Foto: Valeria Bucurescu
duminică, 22 mai 2016
sâmbătă, 21 mai 2016
Moment zgubilitic
Vasluianca și turcul
Pe o treaptă neagră, într-un vechi hotel,
Unde cură-n vale un râu mititel,
Şade şi suspină tânăra drăguță,
Dulce şi suavă ca o panseluţă,
C-astă primăvară badea Suleyman
A plecat, lăsând-o fără niciun ban.
Orologiu-arată zece şi un sfert;
La recepţiune cine-apare fiert?
- Eu eram, cadâna. De la Marmara
Întorceam la tine fără o para.
Dacă tu la mine mai iubeam niţel,
Plăteam, bre, taxiul, să scăpam de el!
Dară vasluianca, auzind pre turc,
Aste vorbe zise: - Nu vreau să mă-ncurc
Cu un terchea-berchea fără facultate.
'N peptul de româncă inima mai bate.
Am făcut jiu-jitsu, nu îmi este frică,
De spahiii voştri mă doare-n pingică.
Nu este Vasluiul al vostru harem.
Să mai vii la mine când am să te chem!
Nu cumperi românca doar c-un ananas.
Şi-apoi vasluianca mândră-i râse-n nas.
Astfel e românca, astfel sunt românii:
Doar cu dignitatea au înfrânt păgânii.
Adrian Bucurescu
vineri, 20 mai 2016
Роберт Рождественский / Robert Rojdestvenski
ПЕСЕНКА СОЛДАТА / CÂNTECUL SOLDATULUI
(Из кинофильма "Неуловимые мстители") / (Din filmul "Răzbunătorii imperceptibili")
Satan se plictisea
câteodată...
Într-o zi
el bătu la uşa-ncuiată
a femeii soldatului
şi-i spuse: "N-ai teamă,
eu nu-ţi fac nimic,
aş vrea doar să mă hodin un pic,
să m-aşez, să răsuflu un pic".
Muierea cătanei, de atâta vreme
în singurătate,
l-a lăsat să intre pe Satan
şi i-a pus pe masă bucate.
Peste an, în faţa vetrei,
de cu zori,
zâmbeau cinci,
poate şapte
drăcuşori.
Am, printre altele,
această întrebare:
în ce-i vinovată nevasta
oare?
În ea de la naştere şade
un drac!...
Eu nu ştiu, nu ştiu, zău, ce să fac.
La scumpa mea dulce
m-aş întoarce
Dar îmi stă dracul Mahno în drum -
n-am ce-i face.
Şi-ntre timp, trag din greu
la război
eu soldatul, săracul;
tu, Marusea,
nu crede
în dracul!
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
joi, 19 mai 2016
Povestea vorbei
A da sfoară în ţară
Zicala a da sfoară în ţară înseamnă a răspândi o veste, un zvon; a da de ştire. Luată cuvânt cu cuvânt, sintagma nu pare a avea legătură cu ceea ce vrea să spună. De fapt, cu ceva vreme în urmă, nici nu se spunea aşa, ci a da şfară în ţară. Se pare că primul care a dat o explicaţie veridică acestei zicale a fost Mihail Sadoveanu.
În limba veche, şfara era fumul gros, care semnala, de pe culmi de munţi şi dealuri, năvălirea duşmanilor, ca astfel oamenii să se poată pregăti sau a se ascunde. Atunci, străjile, care vedeau focul aprins de cel care prindea de veste primul, aprindeau la rândul lor focurile, din care se ridica şfara, ce se vedea de departe. În scurtă vreme, fuioare de fum gros anunţau oştenii şi civilii din toate colţurile ţării că vine primejdia.
De cele mai multe ori, şfara se făcea dintr-un mănunchi de cânepă, care se înmuia în grăsime de porc sau de oaie, şi apoi, aprins, scotea un fum gros, vizibil de la mare depărtare.
Treptat, cuvântul şfară a dispărut din vorbire, sau a rămas prin locuri mai izolate, şi aşa nu s-a mai ştiut de unde vine zicala, iar şfara a fost confundată cu sfoara. Totuşi, de la şfară au rămas derivate, care circulă şi astăzi, cum ar fi sfarog "lucru uscat, întărit din pricina căldurii sau a vechimii" şi a se sfarogi "a se face sfarog; a se scoroji; a-şi pierde vigoarea fizică".
Prefacerea şfarei în sfoară nu este singurul caz de acest fel din paremiologia românească; tufă de Veneţia vine de la tufă de fâneaţă; a nimerit orbul Brăila, de la afabetul Braille; câinii din Giurgiu, de la cei din giulgiu, şi tot aşa...
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)