La Roumanie, sans dictature, sans censure!

Seceriș

     

Combina-secerătoare
A tăiat o fată mare.
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Plângeți-o, mamă și tată,
C-aveați și voi doar o fată!
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Plângeți voi, secerători,
Plângeți, fete și feciori!
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Lui Gheorghiță, la oștire,
Nimenea nu-i da de știre.
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

Of, dar și când a aflat,
El în gardă s-a-mpușcat.
     I-auzi tu, i-auzi tu, puștoaico!

                   
                                 Adrian Bucurescu

Lăcusta

          Mitologie românească

     Tracii nu erau scutiți de invaziile lăcustelor. Ei le numeau LINCHESTAI ”Arzătoarele; Pârjolul; Înțepătoarele; Rozătoarele”; cf. rom. logostea; licastău ”unealtă ascuțită cu care se fac găuri în cercurile de fier (la roți); dorn”; latin. locusta ”lăcustă; homar”; Locusta - otrăvitoare de profesie în timpul lui Claudius și Nero; franc. langouste ”lăcustă”.
     Și Românii au fost și mai sunt încă îngroziți de ravagiile acestor insecte cumplite asupra recoltelor. Cu prilejul unei asemenea invazii, voievodul care domnea atunci a rămas în folclor ca Lăcustă-Vodă.
     O năvală de lăcuste l-a impresionat și pe marele cronicar Miron Costin, care, în ”Letopisețul Țării Moldovei”, o descrie astfel: ”Un stol ținea un ceas bun, și dacă trecea acel stol, la al doilea ceas sosea altul; și așa, stol după stol țineau, cât țineau din prânz până îndeseară. Unde cădeau la mas, ca albinele zăceau; nice cădea stol peste stol, ce treceau stol de stol, și nu se porneau până nu se încălzea Soarele bine spre prânz; și călătoreau până îndeseară, și până la cădere de mas cădeau și la popasuri. Însă unde mâneau rămânea numai pământul negru, împuțit; nice frunze, nice pae ori earbă, ori semănătură nu rămâneau și se cunoștea și poposeau, că era locul nu așa negru la popas, cum era unde mânea acea mânie a lui Dumnezeu”.

     La țară, se întâlnesc încă bătrâni care au aflat de la bunicii lor de luptele ce au fost duse împotriva lăcustelor, de acele timpuri când oamenii dintr-un ținut au fost obligați să alunge lăcustele, în șanțuri săpate în acest scop, unde urmau a fi distruse. Concentrările de trupe care să distrugă lăcustele din ținuturile unde apăreau au rămas încă în amintirea poporului. În România veacului al XIX-lea au fost destul de dese: 1850-1851; 1860-1861; 1864; 1879-1880; 1886; 1899-1900.
     Așadar, este firesc ca în mitologia românească lăcustele sunt o nenorocire împotriva căreia trebuie folosite toate mijloacele, inclusiv magia. Astfel, se încearcă alungarea lor cu descântece, cum este acesta din Șieu-Cristur, județul Maramureș:
Lăcustă,
Fata dracului,
Fata diavolului,
Fata lui Faraon,
Fata Satanii,
A Mumii Pădurii,
A pajurii,
A ciumii,
A primejdiei,
A boalelor,
A nevoilor,
De ai venit cu rău,
Du răul în pârâu!
De ai venit cu boală,
Du boala înapoi,
Nu o lăsa la noi!
Du boala în pustii,
N-o lăsa pe aici!
Lăcustă,
Căpușă flămândă,
Dracul mi te prindă
De gât,
Că-i flămând,
De cap,
Că-i fără minte,
Că-i fără bunețe,
Că- fără blândețe,
Că-i fără bunătate,
Și plin de răutate!
Fugi în munți,
În pietrele seci,
Că din găzdaci
Nu faci săraci!
     În legendele românești se spune că lăcusta a apărut din niște ”muște”, trimise de Dumnezeu să pedepsească bogătanii hrăpăreți. Puterea malefică a acestei insecte a dus și la credința stranie că poate aduce un flăcău cu forța, ca în acest descântec de dragoste, din Vad, Maramureș:
Lăcustă, lăcustă,
Mare balabustă,
Pe mine mă ascultă:
Fă-l,
Prefă-l
Pe ăst voinic,
Să beie,
Să mă ieie!
Că de m-a lua,
Ție ți-oi da
O mie de spice
Voinice,
O mie de tulei
De-ai mei,
Să te saturi cu ei.
Lăcustă,
Balabustă,
Pe mine mă ascultă,
Că ți-oi da pită prăjită,
Să fie sorocită!

     Fără îndoială, chemarea lăcustei ca să-l aducă pe flăcăul dorit vine de la faptul că și denumirea acesteia și cea de logostea, invocată de asemenea în descântecele de dragoste, provin în română din același cuvânt tracic, LINCHESTAI, creându-se confuzia cu insecta.
     În ghicitori, lăcusta este descrisă astfel:

Am o vacă:
Unde zace,
Strat nu face,
Dar topește
Ce-nfrunzește.

           *
       *      *

Nu-i foc, dar pârjolește.
Pe unde călătorește
Toată frunza prăpădește. 

                                                                                                               Adrian Bucurescu

              Adrian Bucurescu - DIVINA VERBA, Ed. Euro Vida M, 2000

          La lină fântână

În descântece grele și vechi am crescut,
de diochi, de boleșniți, de ducă,
în blesteme fierbinți ce usucă
omul viu, în colinde-am crescut.

Și drăgaice prin lanuri, pe luncă
am zărit. Paparude și știme-am văzut
și argintul cel viu prefăcut
și trimis cu durere și ură adâncă.

Și-am ursit Caloianul s-aducă
peste seceta mea lacrimi noi de băut.
Și strigoii am știut cum se-alungă.

Dar și-n apă vie când fost-am lăut,
pe mal o nălucă a dat să plângă
și steauă pe umăr atunci mi-au căzut

și-am știut, am știut, AM ȘTIUT.

Istoria Atlanților

        

          Piedra Pintada și alte mistere

     Cultul Șarpelui și Miraculoasele Aparate

     Stârnește de multă vreme tulburătoare întrebări strania colină în formă de șarpe, din ținutul Adams, statul nord-american Ohio. Am arătat, în episoadele anterioare că acest șarpe uriaș îl simbolizează pe SARPEDON, cuceritorul atlant al Americii. Precizez încă o oară că acest nume are mai mult tâlcuri, printre care SARPE DON ”Șarpele de pe Colină; Șarpele Măreț” și SAR PEDON ”Care se vede de Sus”. Amândouă tălmăcirile se potrivesc perfect cu colina din Ohio.

     Cât timp au înflorit civilizațiile amerindiene, Șarpele a fost divinizat, și chiar denumirea Zeului Suprem al Aztecilor, QUETZALCOATL se traduce prin ”Șarpele-Quetzal” sau ”Șarpele cu Pene de Quetzal”, quetzal-ul fiind o pasăre cu pene foarte frumos colorate.
     În general, o pasăre presupune zborul, iar alt sens pentru SAR PEDON este ”Cel care merge pe Sus”; cf. rom. a sări; șură; a se bejeni; bejanie; latin. pedes ”care merge pe jos; pedestraș, infanterist”; franc. patiner ”a patina”. În mitofolclorul tomânesc, șarpele care zboară este balaurul. Călări pe balauri străbăteau norii și enigmaticii Solomonari.

     Imagini din vechiul Egipt, care o vreme a fost al optulea regat din Imperiul Atlant, prezintă aparate ce par ultramoderne: avioane, elicoptere, submarine, ba chiar și capsule zburătoare, care seamănă cu niște O.Z.N.-uri!

     Toate acestea sugerează că Atlanții aveau aparate de zbor, cu care, desigur, uimeau popoarele cucerite, cu care nici nu mai era nevoie să se lupte, fiind considerați Zei! Numai așa se poate înțelege cum de au cucerit toată planeta.

     Revenind la Șarpele Divin, imagini precolumbiene îl arată cu două capete, ceea ce ar putea sugera o capitală în America Centrală, între America de Nord și cea de Sud, în care să-și fi avut o reședință împăratul Sarpedon. Să fi fost vorba de celebrul El Dorado?

     Soarele și Luna, Aștrii Tutelari ai Atlanților și ai Românilor

     Am istorisit, în episoadele mai vechi ale acestui serial, cum s-a format prima federație atlantă, prin unirea a două popoare, aflate în stânga și în dreapta Dunării. De altminteri, un sens al etonimului AT-LANTIS este chiar ”Cei Uniți; Cei Legați (Voinici); Cei Măreți”; cf. alban. ata ”acei; aceia”; rus. eto ”acesta”; rom. lanț; a înlănțui; latin. athleta ”atlet”. Ei bine, la Nord-Dunăreni divinitatea supremă era Soarele, iar la Sud-Dunăreni, Luna.
     Cei Doi Aștri Divinizați veghează un document de o importanță covârșitoare pentru istoria Atlanților, dar și a Românilor. Documentul este numit în literatura de specialitate Piedra Pintada, în spaniolă ”Piatra Pictată”, și nu pot să-mi ascund orgoliul de a-l fi prezenta primul pe Internet, după ce l-am publicat în volumul ”Enigma Atlanților”, Editura Axa, 1998. Divina piatră a fost descoperită în râul Paru, din bazinul Amazonului.

     Această pagină de piatră din glorioasa noastră istorie este împodobită cu imagini, litere și ideograme. Greu de citit, dar nu imposibil! Astfel, în registrul superior, între Soare și Lună, se află textul, citit de la dreapta la stânga, INO, iar sub acesta, ideograma ”Șarpe”. În limba tracă, ”Șarpe” se mai zicea și SABATHIOS; cf. rom. aspidă ”șarpe veninos; viperă”; alban. shpat ”șopârlă”. Așadar, textul interastral este acesta: INOSABATHIOS.
     Conform limbii atlante, inteligibilă prin tonuri, accente și context, textul din susul Pietrei Pictate suportă mai multe lecturi:
     1. I NO SABATHIOS ”Apărătorii (Ocrotitorii; Salvatorii; Tămăduitorii; Mântuitorii) Noștri”; cf. noi; nouă; ne; alban. yne ”nostru”; rom. sipet; spată ”paloș”; zăvod; spătar ”comandantul oastei în Țara Românească”; Sovata - stațiune balneară; ital. spada ”spadă”; alban. shpetoj ”a salva; a mântui”. Tâlcul se referă la cele două divinități, Soarele și Luna. Cei Doi Aștri Sacri apar și astăzi pe stemele Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, integrate, după Marea Reîntregire de la 1918, în stema crăiască a României. Iată că, de la Atlanți încoace, Soarele și Luna veghează Sfânta Noastră Țară!

     2. INO SABATHIOS ”Divinul Șarpe”; cf. rom. Ian Caloian, Iana Sânziana, Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”. Este unul din titlurile împăratului Atlant, Sarpedon, descoperitorul și cuceritorul Americii.
     3. INO SABATHIOS ”Unirea (Legătura) cu Apusul; Alipirea (Aderarea) Apusului”; cf. rom. a (se) uni; ana ”frânghie pescărească”; ină ”fibră”; albam. anoj ”a adera”; slav. zapad ”vest”.
     4. I NOSABATHIOS ”Cei Fermecați; Cei Minunați; Cei Năzdrăvani”; cf. rom. năzbâtie. Aici, textul se referă la calitățile extraordinare ale Atlanților, fantastice în ochii băștinașilor.

     Atlanții chiar zburau!
 
     Textul de sub Șarpele Divin se citește în bustrofedon, adică de la dreapta la stânga și apoi de la stânga la dreapta. Este scris cu litere europene, ceea ce dărâmă mitul după care alfabetul a fost creat de Fenicieni. Iată transcrierea: ROA VIL I ATLANTAI I AT NAL TAI I LI VAOR.
     Traducerea: Sfânta Scriptură a Atlanților, a celor care străbat Norii cu Aparatele (Meșteșugul; Măiestria; Vrăjile) Lor.
     Lexic:
ROA - ”sfânt; neprihănit”; cf. rom. Rai; rouă; grec. Rhea - titanidă, mama lui Zeus;
VIL - ”scriere; carte; cod”; cf. rom.  filă; grec. filon ”filă; foaie; pagină”; alban. vule ”ștampilă; sigiliu; pecete; parafă”;
ATLANTAI - ”Atlanți”. Grupul ANT este înscris ca niște vălurele; cf. rom. undă;
I AT - ”a celor; cei care”; cf. alban. ata ”ei; acei; aceia”; rus. eto ”acesta”;
NAL - ”nor; revărsare”; cf. rom. nor; a nălăi ”a năvăli (asupra cuiva); alban. njolle ”pată”;
TAI - ”a străbate; a străpunge”; cf. rom. a tăia;
I LI - ”ale lor”; cf. rom. el; ele; le; ale;
VAOR - ”instrument; aparat; unealtă; meșteșug; măiestrie; vrajă; farmec”; cf. rom. vioară; faur; a făuri; baier ”talisman; amuletă”; viorea.
     Sub acest text se vede un avion, cu tren de aterizare! Privit din profil, nu i se văd și aripile, așa cum, privindu-le din profil, nici avioanelor moderne nu li se văd clar aripile.

     Acum e limpede că artefactul descoperit în Egipt, la Sakkara, nu reprezintă o pasăre, ci este macheta unui avion.

     Să ne reamintim că străvechiul Egipt era al optulea regat din Primul Imperiu Atlant.
     După toate acestea, nu mai e de mirare că strămoșii noștri au cucerit toată Terra. Cât despre alte semne ale Divinei Scripturi a Atlanților, în episodul viitor.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu

Punct

Cu nimic nu-i sunt
nimănui dator,
și pot pune punct
când o fi să mor.

Poate alții au
a-mi înapoia.
Eu nu am să dau
nici a mângâia.

Mie, ah, doar mie
mi-s dator vândut!
Cu viața mea vie,
Doamne, ce-am făcut?!


               Adrian Bucurescu

                    #LA ROUMANIE, SANS CENSURE!