînțelegându-le, le-au tălmăcit după propria lor limbă. Altminteri, toate sintagmele sunt atlante, căci aici au hotărât Stăpânii Lumii să ridice un sanctuar ce nu s-a mai pomenit pe pământ. Fiind cei mai îndepărtați strămoși ai noștri, nu e de mirare că întâlnim în toate acestea sonuri și tâlcuri din limbile europene, mai ales din română. Astfel, MATAK I TERANI se tălmăcește prin ”Sanctuarul Domnitorilor”; cf. rom.metoc ”mânăstire mică subordonată administrativ unei mânăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mânăstiri; clădire (sau grup de clădiri) care aparține unei mânăstiri și servește ca loc de găzduire”; latin. mythicus ”mitic; legendar”; grec. tyrannos, latin. tyrannus ”suveran; conducător absolut al unei țări; rege; conducător; domn; despot”.
     Cum s-a mai văzut în acest serial, în limba atlantă cuvintele căpătau sens după tonuri, accente sau context. De aceea, MAT AK I TERANI înseamnă și ”Marii Cercetători (Descoperitori; Atenți) ai Pământului; Care veghează Pământul”; cf. alban. i madh ”mare”; rom. ochi; a ochi; agă ”comandantul poliției”; slav. uho ”ureche”; MEDOKOS - un rege al Tracilor Odrysi; rom. matcă ”mamă; regina albinelor”; Matache (n.); tărâm; țărână; latin. terrenum ”pământ; teren”; terrenus ”de pământ; terestru”. 

 
     Că aceasta e o traducere o dovedește faptul că toți acești Moai au ochii mari, îndreptați spre cer, și urechile lungi. De altminteri, cei dinaintea actualilor locuitori erau porecliți, iar civilizația lor se numește, în literatura de specialitate, ”a urechilor lungi”. Ei vor fi fost urmașii direcți ai Atlanților.
     MOAI sau MO'AI, cum li se spune statuilor, însemna cu siguranță ”Cei Mari; Cei Înalți”; cf. rom. mai (adv.); mie (nr.); alban. me ”încă; mai”. Aceste statui au câțiva metri înălțime! Eu însumi, acum câțiva ani, am văzut un MOAI autentic, la Muzeul de Istoria Naturală din New York, și îmi amintesc ce impresionat am fost.

     Dalbii de Pribegi

     De ce au ales Atlanții tocmai Rapa Nui drept cel mai mare pomelnic al conducătorilor lor rămâne deocamdată o enigmă. Poate fiindcă insula este una dintre cele mai izolate, asigurând astfel și inviolabilitatea locului. De altfel. RAPA NUI însemna în limba atlantă chiar ”Țărmul (Malul) Fermecat; Tărâmul Magilor”; cf. rom. râpă; latin. ripa ”mal”; alban. rripe ”râpă”; rom. noi ”cenușă, cărbuni, frunze etc. care intră în  compoziția unor leacuri; noi de apă ”rouă; zori”; a lua noi ”a lua apă neîncepută pentru descântece și leacuri”; reavăn.
     Pe Rapa Nui se află TE PITO O TE HENUA, care în limba atlantă însemna ”Chipurile celor Dalbi; Imaginile celor mai Vrednici”; cf. rom. de; engl. the; rom. față; a (se) vedea; latin. caneo ”a bate spre alb; a fi alb”; alban. Hene ”Luna”. Provenind din primii împărați, legendarii Poseidon și Atlas, cu reședința în actualul teritoriu al României, conducătorii atlanți erau albi. HENUA se traduce și prin Dalb, care în românește are aceste sensuri: ”alb; curat; imaculat; frumos; neprihănit; gingaș; grațios; atrăgător; minunat; luminos; plăcut; vesel; zori de zi”. Cum dalb înseamnă și zori de zi, PITO O HENUA se mai poate traduce și prin ”Fruntașii de la Răsărit”, Estul fiind pentru Atlanți Europa; cf. rom. față; vodă; bade; bât ”bunic; unchi”. De altminteri, până să i se mai spună DACIA, țării noastre i se mai zicea, în unele texte vechi, IRAIN ”Răsăriteana”; cf. latin. Oriens ”Soarele; răsăritul Soarelui; Răsărit; Est; țări de Răsărit”. Din IRAIN vine și controversatul termen ARIAN. Etnonimul a fost păstrat de Iran, țară aflată în Răsăritul Primului Imperiu Atlant.


