Mitologie română

          Ceasul Rău

     Uneori, în viaţa omului intervine un moment nefavorabil, un Ceas Rău. Acest răstimp neprielnic poate fi provocat prin blestem, ca în următoarea doină:
Să te duci, bădiţă, duci,
Să te duci la calea-n cruci,
Să te-opreşti într-un ceas rău
Şi să-ţi pice calul tău!
Sforăiască, sforăiască,
Pe tine să te trântească,
Mâna stângă să-ţi frângească!
Să ţii dârlogii cu dinţii,
Să mâi calul ca muţii,
Să cunoască orişicine
Că blestemu-i de la mine! 
     Ceasul Rău este un duh. El umblă de obicei noaptea şi-i poceşte pe cei întârziaţi pe drumuri singuratice. În unele ţinuturi se spune că sunt trei Ceasuri Rele sau chiar mai multe, la vremea nopţii, uneori şi ziua, şi nu e bine să te prindă vreunul dintre ele umblând pe afară. Ceasurile Rele umblă prin văzduh şi se cunosc că zboară pe aproape, după un fel de ţiuit. De aceea, se crede că atunci când îţi ţiuie urechea, trece vreun Ceas Rău sau Slab prin apropiere, şi încearcă să te pocească. Dacă-ţi faci imediat cruce la ureche, nu-ţi poate face niciun rău.
     În medicina tradiţională, prin "Ceas Rău" se înţelege, în general, epilepsia. Această boală cumplită este denumită în mai multe chipuri: alte alea, apucat, boala copiilor, ceas slab, cei răi, ducă-se-n pietre, ducă-se pe pustii, fulgerătură, poceală, răul copiilor, răutatea copiilor, strânsătură, stropşitură, zghihuială etc.
     Dacă te-a prins totuşi vreun Ceas Rău şi te-a înspăimântat, te poate vindeca un descântec, cum este acesta din satul bucovinean Calafindeşti:
Ceas Rău cu pocitură,
Ceas Rău de la miezul nopţii, 
Ceas Rău de cu ziuă,
Să te duci pe munţi,
Pe sub munţi, 
C-acolo-s a tale curţi,
C-acolo-s mese aşternute
Şi păhare umplute
Şi scaune aşternute -
Pentru tine sunt gătite!
Acolo să trăieşti,
Acolo să vecuieşti,
De N. să nu gândeşti!
     Într-un descântec din Bogaţi, judeţul Dâmboviţa, Ceasurile Rele sunt ademenite de o fecioară care are nouă fraţi:
Fata mare şade în malul Dunărei
Cu nouă fraţi,
Cu nouă securi, 
Cu nouă barde,
Cu nouă sfredele.
Şi şade cu mese întinse,
Cu făclii aprinse
Şi aşteaptă dureri de Cei Răi.
De la N. de nu vor merge,
Cu secerile-i vor tăia,
Cu bardele-i vor ciopli,
Cu sfrdelele-i vor găuri.
Şi voi, Cei Răi,
Să vă duceţi
Unde popa nu toacă,
Cocoşii nu cântă,
Glas de voinic nu s-aude
Şi nici tăieturi de topor!
Leac să fie!
     De multe ori, apariţia Ceasurilor Rele, mai ales a celor nocturne, este vestită de liliac, de bufniţă, de cucuvea sau de o pisică neagră.

                                                                                                        Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu - DIN MITOLOGIA DACIEI. Ulei pe lemn

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          Хулиган / Huliganul

Cu mături ude ploaia curăţă
Găinaţul sălciilor din tăpşan.
Scuipă, vântule, mormane de frunze, -
Eu, ca şi tine, sunt huligan.

Îmi place, când hăţişuri albastre,
Ca nişte boi cu mers bătrânesc,
Pântecele golindu-le de frunze,
Pe genunchi tulpinile îşi mânjesc.

Iat-o, cireada mea roşcovană!
Cine mai bine s-o cânte poate?
Văd şi iar văd cum linge amurgul
Urmele de paşi de om lăsate.

Rusia mea, Rusia mea de lemn!
Sunt singurul tău cântăreţ şi crainic.
Crudele versuri ale tristeţii mele
Le hrănesc cu izmă şi năvalnic.

Mulge, miez al nopţii, în şiştarul Lunii
Lapte de mesteacăn cu albe spume!
S-ar părea că pe cineva cimitirul
Cu braţele unei cruci vrea să-l sugrume.

Rătăceşte o urâciune pe colnic,
Un hoţ pradă grădina noastră, vai!
Dar chiar şi eu sunt un crunt tâlhar
Şi neam de stepă, de hoţi de cai.

Cine a văzut cum, în noapte, spumegă
Oştirea mălinilor clocotind?
Ce-aş sta şi eu în stepa albastră
Undeva, cu ghioaga pândind!

Ah, părul meu s-a-ncâlcit ca o tufă,
M-am istovit, rob la cântec, cu blestem
La ocnele simţămintelor să învârt
Piatra de moară a unui poem.

Dar nu te zbuciuma, bezmetice vânt,
Scuipă liniştit frunze pe tăpşan!
Nu mă zgândără porecla de "poet",
Ca şi tine, în cânturi, sunt huligan.

                                               1919

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Căluţul. Foto: Florin Eşanu

Povestea vorbei

 
  

          Unde şi-a înţărcat dracul copiii?

     În basmele noastre populare, dracul are familie, inclusiv copii. Unde şi i-a înţărcat odraslele este o altă poveste. Se pare că acolo el şi-a spart şi opincile. Cam în aceeaşi direcţie trimite şi expresia la dracu-n praznic, căci, de, au şi necuraţii praznicele lor. De obicei, aceste expresii desemnează locuri foarte îndepărtate, fără să precizeze unde se află. Se mai spune că acolo şi-au dus mutul iapa şi surdul roata, şi că tot pe acele meleaguri s-ar afla şi localitatea Cucuiata, cu varianta Cucuieţii din Deal.
     Pe vremuri, când satul arhaic era iluminat în magie, locurile cu pricina figurau în legende, în basme  şi mai ales în descântece, şi se spunea că fac parte din Valea Plângerii, la graniţa cu Tărâmul Celălalt. Acolo trimiteau descântătoarele bolile şi alte necazuri:
Unde cocoş nu cântă,
Câine nu latră,
Fată mare cosiţă nu-mpleteşte,
Nevastă conciu nu-nvăleşte.
                    *
               *       *
În pădurea cea uscată,
În apa cea tulburată.
                    *
               *        *
În munţii pustii,
În lemne neroditoare
Sau în ape stătătoare,
Unde popa nu toacă,
Unde peşte nu înoată,
Unde cocoş nu cântă,
Unde câne nu bate,
Unde vacă nu rage.
                     *
               *         *
În sorbul mărilor,
În bătaia vânturilor.
     În afara tuturor bolilor, în acele locuri cumplite locuiesc tot felul de duhuri rele: draci, zmei, balauri, zburători, moroi, strigoi, tricolici, ciumaşi, pocitori, fetele lui Şandru, Muma Pădurii, Samca, Irodia, Miaza Nopţii, Ceasul Rău, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Şoitan şi mulţi alţii de aceeaşi teapă. Iată unde şi-a înţărcat dracul copiii şi şi-au dus mutul iapa şi surdul roata!

                                                                                              Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu - NĂLUCĂ. Ulei pe lemn

     Moment zgubilitic

          Broasca şi clanţa

Într-o zi, Mărin Pănuşă
Puse o broască la uşă;
Dar broasca era râioasă
Şi-i umplu pe toţi din casă.

Dă-i cenuşă, dă-i leşie,
Abia scăpară de râie!
După ce s-au vindecat,
Broasca o au demascat.

Sta Mărin şi se chitea:
Fără broască nu putea,
Iar nevastă-sa, Constanţa,
Nu-şi mai ţinea deloc clanţa.

Dar Mărin se lumina,
Vârşa-n lac o scufunda
Şi-aducea apoi acasă
O mică broască ţestoasă.

La uşă el o monta,
O-ncuia, o descuia
Şi striga vesel la Tanţa:
- Pussy, acum tacă-ţi clanţa!

                     Adrian Bucurescu