Cât de ”național” e Imnul României?

                                                  Motto:
                     
                                           Sunt Dac, nu sunt Roman.
                                           Pe Romani îi dispreţuiesc.

                                                                            B. P. Hasdeu

     Imnul Republicii Populare Române, cu o melodie de îngropăciune, conţinea şi aceste versuri:
          Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor
          Cu poporul sovietic eliberator.
     Apoi, Imnul Republicii Socialiste România a devenit celebrul marş patriotic, compus de Ciprian Porumbescu, "Trei culori", dar cu versurile mârşăvite de comunişti; unii spuneau că erau mâzgălite chiar de Nicolae Ceauşescu, ceea ce, fiind atât de şchioape şi pline de inepţii, ar putea fi adevărat.
     Actualmente, textul Imnului de Stat al României este poezia "Un răsunet" de Andrei Mureşanu. Melodia, compusă de Anton Pann, este frumoasă, nu-i vorbă, dar tristeţea ei profundă a făcut ca, pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, să se cânte la înmormântări. Informaţia am primit-o de la profesorul Vasile Oltean, din Scheii Braşovului, directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti.
     Astăzi, nu se mai slăveşte poporul sovietic "eliberator", din Imnul R. P. R. , ci alţi "eliberatori", romanii!!! Slova cu pricina este de-a dreptul ofensatoare pentru adevăraţii noştri strămoşi, dacii:
          Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume
          Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
          Şi că-n a noastre pepturi păstrăm cu fală-un nume,
          Triumfători în lupte, un nume de Traian.

     O mai fi vreun popor pe lumea asta, care să-şi cânte cuceritorii? Nu cred. Cum se ştie, Traian şi romanii lui au trecut Dacia prin foc şi sânge, au ucis copii şi au violat femei, au jefuit odoarele sacre şi bogăţiile naturale ale ţării, i-au făcut sclavi pe bărbaţii prinşi etc. Iar pentru aceste "glorioase" fapte, Traian are nenumărate busturi prin România, nume de străzi, de parcuri, şi chiar de instituţii. Până şi o hală din Bucureşti îi poartă numele! Pe chiar treptele Muzeului Naţional de Istorie a României, slujbaşii Primăriei Muncipiului Bucureşti, la ordinul penalului primar Sorin Oprescu, au înfipt o monstruoasă statuie, reprezentându-l pe numitul Traian în pielea goală, ţinând în mâini o căţea costelivă, din care se desprinde steagul-dragon al dacilor. Un kitsch mai monstruos decât toate kitsch-urile care urâţesc multe oraşe ale ţării, dar şi o blasfemie asupra istoriei noastre! Bicisnice vremuri, ticăloasă clasă politică! Pe de altă parte, chiar începutul actualului imn, "Deşteaptă-te, române", pune la îndoială inteligenţa poporului nostru!
     Dar să vedem şi ce a mai scris "martirul" Andrei Mureşanu, autorul actualului imn! La intrarea guvernatorului Transilvaniei, Carol de Schwarzenberg, în Sibiu (1851), deci după momentul 1848, poetul scrie că românul:
          În Austria unită zăreşte-a sa scăpare
          Prin casa domnitoare, supt vultur duplicat;
          Că-având românul astăzi un bine mic au mare, 
          Acela îl va scrie augustul împărat.
     În anul 1852, îi închină împăratului, venit în Ardeal, un "Omagiu de fidelitate":
          Fiţi sigur, Maiestate, că astă naţiune,
          Rămasă în cultură, supt blândul vostru scut
          Va zice: "Francis Iosef ne dete început!!
     Aici nu ne-au mai dat romanii "început", ci Francis Iosef! Şi-apoi, unde mai sunt "barbarii de tirani"?
     În anul 1854, cu prilejul nunţii aceluiaşi împărat, "martirul" Mureşanu scrie "Un vot sincer" şi un jalnic "Imn populare", paralelă a imnului oficial:
          Doamne, ţine şi protege
          Patria şi pre-mpărat!
          Ca umbrit de sfânta lege,
          Să ne reagă luminat!
          Strămoşeasca lui cunună
          De duşmani s-o apărăm,
          Şi cu tronu-i dempreună,
          Soarta Austrii s-o săltăm...
          Austria să înflorească
          Sub augustul împărat!
    Halal! Ce păcat că nu s-a găsit până astăzi un compozitor care să pună pe muzică poezia "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie" de Mihai Eminescu sau creaţii patriotice ale altor mari poeţi ai noştri, de pildă George Coşbuc sau Octavian Goga!

                                                                                                        Adrian Bucurescu

    

Lăsatul Secului

                    Tradiții daco-române

 
     Venind primăvara, Geto-Dacii se pregăteau de războaie, umblând la arme. Obiceiul se numea SICA-BOI, care însemna ”Curățirea (Lustruirea) Săbiilor”; cf. sica ”sabia dacică”; rom. baie; a (se) îmbăia; boia ”vopsea”; a (se) boi; alban. boje ”vopsea; culoare”. Dar, cum traca avea tonuri, cuvintele puteau avea mai multe sensuri, așa că SICA BOI se tălmăcea și prin ”Tăierea (Oprirea) Poftelor”; cf. sica; rom. sec; a seca; latin. sicco ”a seca; a secătui”; rom. voie; a voi; a îmbia. Așa a apărut sintagma românească Lăsatul Secului. Prescurtat, obiceiul se numea SAECUS, care se tălmăcea prin ”Purificare; Curățire; Abstinență; Oprire”; cf. rom. sec; a seca; latin. sicco; rom. sacâz; zăgaz; a zăgăzui. Dar, specific limbii trace, cu multe omonime, SAECUS mai însemna și ”Șase”; cf. latin. sex, germ. sechs, engl., fr. six ”șase. De aici, s-a moștenit și măsura Postului Mare, care ține șase săptămâni, fără cea a Patimilor. SAECUS putea fi înțeles și ca ”Iertare”; cf. latin. excuso ”a scuza; a justifica; a disculpa”; it. scusa ”scuză”. Așa a apărut și tradiția iertăciunii, când începe Postul Paștelui.
     La Români, începutului Postului Mare i se spune Lăsata Secului, Lăsatul Secului sau Zăpostitul. Postul ţine până la Paşte. De Lăsatul Secului, toţi mănâncă, seara, la masă, câte un ou fiert, căci "cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşte", şi ca să li se pară postul mai uşor şi mai scurt. Se fac iertăciunile: rudele şi vecinii îşi cer iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi în post.
     După ce s-a mâncat, seara, masa nu se ridică, şi se pune, pe o farfurie, din fiecare mâncare câte puţin, împreună cu solniţa cu sare, o felie de pâine şi un pahar cu vin, şi se lasă până dimineaţa, ca să mănânce şi morţii.
     De Lăsata Secului, se face şi plăcintă cu brânză şi se petrece în lege, cu lăutari, căci şapte săptămâni nu mai sunt îngăduite petrecerile. În unele locuri, se bate alviţa. După ce s-a mâncat, se aşează toate oalele cu gura în jos, ca familia să fie ferită de pagubă.
     La Lăsatul Secului, se strigă flăcăii care au rămas neînsuraţi, dar mai ales fetele care au rămas nemăritate. Duminica seara, când începe Săptămâna Albă şi în cea următoare, când începe postul propriu-zis, copiii de la 12 ani în sus şi flăcăii, după ce s-a înserat, ies cu hodăiţele pe câte un deal sau o altă înălţime, deasupra satului. Hodăiţele se fac din nuiele cu câte două ramuri, între care se îndeasă bine paie şi tuleie de porumb, pe care le aprind în deal, purtându-le din mână în mână şi făcând cu ele tot felul de mişcări, încât din sat par focuri de artificii. În alte locuri, se agaţă tivgi sau cutii de tablă, pline cu păcură şi cărbuni, care ard în vârful unei prăjini.

  
     După ce hodăiţele au ars, băieţii şi flăcăii se înşiră în rând, în frunte cu un vătaf, şi încep a striga, batjocorind mai cu seamă fetele rămase nemăritate sau feciorii rămaşi neînsuraţi în Câşlegi. Strigările sunt de felul acesta:
Olelie,
Olelie, 
Fata lui nenea Ilie
S-a uitat în iaz
Şi de ciudă şi de necaz
Că nu s-a măritat,
I-a ieşit pe piele vărsat.

                 *

Alo, more, more, 
Silito, silito, more, 
Uiuiu, pe deal în sus, 
Prind fetele mâţe-n jug;
Şi anume cin' le mână?
Fata lui N. N. cea bătrână.
Bate-o, Doamne, şi-o trăsneşte,
Că ea cum le mai plesneşte!
Bate-o, Doamne, şi-o detună,
Că ea tare le mai mână. 

                  *

Alo, more, more, 
Silito, silito, more, ,
Asta-i fata popii nost: 
Ţese pânză făr' de rost;
Printre iţe, printre spată,
Paşte-o iapă-mpiedicată,
Iar pe sulul dinapoi -
Şaptezeci de lăturoi,
Iar pe sulul dinainte,
Dracul le mai ţine minte.
     În Muntenia, acest obicei se numeşte Dihorniţa, Olelia sau Uralia.
     Începutul Postului Mare este a doua zi după Lăsatul Secului. Se face Spălăcania sau Spolocania, adică se spală toate vasele în care s-a gătit în ele de dulce înainte de post. În această zi se iau câinii în tărbacă sau se dau în jujău, ca să se facă (mai) răi.  
     Gâştele sunt îngrijite foarte bine, ca să nu le lipsească nimic. Tot în această zi se serbează şi Ciricul Păsărilor, ca să nu mănânce păsările sămânţa de cânepă.

                                                                                            Adrian Bucurescu
    

Geneza

A fost odată cum n-a fost:
Un întuneric fără rost,
Cum este astăzi şi nu este
Într-adevăr, dar şi poveste,
Şi cum va fi când va să vină,
Ascunsă-n noapte cea lumină.

A fost şi n-a fost la-nceput
Un sâmbure cam nevăzut,
Şi lumea toată, lămurit,
Din mugure ar fi-nflorit,
De n-ar fi fost un ger cumplit,
Cum nici că s-a mai pomenit,
De n-ar fi fost o noapte stinsă,
Cuprinsă, dar şi necuprinsă.

Şi zbuciumul zvâcnea-n tăcere,
Oprit de coaja de părere.
Un miez era Fătul Divin,
De nefiinţă încă plin,
Până ce-n taină-a fulgerat
Întâiul gând de ne-mpăcat.
Şi, mistuit de-o vrere rară,
El sparse greaua Lui povară.

Ce tunete, ce fulgere,
Ce hohote, ce plângere,
Dar ce cutremur, ce năhlape
Şi ce de flăcări peste ape,
Şi ce dulceaţă, ce venin
S-a-ntins din Sâmburul Divin!
Căci, într-o clipă, Nevăzutul
S-a întrupat în Începutul.

Dar Început să fi fost oare
Cel ce tânjise-n nemişcare?
Cine-L născuse? Care lujer?
Cine-L hrănise? Care uger?
Cine s-audă-ntâiul scâncet?
Cine să-I vadă sfântul zâmbet?
Şi-n scutec cine L-a-nvăscut
Pe-Cel-ce-n-are-Început?
O, dar nicicând nu s-a aflat
Această taină-n vreun leat!
Poate nici Pruncul n-are ştire
De prea duioasa amintire.

Căci, deşi mare, era mic,
Ştiinţă n-avea de nimic
Şi nici măicuţă să-L îndrume
În Sfântul Început de Lume,
Nici doică, nici nănaşi să-L ţină
Ca pe un Crai peste lumină.

Cum de s-a aflat,
Cum s-adevărat?
Suflet fără trup,
Matcă fără stup
Plânset fără gură,
Foc fără de zgură,
Văz fără lumină,
Lujer fără tină,
Auz fără tunet,
Boare fără suflet,
Milă fără lacrimi,
Cuget fără patimi?