     Așadar, acei MOAI din Insula Paștelui sunt imaginile morților cei mai vrednici, Cei Dalbi. Numai în bocetele românești, cel plecat la cele veșnice este numit Dalbul de Pribeag. Aceste cântece de înmormântare invocă zorile, căci dalb înseamnă și ”zori de ziuă”. Iată două variante culese în județul Gorj:

Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor,
Voi să nu pripiți
Să ne năvăliți,
Până și-o găti
Dalbul de Pribeag
Turtiță de casă,
Fie-i de vedeală,
Vălușel de pânză,
Altul de peschire,
Fie-i de gătire.
Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor,
Voi să nu pripiți,
Să ne năvăliți
Până și-o găti
Dalbul de Pribeag
Un car cărător,
Doi boi trăgători,
Că e călător
Dintr-o lume-ntr-alta,
Dintr-o țară-ntr-alta,
Din țara cu dor,
În cea fără dor,
Din țara cu milă,
În cea fără milă!
..............................

          *
       *    *

Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor,
Voi să nu pripiți,
Să ne năvăliți
Până și-o găti
Dalbul de Pribeag
Nouă răvășele
Arse-n cornurele
Ca să le trimeată
Pe la nemurele,
Să vină și ele,
Să vadă ce jele!

 
     Kogaion-ul din Polinesia

     Pe unde au ajuns, adică pe toată Terra, Atlanții au dus cu ei cultul lui Ion-Orfeu, considerat cel mai important împărat al lor, pe care l-au și sanctificat. De la acest cult ne-a rămas și ”Sfinxul Românesc” din Munții Bucegi, căruia Geții îi spuneau KOG-A-ION, cu tâlcurile de ”Capul Magnificului; Conducătorul cel mai Mare (Minunat)”; cf. rom. cucui ”umflătură după o lovitură la cap”; cucui (reg.) ”coc; conci; pieptănătură femeiască”; chică; arom. cocă, alban. koke ”cap”; rom. Ion - titlul voievozilor munteni și moldoveni; alban. ujane ”imensitate”; hyjni ”zeu; divinitate”.


     În America, pe care am văzut că o descoperiseră Atlanții, se găsesc imense capete sculptate din piatră, mai ales în Mexic. Capete mari, tot din piatră, se află și pe unele insule din Polinesia.
     Ei bine, cel mai mare zeu al celor de pe Rapa Nui este MAKE MAKE, care înseamnă tot ”Conducătorul cel Minunat; Capul Magnificului”; cf. rom. moacă ”figură; cap; căpățână”; mac; a se măhăi ”a se preface; a se pregăti”; latin. mage (arh.) ”mai (adv.); mai mult”; magus ”mag; vraci; vrăjitor; de magie”; alban. mjek ”doctor; medic”; grec. megas ”mare”.
     Make Make este Zeu al Războiului, așa cum Sfântul Nicolae, o variantă românească a lui Ion-Orfeus, care este patron al Iernii, este și patron al celor care pleacă la oaste, și se spune despre el că ”șade călare pe tun”!
      Make Make este totodată patronul tuturor sărbătorilor rituale din insulă. Și, grație tâlcului vechi al numelui său,, uneori el se manifestă în public sub formă de craniu!


     Această manifestare divină poate explica și controversatele cranii de cristal, pe care unii le consideră amerindiene, iar alții că ar fi falsuri. Dar, fie și falsuri, crearea lor a plecat cu siguranță de la unele cranii de cristal atlante, la care se vor fi închinat inițiații în Misterele Orfice, răspândiți cândva pe tot pământul și pe toate apele.

                                                                                                                Adrian Bucurescu   

marți, 11 decembrie 2018

Crăiasa Zăpezilor și Copacul Dalb




          Mitologie românească

     Într-o inscripție descoperită în Dacia, se află și numele feminin autohton AURELIA EF TEPIR, care se tălmăcește prin ”Strălucitoare Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”; cf. OROLES - rege dac, învingător al Bastarnilor; rom. aurar; Oralia, Uralia - obiceiul aprinderii focurilor în seara de Lăsata Secului; Aurel, Aurelia (n.); latin. aureolus ”de (din) aur; aurit; împodobit cu aur; încântător; frumos; monedă de aur”; germ. Jarl, engl. earl ”conte; senior feudal”; lat. ab ”de la”; engl. of ”de”; alban. debore ”zăpadă; ninsoare”.
     Tot prin ”Strălucirea Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”  se traduce și denumirea unei plante medicinale dacice, AR I ZOFAT; cf. rom. aur; har: alban. ar ”aur”; latin. era, hera ”stăpână; doamnă; suverană”; Hera - Zeița Supremă, soție a lui Jupiter; rom. zăpadă.  Acest nume era comun florilor timpurii, adică toporașilor, ghioceilor, brândușelor de primăvară etc.
     În mitologia română, Crăiasa Zăpezilor este aceeași cu Zâna Iernii. Însă cu numele de Crăiasa Zăpezilor, zâna apare numai în câteva sate din lunca Ialomiței - Sărățeni, Copuzu, Crăsani, Piteșteanu, Balaciu - fără a mai fi întâlnită în alte locuri din țară.
     Se povestește că, demult-demult, pe pământ nu erau toamnă și iarnă, ci numai primăvară și vară, cu câmpuri pline de flori și pomi plini de fructe. Pe atunci, zânele erau toate binevoitoare oamenilor, mai ales copiilor, și nu numai că nu se ascundeau de ei, ci chiar aveau și ele case și gospodării, unde reveneau din drumurile lor.
     Minunata stare a durat până când un tânăr străjer, pus să ferească lumea de duhurile rele, care tot se zbăteau să scape din Temnița Groazei, venind o ploaie, s-a adăpostit într-o colibă prin încheieturile căreia pătrunseseră și niște fire de somnoroasă.


     Această mică plantă ierboasă crește prin livezi, pe coline expuse Soarelui și pe marginea semănăturilor. Despre ea se spune că aduce somn celui care o rupe și o pune sub cap.
     Ploaia de vară a trecut repede, dar flăcăul a dormit vreme de o săptămână. Estimp, duhurile rele au izbutit să scape, năvălind prin pădurile întunecoase, prin prăpăstii, prin smârcuri, prin locuri pustii, prin cimitire, prin case părăsite, prin scorburi, prin toate ascunzișurile pământului. Ultima vrăjitoare, cea mai rea, care a părăsit temnița, i-a descântat astfel celui adormit:
Tu, străjer
Cu coif de fier,
Cu zale de argint,
Cu pinteni de oțel,
Cu arc aurit,
Cu săgeți de venin,
Cu sabie de foc,
Să n-ai noroc
Până nu ne-oi aduce
Iarăși în ăst loc -
În temnița grea,
În mlaștina rea!
Mireasa să nu-ți găsești
Nici pe pământ,
Nici sus în vânt,
Nici în vâlcele,
Nici în stele,
Nici între Iele!
Numai când o da Dumnezeu
Pace pe pământ,
Pace sus în vânt,
Să te faci iar om sfânt!
     Vrăjitoarea l-a prefăcut pe tânărul străjer în Copac Dalb. Acest copac trebuie să fie Plopul, căruia Tracii îi spuneau PHI LIPPOS ”Care (se) bate; Cel Sălbatic; Care se zbate; Care foșnește; Cel Răcoros; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Minunat; Cel Fermecat”; cf. rom. a fi; a (se) lovi; leapșa; lipa-lipa; lup; Labiș (n.); vulpe; a fâlfâi; a plivi; plav (despre boi) ”care are părul de culoare albă sau albă-gălbuie”; Filipii - n. mai multor sărbători populare; Vâlvă ”duh; zână; știmă; vâlvătaie”; Filip, Filipaș, Filipoiu (n.).


     Plop este numele dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri, îndreptate în sus, cu scoarța netedă, alb-cenușie și cu frunzele oval-labeolate, argintii pe partea inferioară. Plopul cel Alb sau Argintiu este o specie rezistentă la ger și secetă, care crește în zona de câmpie și dealuri joase, în special în luncile râurilor și Lunca Dunării. Așadar, Copacul Dalb se întâlnește și în Lunca Ialomiței, de unde am cules legenda. Plopul foșnește tot timpul, după cum remarcă și un cântec popular:
Care frunză bate,
Vântul când nu bate?
Frunza plopului
Și cu-a dorului.
Astă frunză bate,
Vântul când nu bate.
     Logodnica voinicului prefăcut în Copacul Dalb era fată de împărat. Și atât l-a plâns și l-a așteptat pe iubitul ei încât, de jale, i-au albit cosițele, iar zânele, înduioșate, au trecut-o în rândul lor, dăruindu-i și aripi. Și, fiindcă fata apucase să se îmbrace în mireasă, aceleași veșminte le poartă mereu. Ea este Crăiasa Zăpezilor sau Zâna Iernii, și locuiește în văzduh, deasupra norilor, într-un palat cu totul și cu totul de cleștar.  Având părul alb, uneori i se spune și... Baba Iarna. La ea vin fetele și flăcăii morți înainte de căsătorie. Acolo, le cresc și lor aripi. În curtea palatului se află o uriașă Biserică de Gheață, unde se fac slujbe și se înalță rugăciuni către Dumnezeu, ca să aducă pacea veșnică pe pământ. Toți tinerii găzduiți în Palatul Crăiesei Zăpezilor încep din noaptea Sfântului Andrei un bal care ține până primăvara. Când ei dănțuiesc, din aripi le cad fulgi care se aștern pe pământ sub formă de zăpadă. Numai Crăiasa Albă plutește din când în când spre pământ, căutându-și mirele printre Copacii Dalbi... Însă răul are încă mare putere asupra lumii, așa că voinicul încă nu a fost mântuit de blestem.


     În legendă, Zâna Iernii este descrisă ca într-un descântec:
Are ochi de ceață
Și gene de gheață.
De atâta pătimit
Pletele i s-au albit,
Inima i s-a-mpietrit.
Iar din lacrimile ei
Se face polei
Și toți pomii, ca să-i placă,
În chiciură se îmbracă.
Apele se fac oglindă,
Chipul ca să-i prindă.
Din aripi să-i cadă
Fulgi mari de zăpadă,
Pământul să se odihnească,
Grânele să crească,
Lumea să se primenească!

                                                                         Adrian Bucurescu

luni, 10 decembrie 2018

Motanul încălțat


          Moment zgubilitic




Divorțând de Cleopatra,
Patru s-a-nsurat cu Patra
Și-au avut copii vreo nouă,
Ce rupeau pisica-n două.
Azi-așa și mâine-așa,
Un motan se-nduioșa
Și de mamă-i înjura,
Dar nimic nu rezolva.
Atunci, cotoiul, nervos
A pornit, nene, pe jos,
Și-n ciubote încălțat,
Spațiul Schengen a punctat,
Și-ntrecându-se cu șaga,
A pus de-un proces la Haga.
Frunzuliță foc și pară,
Apoi s-a întors în țară.
Și iată că-n scurtă vreme
Începură să îl cheme
Pe ne'mblânzitul motan
Seara pe micul ecran,
Numai la ore de vârf.
Motanul zicea ”Pfâpf-pfâpf”,
Aprobând în mod direct
Politically correct.
Și cu ”miau” și cu ”miorlau”,
Ajunse ca un bau-bau,
De s-au speriat toți de el,
Inclusiv cei din Bruxelles.
Și-uite-așa, depășind stresul,
El a câștigat procesul,
Obligând Statul Român
Să-i dea banii ce-i rămân
Din bugetul aprobat,
Iar și iar modificat.
Așa s-a călit oțelul:
Motanul și-a atins țelul.
Toate mâțele-l visează,
Toți reporterii-l citează
Și-l stimează ca model.
Nici Vulpița nu-i ca el.
Patru și Patra-l vedeau,
Pe copii îi dojeneau.
Copiii se potoleau,
Pisica n-o mai rupeau,
Ba din contră, o lipeau
Și șoareci îi cumpărau.

          Morala:

              Din coadă de câine nu faci sită de mătase.

                                                                               A. B.

duminică, 9 decembrie 2018

Pricoliciul


  


          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, Pricoliciul sau Tricoliciul este Omul-Lup sau Omul-Fiară.  Are unele trăsături comune cu Vârcolacul. Despre Tricolici relatează și Dimitrie Cantemir, în ”Descrierea Moldovei”: ”Tricolici este același lucru ca la Francezi Loup Garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi și în alte fiare de pradă și că își însușesc într-atâta firea acestora, încât se reped și sfâșie atât oamenii cât și dobitoacele”.
     Se spune că pricolicii sunt oameni care se pot preface în animale încă din viața lor. Ei sunt deosebiți de stafii, care doar după moarte se pot preface. Cei mai mulți sunt pricolici din voia lor, adică vrăjitori care, pentru un țel anumit al lor, se dau peste cap și se transformă într-un animal, fie ca să înspăimânte pe cineva, fie să facă anumite rele, de pildă să sece fântânile, să ia mana vitelor, să sperie copiii și altele. Ei se pot preface în orice animal, în afară de porumbel, de miel, arici, cerb și rândunică, fiindcă aceste animale sunt sfinte. De obicei, se prefac în lup alb sau în câine.


     Mai sunt încă unii oameni, care fără să știe, în timpul somnului - cum ar fi lunaticii - se prefac în animale. Aceștia sunt pricolicii fără voie, din blestemul vrăjitorilor sau fiindcă au fost vânduți de mici diavolului, ori s-au născut în a treia generație tot din fată nemăritată. Pentru aceștia, schimbarea în animale este un blestem și o suferă ca o rușine, dar nu pot face nimic împotriva acestei nenorociri.
     Pricoliciul este imaginat ca un om cu coadă, care, uneori, provine dintr-o împreunare incestuoasă. El poate străbate orice piedică și se așază pe pieptul oamenilor adormiți. Există și o credință după care orice om poate deveni pricolici, fie dacă-și bea propriul ud, ori, fără să știe, ud de lup.


     Pricoliciul poartă uneori cap de om, alteori cap de lup pe trup de om. El acționează numai noaptea, prin pustietăți, păduri neumblate și răscruci de drumuri între sate. Din pricina firii lui murdare și a hrănirii lui cu animale bolnave sau cu leșuri, este considerat purtători de boli și boleșnițe. Viața lui nu e prea lungă; trăiește puțin, cam cât un lup. Dacă i se descântă, atunci poate trăi o viață de om.
     Împotriva puterii diavolești a pricoliciului se folosește o iarbă rozacee, care crește în păduri, în locurile unde orice om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se preface în pricolici. Această plantă se numește coada-pricoliciului.


     Despre pricolici sau tricolici se crede că sunt progeniturile unor lupi vrăjiți sau lupi diavolești, care s-au încrucișat cu femei în păduri, sau sunt progeniturile unor lupoaice fermecate care s-au împreunat cu bărbați. Se spune că se hrănesc îndeosebi cu mânji din hergheliile ce rătăcesc pe dealuri cu fânețe. Însă când mănâncă mânji, se transformă în mânji-lupi, pentru a devora hergheliile din care provin.
     Omul-Lup, care suferă din pricina condiției lui, poate scăpa  cu descântece, cum este acesta, cules din satul Sărățeni, județul Ialomița:
În numele Domnului,
În numele Doamnei,
În numele Fiului,
În numele Fiicei:
N., tu nu ești fiară
Care omoară,
Precum nici lup nu ești,
Ca să te ferești.
Nu ești nici vârcolac,
Nici neam de drac,
Nu ești nici pricolici,
Nici arici-pogonici,
Nici strigoi,
Nici moroi,
Nici zmeu
Paraleu.
Ești neam de om curat,
Că la Prea Curata m-am rugat,
Și Ea S-a îndurat
Și te-a vindecat.
N. în biserică a intrat,
La icoane s-a închinat.
Preotul l-a primit
Și l-a miruit.
N. la casa lui a plecat,
La Soare s-a închinat,
De treabă s-a apucat,
Lumea l-a lăudat.
     Desigur, Domnul, Doamna, Fiul și Fiica sunt amintirile Celor Patru Zei Supremi ai Daciei, simbolizați prin Cruce.

                                                                                                         Adrian Bucurescu

sâmbătă, 8 decembrie 2018

Moșii de Iarnă




Morții sunt întinși pe pământ
unul lângă altul.
Spre Calea Laptelui
sufletele lor au luat startul.
Care va ajunge la prima stea?
Care are bani la vamă să dea?
Cine  plutește nu prea ușor
și de casă-i e dor -
ca un fulg auriu,
nici mort, nici viu,
plâns de părinți și de surori
din zori până în zori?

                        Adrian Bucurescu

joi, 6 decembrie 2018

Geografia Daciei: Orhei și Răut




     La noi, în Hyperboreea 

     Complexul Muzeal Orheiul Vechi este situat în Basarabia, pe valea Răutului, fiind o rezervație cultural-naturală, cu un statut special, și constituie cel mai important sit cultural dintre Nistru și Prut, aflându-se în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Mondial al UNESCO.
     Acest complex cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, din secolele XIII-XVI, denumit ulterior Orheiul Vechi, după părăsirea așezării și întemeierea în alt loc a unui oraș nou, cu același nume - Orheiul de astăzi. Pe teritoriul Orheiului Vechi se află urme ale culturii getice, precum și ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mânăstiri rupestre, atât din perioada tătaro-mongolă, din secolele XIII-XIV, cât și moldovenească, din secolele XV-XVII.
     În ultimul sfert de veac, Tătarii Hoardei de Aur au fost alungați din Orheiul Vechi de Moldoveni, începând procesul de transformare a orașului oriental în oraș moldovenesc. În vremea voievodului Ștefan cel Mare, cetatea din piatră a fost reparată, înzestrată cu artilerie de foc și transformată în reședința pârcălabului de Orhei.
     Pe la mijlocul veacului al XVI-lea, locuitorii orașului au abandonat vechiul Orhei și s-au mutat cu 15 km spre N-V, fondând actualul oraș Orhei.


     Pentru etimologia toponimului Orhei este bine să ne reamintim că Grecii antici numeau tărâmul de la Nordul Dunării Hyperboreea. Așadar, vechea cetate getică din valea Răutului se afla și ea în acest tărâm miraculos.

     De la Orhei la Delos

     Nu degeaba socoteau vechii Greci Hyperboreea un ținut al miracolelor, pentru că la Miazănoapte de Dunăre, pe o colină ce străjuiește un lac sacru, Se născuseră Gemenii Divini, Apollon și Artemis. În graiul getic, colinei i se spunea și DELOS, de unde româna a moștenit deal. Având și Grecii o insulă cu denumirea de Delos, au insinuat că acolo Se născuseră Copiii Cerului. Nu este singurul caz când și-au însușit divinitățile de la Nordul Dunării!
     Ei bine, denumirea DELOS s-a păstrat până astăzi în vatra actualului sat Sărățeni, din județul Ialomița, în toponimul La Deal, de la izvoarele lacului sacru, astăzi numit Sărățuica!
     În mitologia greacă, s-a păstrat amintirea unei fecioare hyperboreene, ARGE, trimisă cu ofrande la Delos. În graiul getic, acestei fecioare i se spunea A R'GAI, nume ce se tălmăcește prin ”Cea de pe (de la; cu) Apă (Râu)”; cf. rom. a - articol hotărât adjectival; rac; rachiu, răchie; alban. rike ”boboc de rață”; rreke ”pârâu; gârlă”; slav. reka ”râu”; rom. arca - nava lui Noe; a avea irghie ”a bea mult, fără să se îmbete”; hârgău ”vas de lut”; latin. irrigo ”a iriga”; Argo (mit.) - corabia Argonauților;  Fecioarei A R'GAI i se mai spunea și O PIS, ce se tălmăcește tot prin ”Cea de pe (cu; din) Apă”; cf. rom. o - pronume feminin; vas; alban. vese ”rouă”; vesoj ”a cădea roua; a stropi”; rom. avuz ”havuz; fântână arteziană”.
     De vreme ce a intrat în mitologie, ea va fi fost divinizată ca nimfă, ca ondină sau, în românește, ca Zâna Apelor sau Știma Apelor.


     A R'GAI va fi însemnat și nu doar ”Cea cu (de pe) Apă”, ci și ”Orheianca”, fiindcă vechiul Orhei se afla pe valea râului Răut. Oricum, este limpede că numele orașului vine din geticul A R'GAI. Transformarea inițialei getice A în O s-a petrecut ca și la ALUTUS în OLT.
     Am văzut că fecioarei divinizate i se mai spunea și OPIS, de unde româna a moștenit și avuz, cu varianta havuz, care înseamnă ”fântână arteziană; fântână țâșnitoare”, în mare parte un termen sinonim cu cișmea. De aici va fi fost moștenită denumirea satului Cișmea, din comuna Pelivan, de pe coasta stângă a râului Răut. Acest sat se află la doar 7 km de actualul oraș Orhei, fiind menționat documentar în anul 1570.

     Pe valea Răutului

     Cu câțiva ani în urmă, pe când eram redactor la ”România liberă”, am fost și eu la Orheiul Vechi, după care am și scris și publicat un reportaj privind acest minunat meleag. Am văzut atunci și scânteietorul Răut. Mi-am amintit atunci de râul RHAUDIOS, transcris și RHODIOS, localizat în Troia, centrul căreia l-am aflat în N-V Mării Negre, căci altfel, de ce l-ar fi înmormântat Aheii pe eroul lor, Ahile, în Leuke, adică în Insula Șerpilor?
     Desigur, RHAUDIOS i se spunea Răutului în vechime, cu tâlcul de ”Strălucitorul; Curatul; Vrednicul”; cf. rom. rază; rodie; răzeș; latin. radius ”rază luminoasă (a Soarelui, a fulgerului, a unei coroane”; got. rauths ”roșu”.


     Că denumirea îi vine de la RHAUDIOS sau RHODIOS o dovedește și numele satului Rediul Mare, de unde izvorăște Răutul, fiind cel mai mare afluent al Nistrului și având o lungime de 286 km. Totodată, este cel mai mare râu care izvorăște și curge integral pe teritoriul Basarabiei.
     Numele Răutului este atestat în ”Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche și într-un fragment adițional al lui Misail Călugărul, prin care se menționează că în anul 1475, pe când Ștefan cel Mare se afla la Vaslui, după biruința asupra Turcilor la Podul Înalt, i-au venit olăcari, înștiințându-l cum ”cazacii au intrat în țară și pradă. Deci Ștefan-Vodă neputând suferi pre neprieteni a-i lăsarea să-i strice țara, ce îndată cu ai săi, cu câți era, i-au căutat a merge unde s-au și tâmpinat cu acea oaste căzăcească pe Răut la Grumădzești. Fiindu cazacii în pradă rășchirați și lovindu-i noaptea fără veste, fură biruiți cazacii”.


     Despre unele lupte pe malurile acestui râu scrie în cronica sa și Miron Costin.
     Colț din legendara Hyperboree, Orheiul Vechi apare în amintirile mele ca unul dintre cele mai frumoase meleaguri românești.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu