Noapte albastră

                                                                    Colecție particulară

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          Инония / Inonia

                                                      Poorocului Ieremia

Nu mi-e teamă de pieire,
Nici de-ale ploii lănci şi săgeţi - hei,
Aşa grăieşte după Biblie
Proorocul Esenin Serghei.

Venit-a timpul meu,
N-am frică de-a cnutului clănţănitură.
Un trup, trupul lui Christ
Îl scuip din gură.

Nu vreau să-mi însuşesc mântuirea
Prin chinurile lui şi prin cruce, nici gând.
Eu altă învăţătură am cunoscut
Veşnicia stelelor străpungând.

Eu altă venire văzut-am -
Unde moartea nu joacă peste dreptate.
Ca pe o oaie cu lâna murdară
Voi tunde albastrul tăriei rotate.

Îmi voi ridica mâinile spre Lună,
Spărgând-o ca pe o nucă plină.
Nu vreau eu ceruri fără de scări,
Nu vreau zăpada să vină.

Nu vreau ca iute să se încrunte
Pe lacuri faţa zării de graba vântului -
Eu astăzi am ouat, ca găina,
Oul de aur al Cuvântului.

Astăzi, cu mâna dibace
Sunt gata toată lumea s-o primenesc...
Grozav vâjâie vântul când
Pe umeri opt aripi îmi foşnesc.

2

Latră clopotele grozav peste Rusia -
De aceea plâng zidurile de la Kremlin.
Acum spre înălţimi astrale
Te înalţi, pământule, deplin.

Voi ajunge la cetatea nevăzută,
Muşcând din Calea de Lapte.
Chiar şi lui Dumnezeu îi voi jumuli barba,
Rânjindu-mi dinţii în noapte.

Îl voi apuca de pletele albe
Şi cu glas de viscol îi voi zice:
Eu altul, Doamne, te voi face,
Copt într-ale grâului meu spice.

Blestem duhul Kitejului
Şi poleielele drumului său toate.
Eu vreau din hăuri să zmucesc
Ca să ne facem palate.

Cu limba voi linge icoanele
Cu chipurile mucenicilor şi sfinţilor, dar
Vă făgăduiesc cetatea Inonia
Unde trăieşte divinul har!

Plângi şi boceşte, Moscovie!
Un nou Indikoplov a venit.
Toate rugile din ceaslovul tău
Cu graiul pliscului meu le-am năclăit.

Voi scăpa de nădejde poporul tău.
Credinţă şi putere îi voi da,
Iar el, ca plugul, devreme, în zori,
Cu Soarele noaptea o va brăzda.

Pentru ca în ogorul lui de cuvinte
Să semene cu iscusinţă grânele,
Ca grăunţele, sub acoperişul ceresc,
Să strălucească în întuneric ca albinele.

Te blestem pe tine, Radonej,
Călcâiul tău şi urmele toate le-am blestemat!
Tu focul zăcămintelor de aur
Cu târnăcopul apelor l-ai afânat.

Stolurile norilor tăi, mârâind
Ca nişte lupi înfricoşători,
Pe toţi cei chemaţi şi pe toţi îndrăzneţii
I-au rupt cu lăncile dinţilor.

Ghiarele ascuţite ale Soarelui tău
Ne-au sfâşiat în suflete ca un cuţit.
La apa Vavilonului plânsem
Şi cu sânge ploaia ne-a stropit.

Acum, dezbrăcându-l pe Christ de nădragi,
Ţip cu al furtunii muget de bou.
Spălaţi-vă mâinile şi părul
Într-al lunii de-a doua hârdău!

Vă spun: voi toţi veţi pieri,
Pe toţi muşchiul credinţei v-a sugrumat,
Nevăzut, pe încovoierea voastră,
Ca o vacă Dumnezeu s-a umflat.

Şi degeaba în peşteră va sălăşlui
Cel ce de urletul lui i s-a acrit.
El oricum alt Soare va făta
În adăpostul nostru rusesc ferit.

Oricum, el va arde punţile
Făurite peste malurile râului,
Va împlânta în clocotul lumii
Coarnele de aur ale lui.

Un nou Olimpie va pogorî
Zugrăvind noul lui chip în zori.
Vă spun - tot văzduhul voi bea
Şi voi scoate limba ca o cometă prin nori.

Până în Egipt îmi voi răşchira picioarele,
De potcoavele chinului vă voi scuti...
În cei doi poli de zăpadă
Mâinile ca nişte cleşti le voi propti.

