duminică, 28 august 2016

Mitologie românească



 



          Duhuri de Noapte

     Românii cred că, de cum se înserează, încep să apară duhurile. Ele locuiesc într-un codru bătrân, unde n-a călcat picior de om, unde fiecare îşi are casa lui, unde se ascunde, căci nu suferă lumina Soarelui, care le omoară. Cel mai cunoscut duh nocturn este Miază-Noaptea, care cutreieră drumurile în calea celor întârziaţi. E urât, negru la faţă şi mare cât un car de fân. Când dă peste vreun întârziat, se preface într-o negreală mătăhăloasă, care îl înghite pe om de parcă nici n-ar fi fost. Merge necurmat de la Răsărit la Apus, cum curge şi noaptea. Miezul Nopţii, pe cât de mătăhălos, pe atât e de prost. Uneori arată ca un moş, alteori ca o babă; dacă ştii cum să-l iei, îl poţi păcăli uşor. În mai toate basmele noastre, voinicii care l-au întâlnit l-au legat de un copac, au mers de şi-au terminat treburile, şi, la întoarcere i-au dat drumul şi lui şi Nopţii, căci doar el poartă Noaptea. Şi cât a fost legat, a fost întruna întuneric.
     Mai bătrân decât Miază-Noaptea este Murgilă, ori De-cu-Seară, un frate. E foarte bătrân şi, cum apune Soarele, se deşteaptă puţin, închide ziua, apoi se culcă iarăşi.
     Mai tânăr decât ei este Zorilă sau De-către-Ziuă. Misiunea lui este să stingă luminile cerului, pe care frate-său mai bătrân, Murgilă, le-a aprins. Apoi descuie uşa zilei. Vara, Zorilă este foarte grăbit şi stinge stelele mai repede. Iarna însă, când e frig, se mai lasă şi el pradă somnului şi se scoală mai târziu. Şi pe aceştia, Feţii Frumoşi din basme îi leagă atunci când au nevoie ca Noaptea să ţină mai mult.
     Alte duhuri care umblă noaptea sunt Halele, Helele sau Altehele, "slugile dracilor". Poporul Halelor este foarte numeros, căci şi păcatele, necazurile şi suferinţele oamenilor sunt nenumărate. După răul pe care se pricep a-l face, capătă şi numiri diferite. Halele ce umblă pe la miezul nopţii pe dealuri se numesc Vâlve. Ca să le înduplece să nu mai umble şi să nu-i mai sperie, copiii aprind seara, când e Lună Nouă, crenguţe uscate de cătină-mică. Duhurile care umblă noaptea, agăţându-se de orice. şi îndeosebi ascunzându-se în apa din care se bea ori în care se scaldă copiii mici, se numesc Eresurile. Alte Hale sunt şi Boglodatele sau Lohoanele, precum şi Lucrul Slab.
     Toate aceste duhuri necurate stăpânesc pământul doar până la miezul nopţii. Găinile le simt când se apropie, şi fac "cru-cru-cru", iar cocoşii bat din aripi şi cântă "cucurigu". Atunci vin îngerii păzitori ai pământului şi mătură toate duhurile necurate.Ca şi la strigoi şi la stafii, sărbătoarea cea mai mare a acestor duhuri este Noaptea Sfântului Andrei, când petrec urlând şi chiuind, că a lor e lumea în acea noapte, şi nimeni, nici măcar îngerii, nu se pot apropia de ei. Doar cu usturoi se mai pot apăra oamenii, ca să nu vină în casa lor şi să-i nenorocească.

                                                                                                    Adrian Bucurescu

sâmbătă, 27 august 2016

Vechea biserică din Bârsana. Foto: Florin Eşanu


Post mortem






Poemele mele miros a gutui
păstrate în odaia de musafiri,
miros a izvoade şi a floare de măr,
a iarbă cosită şi a trandafiri.

Unele versuri sunt moi ca mătasea,
altele, amare cum e pelinul,
unele sunt aspre ca iarna,
altele, roşii cum e rubinul.

Unele au plete, altele, carne,
câte-un vers râde, altul plânge.
Ci numai unul de-ar fi tăiat,
pagina s-ar umple de sânge.

Atunci, poemul înjunghiat
ar ţipa de dor până departe.
Prea adânc în lut va dormi poetul,
ca să se mai bată pentru carte.

                           Adrian Bucurescu

vineri, 26 august 2016

În Berlin. Foto: Maria Bucurescu


Povestea vorbei







          Flăcări şi panglici pe nas

     Responsabil cu mirosul şi respiraţia, nasul este unul dintre cele mai pomenite şi mai înfipte organe anatomice în paremiologia românească. Rareori apare însă în contexte favorabile, sugerând de cele mai multe ori neruşinare, obrăznicie, îngâmfare sau indiscreţie. În argou, nasului i se mai spune şi bârnău, carină, cârmă, naşcarină, pătlăgea, trompă. A nu-şi cunoaşte lungul nasului înseamnă a nu-şi da seama cât e în stare să facă prin puterile proprii, lungimea nasului fiind un fel de unitate de măsură. De aici, altă expresie: nu-i ajungi cu prăjina la nas, adică este foarte încrezut. Mai puţin limpede e de ce despre cineva prea îndrăzneţ, prea obraznic se spune că şi-a luat nasul la purtare. Dar nici fără nas nu e bine; astfel, a-i cădea nasul cuiva înseamnă a-şi pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne ruşinat, umilit, iar a-i tăia nasul înseamnă a-l pedepsi, a-l ruşina, a-l pune la locul său.
     La o adică, nasul pare a fi un soi de semn de nobleţe, un blazon: a nu fi de nasul cuiva înseamnă a nu corespunde, a nu fi pe potriva unei alte persoane. A scoate panglici pe nas, cum fac scamatorii, înseamnă a exagera, a minţi, iar dacă scoţi flăcări pe nas, ca balaurii, atunci eşti foarte furios, poate chiar primejdios.
     Despre un ins foarte slab se spune că îi curge untura pe nas! Poate să-i curgă şi tărâţa pe nas, dar atunci este mânios. Când cineva îi mută nasul altcuiva din loc, răspândeşte un miros greu, pute. Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan, mai spune şi o zicătoare din lunga experienţă pe care o avem cu ruşii. E recomandat să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, adică nu trebuie să te amesteci nepoftit în treburile altora.

                                                                                                              Adrian Bucurescu

joi, 25 august 2016

Aleksandr Burzeanţev - ÎN PATRIA LUI SERGHEI ESENIN.


                                                                                               
                                                                                                                                Coline

Сергей Есенин / Serghei Esenin





          "Не жалею, не заву, не плачу..."/ "Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă..."

Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă.
Toate trec ca florile, pe rând,
Veştejite-n auria toamnă.
Tânăr n-oi mai fi cât de curând.

Prea mult nici tu n-oi mai bate-aşa,
Inimă atinsă de răceală.
Nu-mi mai arde să mă plimb desculţ
Prin mestecenii plini de beteală.

Suflet de hoinar, prea abătut,
Îmi astâmperi vorba-nflăcărată!
Prospeţimea, dorul, le-am pierdut
Şi privirea mi-este tulburată.

Cu dorinţele devin zgârcit.
Viaţa mea, eu oare te-am visat?
Când pe calul roib eu am gonit?
Când, în zori, prin stepă, am cântat?

Lin cad frunze roşii de arţar,
Toţi suntem pe lume trecători...
Fie dar blagoslovită legea
Că-nfloreşti şi dup-aceea mori!

                                                        1922

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu