sâmbătă, 10 martie 2018


     Moment zgubilitic




          Rapsodii de primăvară

Călugărul din vechiul schit -
El într-o zi s-a cam scrântit,
Și, cu potcapul pe-o ureche,
Cântă ca apucat de streche:
     Șapte văi și-o vale-adâncă,
     Și-aici lupii mă mănâncă.
     Stai, lupe, nu mă mânca,
     Să vină și soacră-mea!
Ce-i drept, pe lângă vechiul schit,
Peisaju-i cam sălbăticit.
Ci starețul, după o țurcă,
Pe-o stâncă-naltă se aburcă,
Că se-antrenase pe-nfundate,
Pe când era-n Securitate
Și absolvise, ca mulți alții,
Colegiul de Informații.
Și, să nu fie mai prejos,
Doini și el cu glas duios:
     Nici în potcap nu mă doare,
     Parc-aș fi la tropice!
     Berzele depun la Soare
     Ouă microscopice.
     Pe trotuar alături saltă
     Două fete vesele.
     Zău că-mi vine să-mi las baltă
     Toate interesele.

Dar nici turiștii nu tac:
- Ăsta-i popă sau e rac?

                                   Adrian Bucurescu

vineri, 9 martie 2018


          Istoria pângărită




     Unde sunt Geții din București?

     Vetrele pe care se întinde Capitala României sunt pline de vestigii care demonstrează că în poienile vechiului Codru al Vlăsiei oamenii au locuit permanent, încă din Paleolitic. Impresionează, prin bogăția lor, urmele culturii și civilizației getice. Este foarte important de știut că ținutul numit acum Muntenia nu a putut fi cucerit de Romani, rămânând în Dacia Liberă. Din acest motiv, pe locul actualului București nu există absolut nicio urmă de la Romani. În apropiere de oraș, la Popești, pe râul Argeș, se află ruinele unei mari cetăți getice, confundată de unii cu Argedava lui Buerebuistas. Dar aceasta este altă poveste.
     Din mărturiile celebrului istoric Iordanes, adică pe la mijlocul veacului al VI-lea, reiese că orașul se numea GALTIS, ceea ce, în graiul getic, înseamnă ”Strălucire; Fast; Frumusețe; Mărire; Glorie”; cf. rom. cald; a cheltui; holdă; a (se) clăti; latin. calidus ”cald; focos; plin de foc; temerar”; germ. Gold, engl. gold ”aur”; germ. glad, engl. glad ”bucuros”. Din toponimul getic s-au păstrat în București denumirile de Biserica Colțea și Turnul Colței, neexplicate de niciun istoric ”cu sânge de Roman”.
     Același Iordanes mai scrie că pe lângă cetatea Galtis curgea râul AUHA, care, tot în graiul getic, însemna”Stejăriș”; cf. vechi germ. eiks, germ. Eiche, engl. oak ”stejar”. Că Auha era Dâmbovița o demonstrează faptul că actuala denumire a râului care străbate Bucureștiul înseamnă ”Frunze de Stejar”.
     O variantă, tot getică, pentru GALTIS, adică pentru ”Strălucire; Frumusețe”, a fost BUKOL ”Strălucitor; Luminos; Fericit; Plăcut”; cf. rom. faclă; făclie; a (se) bucura; bucurie; fagur; Bichir, Bucur, Pogor (n.); Bucura (lac glaciar); alban. i bukur ”frumos”; bukuri ”frumusețe”; scand. fagr, sued. vacker”frumos”. Că toponimul se adapta după vorbirea locuitorilor este și denumirea Capitalei Țării Românești de Hilariopolis ”Orașul Bucuriei”, dată de fanarioți. Cum se vede, toponimul BUCUREȘTI vine din graiul Geților autohtoni.
     După toate acestea, vin întrebări firești:
- Ce caută struțo-cămila întruchipându-l pe Traian pe treptele Muzeului Național de Istorie a României?
- Ce caută statuia Lupoaicei de la Roma în București?
- Ce caută ”Pasajul Latin” în centrul orașului? De ce l-au vandalizat mâzgălomanii? Ce, naiba, păzesc primăreasa Firea și gașca ei de pesediști?
- Unde sunt simbolurile getice?
- Care este menirea Academiei Române și a Ministerului Culturii?


                                            Nelipsitul sobor, aghesmuind ”Pasajul Latin”

     Toate acestea i se datorează fostului primar de tristă amintire, Sorin Oprescu. Culmea gogomăniei, la inaugurare, ”Pasajul Latin” a fost ”sfințit” de un sobor de preoți! Se pare că niciun latinoman prezent la acea prostească festivitate nu știa că împăratul Traian a fost un mare persecutor al creștinilor, în timpul lui fiind martirizați, printre mulți alții, Sfântul Ignatie al Antiohiei, aruncat la fiare, și Sfântul Simeon al Ierusalimului!
     Vorba ceea: dacă prostia ar durea, mulți s-ar tăvăli în chinuri!