Cu genunchiul voi strivi Ecuatorul
Şi plânsul sub viscol şi sub vijelie.
În două a noastră planetă-mamă
O voi frânge ca pe o prescură aurie.

Şi în cădere, în genunea surpată,
Ca lumea toată de acest trăsnet să ştie,
Eu capul cu părul plin de stele
Îl voi vârî lucind cu bucurie.

Şi patru Sori în odăjdii,
Pe munţi, ca patru poloboace,
Rostogolindu-se, urnind lumile,
Vor risipi auriile doage.

3

Şi ţie îţi grăiesc, Americă,
Parte ruptă de pământ şi de cer, -
Fereşte-te, pe mările necredinţei,
Să răspândeşti corăbii de fier!

Nu împovăra cu un curcubeu de fontă
Câmpurile, nici râurile cu granit!
Doar cu apa slobodei Ladoga
Îşi croieşte omul un trai împlinit!

Nu-ţi înfige mâinile vineţii
În pârloagele tavanului ceresc;
Stele strălucind în depărtare
Din floarea cuielor nu se ivesc.

Nu se sting în dospirea de foc
Cu lavă de oţel minereurile.
Unei noi înălţări
Eu îi las pe pământ urmele.

Călcâiele de nori le voi atârna,
Norii, ca elanul, îi voi spinteca;
Roţile Soarelui şi Lunii
În osia Pământului le voi fixa.

Ţie-ţi vorbesc - nu mai cânta imne
Razelor tale de sârme fierbinţi!
Nu vor lumina ele venirea
Fugăritului miel prin munţi!

În pieptul lui o săgeată
Dinspre tine un arcaş va ţinti.
Ca o vâlvătaie din lâna lui albă
Sângele cald în neguri va ţâşni.

Ca stele de aur copituţele lui
Vor luneca şi noaptea o va scrijeli.
Şi pe ciorapii negri ai ploii
Iarăşi andrelele vor licări.

Eu atunci voi stârni roţile
Soarelui şi Lunii, ca fulgerul în pripă;
Ca o văpaie îmi va străluci părul
Şi faţa mi-o voi croi cu o aripă.

De urechi voi trage eu munţii,
Voi smulge cu lăncile negura bătrână,
Toate gardurile tale şi zăplazurile
Le voi strânge în pumn ca pe ţărână.

Cu un plug nou obrajii cei negri
Ai ogoarelor tale eu îi voi ara.
Şi peste ţara ta belşugul
Ca o coţofană de aur va zbura.

Din nou el va scutura peste ţarini
Un sunet nou de aripi cu spice.
Şi ca pe joarde de aur Soarele
Razele pe văi va să-şi ridice.

Noi pini vor creşte la tine
În palmele câmpurilor,
Şi ca veveriţe, galbene primăveri
Vor sălta pe crengile zilelor.

Albastre râuri vor licări
Şi toate zăgazurile de stânci le vor străpunge,
Iar zarea, pogorându-şi pleoapele,
În ele peşti de stele va strânge.

Îţi spun - veni-va vremea
Când tunetele vor răbufni, în timp ce
Crugul cel albastru îl vor sparge
Ale grânelor tale spice.

Şi peste lume, de pe o scară nevăzută,
Vestind peste câmpuri şi lunci,
Ciugulind din inima Lunii,
Un cocoş va zbura atunci.

4

Prin nori eu merg ca pe câmp,
Capul în jos aplecând.
Aud ropotul şiroaielor albastre
Şi aştri cu lumini subţiri şuierând.

În iazuri albastre mă oglindesc,
De lacurile mele departe tare.
Te văd pe tine, Inonia, şi munţii
Cu cuşme de aur în zare.

Văd ogoarele şi casele tale,
Pe mama bătrână în tindă;
Ea încearcă razele amurgului
Cu degetele să le prindă.

Le strânge la ferestruica ei
Ca într-un ghem, cu mişcări line, -
Dar Soarele, ca un motan,
Trage ghemul la sine.

Şi domol sub şipotul râului
Ecoul, printre malurile frânte,
Ca picurii dintr-o nevăzută făclie
Picură cântece dinspre munte:

"Slavă Zeului de Sus
Şi pe pământ pace!
Cornul albastru al Lunii
Norii îi sparge.

Din oul unei stele
Cineva o gâscă a adus -
Să-I ciugulească urmele
Luminosului Iisus.

Cineva cu o nouă credinţă
Fără cruce şi fără calvar,
Curcubeul ca pe un arc
L-a întins pe cerul clar.

Bucură-te, Sioane,
Revarsă-ţi lumina în pace!
Un nou Nazaret
În zare se coace.

Noul Mântuitor merge
Prin lume, pe o iapă de soi.
Crezul nostru e în forţă,
Dreptatea noastră - în noi."

                                     1918

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

În grădina de la Sărăţeni

Anul 1959

Cu câteva zile înainte
caii au început să necheze spăimos.
Poate că auzeau de undeva
clopote bătând în dungă.
Ceva-ceva au auzit şi ţăranii
şi-au început a se-nchina mai des.
În casele lor
candelele ardeau acum zi şi noapte.
Şi au venit agitatori cu serviete
pe la porţi
de la regiune, de la raion
de la dracul cu cărţi.
Au venit şi miliţieni
şi civili în haine de piele.
Unii ţărani, mai clonţoşi
au fost ridicaţi pe întuneric
şi duşi cu dubele
nu se ştia unde
şi nici ştiindu-se
de s-or mai întoarce vreodată.
În scurtă vreme
ţara a fost colectivizată.
Cai cu căruţe, pluguri şi rariţe,
semănători, boroane, vânturători
de-a valma au strămutat
la gospodăria agricolă colectivă.
Câţiva cai mai tretini
au scăpat cu viaţă
alţii mai fără noroc
au fost păliţi cu topoare în frunte
şi frânţi au îngenunchiat
în noroiul de la marginea satului.
Jupuiţi, hăcuiţi au fost azvârliţi
să-i hulpăvească porcii.
În câteva zile
porcii n-au mai lăsat decât oasele
pe care câinii le-au târât
pe toate tarlalele.
Uite-aşa
ani mulţi după aceea
seara boceau cucuvelele
la miezul nopţii plângeau caii în cer
şi abia spre zori ţipau cocoşii.
"Salut voios de pionier"
răsuna în patria noastră dragă
şi tot aşa
"Hei-rup, hei-rup, pe drum de fier"...
Cine vreodată va să înţeleagă?
Fără Dumnezeu, fără de cai
o coabe a muşcat adânc din ţărână
iar noi am crescut în liniştea vântului
şi în Republica Populară Română.


                             Adrian Bucurescu

Maramureş, ţară veche. Foto: Florin Eşanu

Colac peste pupăză

          Povestea vorbei

     Cu denumirea moştenită din substratul dacic, pupăza are o prezenţă străveche în cultura noastră, inclusiv în subtilităţile limbii române, participând la mai multe zicale. În graiurile populare, a pupăza, cu varianta a pupăzi, înseamnă a flecări, a pălăvrăgi, iar ca reflexiv - a se îmbăta, a sta ridicat, a sta în sus, a se cocoţa, a se împopoţona, a se înzorzona, a se strâmba, a se îngusta şi multe altele. Familiar, pupăză poate fi o persoană flecară, o femeie îmbrăcată sau fardată strident, ba chiar o curvă. Îi merge gura ca pupăza se spune despre cineva care vorbeşte mult, flecăreşte.
     La propriu. pupăza este doar o pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriţ, cu ciocul lung şi curbat  şi cu o creastă de pene portocalii în vârful capului. I se mai spune şi cuc armenesc. În cultura noastră, cea mai cunoscută pupăză este aceea care apare în "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă.
     Zicala colac peste pupăză este încă prezentă în vorbele Românilor şi se referă la un necaz deja existent, peste care vine altul, de obicei şi mai mare. De altfel, în română, despre cineva căruia îi merge rău se mai spune că îi cântă pupăza. Prin sudul Moldovei şi în Ardeal, pupăză i se mai spune şi unui colăcel în formă de pasăre sau de cuib de pasăre, ce se dă de pomană pentru morţi. Aşadar, colăceii aceştia, "pupezele", se împărţeau în urma unui necaz. Colacii, ce se dau şi ei de pomană, au fost consideraţi necazuri şi mai mari, de unde şi ciudata zicală.

                                                                                                      Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Отвори мне, страж заоблачный..." / "Deschide-mi, străjer de peste nori..."

Deschide-mi, străjer de peste nori,

Albastrele porţi ale zilei, la Răsărit!

Un înger alb, în acest miez de noapte

Calul meu l-a răpit.

Lui Dumnezeu Îi e de prisos,

Calul meu - mie forţă şi fală.

Ascult cum nechează tânguios

Muşcând auria zăbală.

Văd cum muşcă şi cum se zbate,

Trăgând de arcanul încordat,

Şi zboară cu el, ca Luna, deodată,

Părul şarg în văzduhu-nnorat.

                                          1918

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu