Crăciunul în Dacia

          Un colind zalmoxian

     La 25 Decembrie, strămoșii noștri antici sărbătoreau GRA TIANA ”Nașterea Minunată”; cf. rom. grea ”însărcinată, gravidă”; latin. creo ”a da naștere; a procrea; a naște copii”; rom. taină ”minune; miracol; poveste minunată; ritual prin care creștinii ortodocși consideră că li se transmite harul divin”; doină; a doini; latin. diuinus ”divin; minunat; admirabil; inspirat de Zei; profetic”. Cu timpul, sintagma s-a contopit, iar GRATIANA a căpătat sensurile de ”Minune; Frumusețe; Sfințenie; Vrajă; Descântec; Profeție; Cântec; Compunere; Meșteșug; Creație; Zămislire; Rod; Naștere”; cf. rom. Crăciun; grădină; grijanie ”împărtășanie”; crăciuniță - denumirea mai multor plante care înfloresc în preajma Solstițiului de Iarnă; gordună ”contrabas”; gherdan ”colier; salbă; șirag de mărgele, de galbeni”; Crăciuna - o cetate medievală; Greuceanu - eroul unui basm popular, cules de Petre Ispirescu; latin. creatio, creationis ”naștere; procreare; alegere; numire”. GRATIANA este atestată în topografia Daciei ca denumire a unui castel.
     Aceeași sfântă sărbătoare se mai numea și CHER-SONES ”Fiii Cerului; Copiii Divini; Fiii Domnului; Copiii Minunați”; cf. rom. cer; har; chir ”domn; stăpân”; latin. caelum ”cer”; carus ”scump; drag; iubit”; heros ”erou; semizeu”; herus ”domn; stăpân; suveran”; rom. sin (arh.) ”fiu”; germ. Sohn, engl. son, slav. sîn ”fiu”. Și această sintagmă s-a contopit, ducând tot la rom. Crăciun, dar și la alban. Kershendella ”Crăciun”, la rus. (arh.) krasnîi ”frumos”, și, în depărtări, la sanscr. Krishna - un mare Avatar (Întrupat) divin, venerat în multe tradiții hinduse. În România există mai multe localități numite Crasna, dar, hotărâtoare pentru localizarea Nașterii Divine este denumirea satului de pe vechea vatră a cetății getice Helis, Crăsani, aflat în imediata apropiere a lacului sacru Saratokos, actualmente Sărățuica.

                                                                    Lacul Sărățuica

     Pe malul de Apus al lacului Saratokos a venit în preajma Solstițiului de Iarnă, tânăra MARIA, gonită de la templul unde fusese Vestală, fiindcă mărturisise că e însărcinată. Fecioara, care nu știa că de fapt este Zeiță, a fost adăpostită în casa unor Geți, SABADIOS ”Șarpele; Balaurul” și LUPO ”Lupoaica”. De la ei a fost creat mai târziu celebrul steag de luptă al Dacilor.

                                         Lupo și Sabadios, simbolizați în Drapelul Vitejilor

     În casa Geților, Maria I-a născut pe Gemenii Divini, Apollon și Artemis, Amândoi supranumiți mai târziu ZAL MOK SIS ”Prea Vrednicii Magi (Preoți)”. De la acest eveniment minunat, așezarea a mai fost denumită și NETIN-DAVA ”Cetatea Nașterii (Puilor; Copiilor)”; cf. rom. noatin; latin. natio, nationis ”naștere”; dac. dava ”cetate”. Netindava este situată de hărțile antice în stânga râului Ialomița, numit în vechime NAPARIS ”Minunatul; Sacrul”; cf. rom. anafură; nufăr; slav. nebo, hitit. napiș ”cer”. Actuala denumire a satului Nașterii Divine, Sărățeni, provine tot de la o sintagmă getică, S-ARET-INI ”Care arată la Fel; Care Arată ca Unul; Asemănare; Gemenii”; cf. rom. se; a arăta; una; unu; din nou ”repetare”; alban. nje ”unu; una; un; o”; njesoj ”identic; la fel”; njesh ”deopotrivă”.
     Oricât s-a căznit Biserica să distrugă imaginile cu Maica Sfântă și Gemenii Ei, tot s-au mai păstrat câteva și, cu siguranță, se vor mai descoperi.

                            Statuetă din Galia, înfățișând-o pe Zeița Maria cu Cei Doi Prunci

     Romanii, care se trăgeau de la Dunărea de Jos, adică din Geți, au moștenit Sacrul Eveniment, dar, pentru că limba veche nu avea genuri, Gemenii Dvini au fost considerați amândoi băieți, Romulus și Remus. Totodată, au imaginat-o pe LUPO  chiar ca Lupoaică, și încă o amintire a ei, ca mamă adoptivă a Pruncilor Cerești, sub denumirea de Acca Larentia sau Acca Laurentia. În hagiografia Geto-Dacilor, se povestește că, după Înălțarea Mariei la Cer, Gemenii Divini au fost adoptați de Sabadios și Lupo.  De altminteri, este limpede că ACCA era tot ”Lupoaica”, fiind tot un cuvânt dacic; cf. alban. ujke, pronunțat uică ,”lupoaică”.

                                                      Acca Larentia și Divinii Gemeni
   
     Un document revelator în privința Nașterii Minunate sunt versetele intitulate Carmina Saliaria, preluate de la Geto-Daci, pe care le recitau preoții romani, fără să mai știe ce înseamnă. Fiind în versuri, este exclus să fi fost creat de Romani, deoarece poeziile acestora nu aveau rimă. Fără îndoială, cântate, stihurile deveneau și ritmate. Iată cum sună colindul zalmoxian:
COZEULO
DOI ZE SO
OM NIA VERO.
AD PAT U LACO
EMIS SE I AN CUS.
DUO NUSCE-RUS
ES DUN U SIA NUS.
VE VET POM
MELIO SE UM
RECUM.
     Traducerea din limba dacă: Doi Pui au deschis ochii când neaua viscolea, pe malul Lacului Fermecat, la încheierea anului. Celor Doi în Cetatea Nașterii Le-a fost dat să fie adoptați. Va pomeni poporul mereu a Lor slăvită domnie.

                                              Puii Cerești, în tezaurul de la Pietroasele

         În graiul dacic, COZEULO însemna ”Mic; Pui; Pasăre”, de unde româna a moștenit gujălie ”pasăre” și gâzulie ”insectă; gânganie”. Așadar, Carmina Saliaria sugerează că Puii din mai multe tezaure geto-dacice, descoperite pe teritoriul României, Îi reprezintă pe Cei Doi Copii Divini, iar ”Cloșca” de la Pietroasele O simbolizează pe Maica Lor, Maria, care, pe fresca din pridvorul bisericii Mânăstirii Govora, poartă aripi.

                                                Puii Cerești, în tezaurul de la Apahida

                                                  Fresca de la Mânăstirea Govora

        De altminteri, Tracii O mai numeau pe Zeița Maria și LETO sau K-LEITHO ”Zburătoarea; Pasărea”; cf. rom. cloță ”cloșcă”; galiță ”pasăre de curte”; gâliță ”un fel de gâscă sălbatică”; slav. letati ”a zbura”.

                                   Maria, între Cei Doi Zalmoxis, ziși ”Cavalerii Danubieni”

     În celebrul text preluat de Platon de la Socrate, se spune: ”Zalmoxis, Zeul nostru, care este și Rege...”. Într-adevăr, grație văditei Lor divinități, Geții I-au ales pe Amândoi ca Regi. Cum se știe, Apollon era Zeul Soarelui, iar Artemis, Zeiță a Lunii. Ei bine, în unele legende românești se spune că Soarele și Luna sunt Fiii Maicii Preciste, adică ai Mariei!

                                        O scenă divină, zugrăvită de Leonardo da Vinci

     Inițiat în tainele Șolomanței, cum se numea Școala Solomonarilor, Leonardo da Vinci I-a înfățișat într-un tablou pe Cei Doi Zalmoxis goi, în pruncie, vegheați și de Maria și de Lupo. Ca să nu ajungă pe mâna Inchiziției, genialul maestru nu a înfățișat-O pe mica Artemis cu fața, spre a se asigura că Biserica nu va ști că e vorba de o fată. Până astăzi se mai crede că eroii acestei capodopere ar fi Iisus Christos și Ioan Botezătorul, în copilărie, alături de mamele lor! De altminteri, tot Leonardo a pictat-O și pe Artemis în dreapta lui Apollon, la ”Cina cea de Taină”...

                            Sărbători fericite și la mulți ani, dragii mei cititori!

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

   
   
     

Mărturii despre Traci

     Nu le lipseau însă vasele de lemn, de lut, chiar și de argint, pe care nu-l apreciau însă (...). La sfârșitul mesei se sculau cu toții și închinau pentru binele poporului, regelui și conducătorilor, bunilor lor prieteni, aminteau chiar și pe morți, crezând prin aceasta că le aduc liniștea.

                          Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen...., Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 19 - 20.

     (...) adoptând creștinismul, poporul a continuat să venereze vechile reprezentări păgâne, schimbând numai semnificația lor. Ceva asemănător s-a petrecut și cu cântărețul trac Orfeu, despre care există la Traci credința că el, prin cântecul său, fermeca și atrăgea fiarele sălbatice, precum și divinitățile care se numeau criofori, adică cei ce duc oile, și care erau înfățișați cu un miel sau cu un berbec pe umeri, ca Hermes, Apollo și alți câțiva; în timpurile de demult creștinii se foloseau de aceste chipuri pentru ”Păstorul cel Bun” (Hristos)/
     În afara cultului pentru zei-eroi menționat mai sus și al morților, cărora li se atribuiau calități de eroi, la Traci era răspândit și cultul iranian din Est al lui Mithra, zeul Soarelui, invincibil, care s-a născut la 25 Decembrie dintr-o stâncă și care era venerat în peșteri, unde adăpostea și cirezile (...).

                          Derjavin, N. S., Istoria Bulgariei, Moscova, Leningrad, Edit. Academiei de Științe a U. R. S. S., 1945, p. 58. 

Brăduțul

Brăduț cu beteală pe ramuri,
brăduț în confeti aprins,
colinde te cheamă la geamuri,
în semn că la munte a nins.

Și nimeni n-aude, nu vede
ce zvelt și ce gingaș te-au smuls,
din pintenul codrului verde.
Cu ceară pe ramuri te-au uns.

Veni-va curând și dezmățul,
un huiet lovește-n urechi.
Degeaba-n fereastră cu-nghețul
sfios bat colindele vechi.

Brăduț cristalin și-ncă verde,
departe de leatul alpin,
asemeni cu tine m-oi pierde,
arzând cu beteala din plin.


                           Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

   

     Când se căsătoreau, bărbatul trebuia să aducă darul nupțial (zestrea). Nu se punea întrebarea cât e mireasa de bogată, iar rudeniile ei trebuiau să decidă dacă darul nupțial adus este suficient sau nu. Nici darurile miresei nu erau destinate, în general, ca podoabă pentru dânsa, ci mai degrabă ca să ajute la întemeierea unei noi gospodării. Un jug de boi, un cal îmblânzit, un scut, lance, spadă. Mireasa trebuia să aducă și ea ceva, chiar și pentru echipamentul de război. Trebuia să se obișnuiască cu ideea de a împărtăși atât în timp de pace, cât și de război soarta bărbatului. Lucrul acesta este redat în darurile nupțiale reproduse.

              Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1781, p. 20.

     Horațiu, care a celebrat în foarte frumoase versuri puritatea femeilor dace, virtuțile lor casnice, ne informează că se căsătoreau fără zestre; Nec dotata regit virum conjux. Ar putea fi o prezumție care să pledeze în favoarea celor afirmate.

               Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 49.

Din Scriptura Secretă a Atlanților

          Orfeus la Iad

Sfetnicii l-au lăsat,
Înapoi s-au întors,
Iar Orfeus a rămas singur în pustiu
Și se tânguia amarnic după ea.

Într-atâta rugă
Și în aprigu-i post
Împăratul mai uita de-i vrăjit sau treaz,
Nu știa de-n vis sau aievea zărea...

Într-o zi, rătăcind
Prin peștera neagră,
Pe cărarea Iadului el că s-a văzut
Și la porțile cețurilor s-a dus.

Și dacă a ajuns
La domnii umbrelor,
Lira și-a gătit de cântec și de greu amar
Și-n genunchi și-a spus durerea ce-l ardea:

- O, Zâni subpământeni,
La care toți venim,
Rogu-vă a mă lăsa să vă spun apăsat,
Fără de-a minți în tainic meșteșug!

N-am venit nici să văd
Întunecatul Tartar,
Nici să leg zmeii cu multe capete
Și cu șerpi în jurul gâtului cu solzi.

Dalba mea soție
E pricina rugii;
Eu pierdut-am vremea mea departe de ea
Și în dor sărmana trupul că și-a stins.

Eu vrut-am să îndur
Și chiar am încercat,
Dar iubirea m-a învins și m-a prăbușit;
Cine dintre muritori o a învins?

Rogu-vă pe aste
Tărâmuri de groază,
Pe acest de necuprins haos înnoptat,
Pe tăcerile acestui mare țărm,

Dezlegați sorțile
Repede sfârșite
Ale dragei mele de neuitat nicicând;
Vă implor să mi-o redați cât mai curând!

Toți vă suntem datori
Cu curate fapte
Și de zăbovim mult sau puțin pe lume,
Toți pornim spre-această ultimă casă.

Și de-i dați înapoi
Anii ei prea firești,
Ea se va supune-apoi alor voastre legi,
Iar de nu-i dați, nu mă-ntorn între cei vii.

Pe când el murmura
Aceste cuvinte,
Sufletele morților cu amar plângeau,
Ochii Iadului de lacrimi s-au umplut.

Domnii umbrei i-au zis:
- O, tu, crai de jale,
Chemi în cântec pe aceea ce mult a-ndurat.
Ia-napoi soția ce mult te-a dorit!

Dar pe Calea Albă
Să nu-ntorci privirea,
Căci pierdută lumii vii ea va fi mereu,
Și cu niciun chip n-o vei mai revedea!

S-a întors în lume
Împăratul pribeag,
Dar temându-se să nu o piardă pe ea,
Când s-ajungă la lumină, ochii-a-ntors.

Ea nici că a mai plâns,
Abia-și luă bun rămas
Și se-ntoarse-n mohorâtul, umed Infern
Și ducând în inimă iubirea ei.

Iar nemânglâiatul,
Soțul ei prea durut,
Lacrimi, grijă și durere el a adunat,
Tot plângând o soartă fără de noroc...


                     Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu

Istoria Atlanților

          Prințul Orfeus și Zâna Eurydike

     Printre alte denumiri ale cetății natale a prințului Orfeus, fiul împăraților Oeagrus și Calliope, autorii antici o pomenesc și pe aceea de D-ION, care se tălmăcește prin ”Cea Divină; Cea Minunată; Cea În-cântătoare; Cea Măreață; Care (se) învață”; cf. rom. de; Ion - titlul voievozilor români în Evul Mediu; Ian-Caloian (mit.); Iana Sânziana (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate; ocean”; rom. taină ”mister religios”; doină; a doini; zână. Însă D-ION este doar o variantă pentru TO-MIS, care se traduce aidoma cu prima, ”Cea Divină; Cea Minunată; Cea În-cântătoare; Care (se) învață; ”; cf. rom. de; moș; moașă; latin. missa ”mesă; liturghie”; Musa ”Muză; cântec; poezie; studiu”; alban. maze ”caimac”; mesoj ”a (se) învăța; a (se) instrui; a (se) deprinde; a (se) afla”; moshe ”vârstă”; rom. Tomșa - numele unui voievod moldovean.
     Municipiul Constanța, unde s-a aflat prima capitală administrativă și militară a Imperiului Atlant, este atestată în Antichitate și sub denumirea CONSTANTIANA, de la care de altminteri își trage și actualul nume. CON S(Ă)TA N(Ă)TIANA se traduce prin ”Unde s-a împlinit (întâmplat) Nașterea”; cf. rom. cum; saț; zodie; șotie; latin. natio, nationis ”naștere”. Totodată, conform altor documente antice, cetatea se mai numea și DINISCARTA, care, înțeleasă ca DI NISC ARTA, se tălmăcește prin ”Locul Nașterii Divinului”; cf. rom. zi; alban. dhe ”pământ”; rom. nasc; latin. ars, artis ”artă; pricepere; calități”; hortus ”grădină”.

                                                      Ruinele atlante ale cetății Tomis

     Cum s-a văzut în episoadele anterioare ale acestui documentar, la Tomis-Constanța s-a descoperit și un grup statuar care-i reprezintă pe Oeagrus, Calliope și Orfeus. Totodată, toate denumirile acestei prime capitale a Atlanților dovedesc, fără putință de tăgadă, că acolo s-a născut Orfeus, care s-a mai numit și ION ; Divinul; Magnificul”.
     Tot într-un episod anterior s-a văzut că împăratul Oeagrus este arhetipul mai multor eroi mitici, printre care Noe și Meșterul Manole. S-a mai văzut și că, înfricoșați de cutremurele și potopul care au năvălit peste reședințele lor, Atlanții s-au refugiat departe de mare, în preajma Munților Bucegi.
     Îngrozită de dezastrele naturale, împărăteasa Calliope și-a născut fiul cu o lună înainte de soroc, apoi, la scurtă vreme, a murit în noua capitală a Atlanților, aflată la TERGAISTE, Târgoviștea de astăzi. Într-o variantă a baladei ”Meșterul Manole”, nefericita mamă se numește Caplea, evidentă metateză din CALLIOPE și-și plânge pruncul. Îndurerat și el de soarta fiului său, meșterul îi răspunde acesteia astfel:
Copilașul tău,
Pruncușorul meu,
Vază-l Dumnezeu!
Tu cum l-ai lăsat
În par
Desfășat,
Zânele c-or trece,
La el s-or întrece
Și l-or apleca,
Țâță că i-or da.
Ninsoarea d-o ninge,
Pe el mi l-o unge;
Ploi când or ploua,
Pe el l-or scălda;
Vânt când o sufla,
Mi l-o legăna,
Dulce legănare,
Pân' s-o face mare.
     Zânele din baladă sunt celebrele MAINADES, preotesele Soarelui, a căror denumire trebuie înțeleasă ca MAINA-DES, literal ”De Mână”, tâlcul întreg fiind de ”Horă; Joc”; cf. rom. minge; Manda (n.), Erau în număr de șase, conduse fiind de obicei de o prințesă ce urma să devină soția împăratului. Dansau la ceremoniile închinate Soarelui, iar ordinul lor religios a fost moștenit și de Romani, ele fiind celebrele Vestale.

                                                              Hora de la Frumușica

     În bogata moștenire atlantă de pe actualul teritoriu al României, ele sunt bine reprezentate, cel mai cunoscut grup statuar fiind Hora de la Frumușica, unde cele șase dansatoare sunt prinse de mâini, ca la orice horă românească.
     Printre mai multe tâlcuri, OR FEUS le are și pe cele de ”Cel care cântă Minunat; Care vorbește Frumos”; cf. rom. a ura; a hori; latin. oro ”a vorbi”; rom. voie; voios; latin. pius ”pios; cinstit; virtuos; bun”; grec. bios ”viață”; latin. harpa ”harpă”.
     Fie că i-au ales-o preotesele, fie că a cunoscut-o singur, în viața lui Orfeus a apărut prințesa EURYDIKE, conducătoarea trupei de Amazoane care păzeau lacul sacru SARATOKOS, actualmente Sărățuica, din lunca Ialomiței.

                                              Lacul sacru SARATOKOS, astăzi Sărățuica

     Numele de EU RY DIKE se tălmăcește prin ”Cea Legată de Apă; Cea de pe Lac; Care stăpânește Apa; Care păzește Lacul”; cf. rom. ea; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. râu; rouă; teacă; ducă ”duce; conducător”; Iordache, Rodica (n.); rus. raduga ”curcubeu”. În limba atlantă, mai târziu în greacă și în latină, sunetele U și V se pronunțau la fel, Latinii notându-le pe amândouă cu V. Așadar, De aceea, din EV RY DIKE, româna a moștenit, printre altele, bardacă și brotac.
     Numele EU RY DIKE este sinonim cu hidronimul SA RA TOKOS, ceea ce confirmă locul de baștină al prințesei. În mitologia greacă, prințesa este nimfă, adică zână, în cea românească - Știma Apelor, în cea rusă - Rusalka, în cea germană - Loreley, fiecare popor inspirându-se din vechile întâmplări... Chiar și astăzi, în legendele din lunca Ialomiței, se povestește că Știma Apelor sau Zâna Lacului și-a avut sau încă își mai are sălașul în lacul Sărățuica și că a fost iubita unui fiu de împărat!

                                                   Zâna Eurydike, pe un vas de Cucuteni

     Din spectaculoasa cultură atlantă Cucuteni, a fost descoperit un vas superb, care o reprezintă pe Eurydike, ca Zână a Apelor, această ipostază fiind sugerată de coapsele în formă de vas, precum și de pești în loc de picioare. Totodată, trupul îi e înconjurat de șiroaie de apă.
     Cum se știe, Orfeus și Eurydike s-au căsătorit, dragostea lor fiind cea mai cântată din Antichitate, evocată până astăzi de scriitori, artiști plastici, muzicieni ș. a.

                                                    Orfeus și Eurydike, plecând din Infern

     În nu se știe ce împrejurări, frumoasa Eurydike a pierit de foarte tânără, lăsându-și soțul pe veci neconsolat. Ca s-o readucă la viață, acesta pleacă spre Infern, ca s-o ceară înapoi. Legendele spun că Orfeu chiar a ajuns pe tărâmul subteran, a obținut plecarea ei de acolo, dar tot a pierdut-o la întoarcere. Poate că a fost doar un vis de-al lui, sfârșit într-un noian de deznădejde...

                                                                                                             Adrian Bucurescu
     

          Colindul Daco-României

Sus mai sus la nouă jmeri
     Hoi leroi florile dalbe
Ardu-mi nouă lumânări
     Hoi leroi florile dalbe
Că nu-s nouă lumânări
Și mi-s nouă de feciori
De din neamul Dacilor
     Florile dalbe de măr
Dar pe umere îmi poartă
Scumpă raclă de cleștar
În colțuri cu chihlimbar
     Hoi leron-dai leron-dar
Dar în raclă cine-mi șade
Inimile de le arde?
Șade-mi craiul Decebal
Sieși fulger de pumnal
     Florile dalbe  flori bune
El că și-o d-avut pe lume
Un căluț cam alb de spume.
Iată măre l-împresoară
Mare oaste către seară
     Cetioară, cetioară
Dar în frunte cu Troianul
Împăratul-năzdrăvanul,
Fratele de sânge-albastru
Călare pe-un cal măiastru
     Cetioară, cetioară
Iată  măre se luptară
Zi de vară până-n seară
     Florile dalbe de măr,
Savai craiul Dacilor,
Dacilor-Eroilor,
Te-ai făcut un fulgere
Și-ncepui a sângere
Țara de te-a plângere
     Hoi-lerondai leron-dit
Maica Dacia s-a primenit,
România s-a numit,
Ne-a născut și ne-a-ngrijit
Și frumos că ne-a ursit!
     Florile dalbe de măr
Doamnă bună a caselor
Și stăpâne-al curților
     Bună-i vremea-n casă,
     Florile-n fereastră
     România la mulți ani trăiască!

                             Adrian Bucurescu

     P. S. Acest colind a fost publicat întocmai, în revista ”Flacăra”, la 1 Ianuarie 1977