                                                                                                                     Adrian Bucurescu

joi, 8 martie 2018

Mânzul cu coama de aur





Mânz sălbatic, goană suplă, voievod de luncă verde,
fără frâu, fără potcoave, coamă galbenă-ncordând,
respirând văzduh de aur, gravitația o pierde
și nu știe de zăbală și de pinteni n-are gând.

De se lasă noaptea rece, stele-i lunecă pe greabăn,
Luna-l cheamă ca o roibă peste deal, la răsărit.
Uriașii ochi rotește, măsurând drumeagul reavăn
și nu-l poate prinde nimeni, niciun laț meșteșugit. 

Mânzule, coamă de aur! Tu, poet fără de grai,
de m-aș ține după tine, poate c-am ajunge-n Rai!
                                                                                                                                                                      Adrian Bucurescu

miercuri, 7 martie 2018

Primăvara




          Mitologie daco-română


     În districtul Remesiana, din provincia romană Dacia Mediterranea, aflată pe teritoriul actual al Serbiei, este atestată cetatea PRIMIANA, termen cu două tâlcuri: 1. PRI MIA NA ”Când se topește Zăpada”; cf. rom. pre-; latin. prae ”înainte; în fața; față de; din pricina”; alb. prej ”din; de”; rom. a (se) muia, a se înmuia; nea; moină; 2. PRIMIA NA ”Timp Nou; Schimbarea Vremii; Anotimp Schimbător”; cf. rom. vreme; nou; a (se) înnoi. Din ultima sintagmă, româna a moștenit a (se) primeni. La Geto-Daci, PRIMIANA era denumire a Primăverii, precum și un supranume al Doamnei Ariadne, Zâna Zorilor, a Primăverii și a Răsăritului.
     În mitofolclorul românesc, Primăvara este o zână foarte frumoasă, dar și foarte capricioasă. În grădina palatului ei, pământul are câte o brazdă de iarbă verde și alta de pământ uscat, încă neînverzit, iar printre ele câte o dungă de apă și alta de nămol. Acolo sunt pomi pe jumătate înmuguriți, pe jumătate înfloriți. Străjerii de nădejde ai palatului ei sunt, pe rând, Mărțișor, Prier și Florar. Primăvara vine în țară cu păsările migratoare, pe care ea le învață să cânte așa de frumos.
     Primăvara este anotimpul dorului și al dragostei, cum spune și această doină:
Vântul bate-ncetișor
Și-mi aduce, aduce-un dor.
Bate vânt de primăvară,
Cu miros de lăcrămioară
Și-un miros de viorea
Și-un dor de la mândra mea.
     La anumite sărbători de Primăvară, se fac farmece de dragoste. În legătură cu vrăjile pe care le fac fetele în timpul Primăverii, mărturisește o altă doină:
Foaie verde de secară,
Toate plugurile ară
La holde de primăvară,
Numai plugul badelui
Șade-n vârful dealului;
Nici nu suie, nici coboară,
Trag boii de se omoară.
- Desfă, mândro, ce-ai făcut,
Să nu bat boii mai mult!
- Nu desfac, bade, curând,
Că nu ți-am făcut să zaci,
Ți-am făcut să ne-avem dragi,
Nici nu ți-am făcut să mori,
Făr', bădiță, să te-nsori!


     Printre cei care așteaptă să treacă Iarna cât mai curând se numără, desigur, și ciobanii. Iată și un cântec de-al lor:
Trece-vor cinci luni de iarnă
Și una de primăvară,
Și-a veni luna lui Mai
Și-oi vedea verdeață-n plai,
Și-oi sui cu oile
Și-oi uita nevoile
Și-oi sui cu oi de-a mele
Și-oi uita de multe rele
Ce-am avut în zile grele.
     Primăvara influențează asupra sorții pruncului; dacă acesta este zămislit pe înfloritul pomilor, îi vor plăcea florile, păsările și natura, iar banii se vor ține după el ca florile de copaci.


                                                                                                                  Adrian Bucurescu


          Zalmoxis lovește!



     
     Ca urmare a mai multor matrapazlâcuri, a atitudinii față de Zalmoxieni, precum și a intențiilor de a șterge amintirea Dacilor din istoria României și a lumii, odiosul Colegiu Național de Informații a fost suspendat. Zeii noștri veghează!

                                                 Audacus Dacus

marți, 6 martie 2018


          Parabolă




Să nu arunci inima ta de pomană
câinilor ce latră în beznă!
Ar fi ca și cum te-ai lepăda de vocale,
de mamă, de iriși, de gleznă,
ar fi ca și cum pe razele Soarelui
ai da câțiva lei și-apoi le-ai pune
spițe la roțile mari ale trenului
pe care scrie VIA NEBUNILOR.

În cel mai bun caz merită poate
să faci din lacrima ta un izvor
foarte ascuns de oameni și fiare,
pe care s-alunece luntri ușoare,
vâslite de Iele și Dânse,

dar numai la umbra deasă a brazilor!

Apoi să iei pe umeri albi porumbei
și să colinzi pe cal sireap
cărările munților,
provocând la pace demonii
                        din râpile negre!

                               Adrian Bucurescu

luni, 5 martie 2018


          Poetul, în dor de Lumină




     Am avut privilegiul, în iarna ce abia a trecut, să cunosc un poet deosebit, Sergiu Botezatu, de baștină din Basarabia. Ne-am întâlnit la București, am intrat într-o cafenea din Obor, și am tăinit ceasuri bune câte și mai câte. Mi-a dăruit și o carte de poezii. Intitulată ”La un pas de sine”, cartea, apărută la Chișinău, este de fapt un album, căci este superb ilustrată de artistul plastic Vasile Botnaru, cu lucrări realizate din cafea și vin! Totodată, este un dialog imaginar între cei doi, poetul și pictorul. După cum mărturisește Sergiu Botezatu, ideea cărții a luat naștere la un pahar de vorbă, în ambianța pitorească a Pensiunii din Butuceni, situată în inima Basarabiei, Orheiul Vechi - cea mai veche rezervație cultural-naturală.


     Lumini din toate părțile au năvălit în sufletul meu, citind poeziile lui Sergiu. Cu vechile năravuri ale profesorului de limba română, care am fost în tinerețe, m-am scuturat de vrajă după ce am parcurs volumul, și am încercat să pătrund chiar în nucleul versurilor, ca să văd de unde le vin frumoasele sonuri și tainicele puteri. Mai întâi și mai întâi, m-am simțit asaltat de lumini la fiecare poezie. Aproape nu există una fără să fie pomenită LUMINA. Iar dacă nu e evocată explicit, atunci autorul o sugerează prin tot ce are legătură cu strălucitorul fenomen fizic, dar și spiritual: luminișuri, flăcări, Soare, Lună, stele, flăcări, curcubeu, oglindă, raze, lumânări, fulgere, dimineți, zori, felinar, căldură, argint, ardere, scântei, chibrituri, candele, foc, astre, solar, însorit, sclipire etc.
     În acest sens, un vers este cât se poate de limpede:”Vorbesc lumină”. Ar fi de așteptat ca, într-atâta lumină, mesajele poetului să fie pline de bucurie. Nu e chiar așa, peste multe dintre poeziile sale plutește o grea melancolie, în unele dintre ele se aude un plâns de departe, subteran, al unui neam necăjit, cu amintiri sumbre, când ”lumina se-nnegrește”, după cum spune un alte vers. Dar poeziile de dragoste înviorează din când în când atmosfera volumului. Inimă iubitoare, poetul își manifestă aici și dragostea pentru familie..
     Ars poetica din acest volum, căruia îi împrumută și titlul, este ”La un pas de sine”. Decorul bacovian nu exclude speranța de renaștere a lumii, de înviere a zborului, de spulberare a întunericului:

     La un pas de sine, într-o jale mare
     Să taci o tăcere fiartă-n rugăciuni,
     Stearpă amintire plânsă fără milă
     Într-o depărtare ce-i a nimănui.

     Gânduri înghețate, gânduri rătăcite,
     Stinse universuri, mari întunecimi
     La un pas de viață veșnic adormită,
     Doar o soartă ninsă-n jalnic cimitir.

     La un pas de moarte să renaști o lume
     Pe o răstignire să învii un zbor.
     E doar întuneric, dar arde credința
     În privirea tristă-a unui trecător.

     Amintirea stoarsă, plânsă fără milă
     În pierduta soartă ce-i a nimănui.
     La un pas de sine, într-o jale mare
     Să taci o tăcere fiartă-n rugăciuni.

     În versuri albe sau rimate, poeziile lui Sergiu Botezatu vin dintr-un suflet pur, de înaltă noblețe, dintr-o atmosferă magică, rarisimă în literatura română de astăzi. Dar nu e oare poezia autentică magie?
     Altminteri, la un pas de sine poate însemna și că autorul este în același timp în miezul sensibil al Poeziei lui, dar și contemplatorul ei lucid, măsurându-i cu firesc orgoliu forța.

                                                                                                                Adrian Bucurescu