Pruncul că dormea,
În somn că plângea,
În somn că zâmbea,
Frumos mai visa:
Tot gângănii multe,
Sprintene şi mute,
Strânse-n mineral,
Lănţuite-n mal,
Cercuri rânduite,
Lărgite, suite
Şi  bine ţinute
De vrăji neştiute,
Care, la un loc,
La Divin Soroc,
Se-ntrupau în flori
De scăpărători,
Şi-n dogoare plină
Revărsau lumină.

Ochii deschizându-Şi,
Se trezi El Însuşi
Întrupat din vis,
Crescut din abis,
Neştiind să-Şi spuie:
Aievea-i sau nu e?
Şi gândind-gândind,
Prea mult chinuind,
Clătină pe nume
Primul gând din lume
Şi-Şi dădu de veste:
- Eu sunt Cel-ce-este!

Ostenit-a ostenit
Pruncul-Cel-Neodihnit;
Pasămite răsărise
Împrejur muguri de vise,
Rai de flori, mirosnă dulce,
Unde capul să Şi-l culce.
     Şi din crini
     Clipeau lumini,
     Din lulpine -
     Doine line
     Şi din rouă -
     Rugă nouă.
Şi-adormind în dalbe flori,
Pe o perină de nori,
El visă copaci umbroşi,
Prea înalţi şi rămuroşi,
Şi din rodul lor să cadă
Suflete care să vadă,
Suflete care-n mişcare
Să se mute fiecare
Unde-or vrea, de-or fi să crească,
Foamea să şi-o potolească,
Setea să şi-o ostoiască,
Perechea să şi-o găsească,
Doi într-unu să trăiască
Până ce viaţă să nască.

Sufletele asfinţeau,
Mai călite se năşteau,
În şopârle se-ntrupau,
În ţărână se târau,
Alte-n peşti că înotau
     Prin oceane
     De mărgeane,
     Prin izvoare
     De odoare.
Alte-n păsări că zburau;
Mai trăiau, mai asfinţeau,
În gadine se-ntrupau;
Pasămite renăşteau,
Până-n oameni ajungeau,
Crai măreţi se primeneau,
Pământul că stăpâneau.

Vezi, de-aceea, pruncu-n mamă
Trece peste câte-o vamă,
Ba cu solzi, ba chiar cu coadă,
Până ce om să se vadă,
Până ce-n lume răsare
O făptură de mirare,
Pe doi paşi trecând prin viaţă,
În durere şi dulceaţă!
C-aşa-i omul: vis prea sfânt,
Ne'mplinit nici pre pământ,
Ci doar Îngere în Cer,
Lerui-Doamne-lerui-ler!

                  *

Dar Pruncul Sf\nt, trezit din vis,
De-atunci El ochi n-a mai închis,
Lăsându-i somnul omului
Şi tuturor rudelor lui.

Crescut deodată, luminat
Şi dumirit de gând curat,
El petrecu prin lumea nouă,
Ce încă mai dormea sub rouă,
Şi se-apucă de primeneală,
De-o limpede orânduială:

Făcu, deci, drumul stelelor,
Făcu şi drum planetelor,
Tot astfel şi cometelor,
Şi dete drumul clipelor
În ceasul cosmic lin să bată
Pe-a Veşniciei Sfântă Roată.

Într-un târziu, cam ostenit,
Găsi popas în Infinit;
La margine de drum ceresc,
Află şi globul pământesc,
Şi-n viitor privind duios,
Înfiorat de-un gând frumos,
Vîzând ce tot va fi văzut,
De mila omului durut,
El raza Soarelui atinse
De faţa Lunii celei stinse
Şi puse felinar de strajă
În noaptea ameţită-n vrajă,
Să ştie omul că-i vegheat
De ceruri, chiar când e-nnoptat.
Şi mai trimise prin văzduhuri
Făclii de stele peste duhuri,
Meteoriţi de scapără
Şi de-ntuneric apără.

Şi înainte de-a pleca
Spre ceruri de-a Se îndrepta,
El binecuvântă deodată
Peste planeta noastră toată;
Lăsând o lacrimă să pice
În somnul omului, El zice:
- Spre Mine gândul să-ţi întorni!
Cum îţi aşterni, aşa să dormi!
Tu singur soarta să ţi-o faci!
Cu tine însuţi să te-mpaci!
Şi, dacă vii neprihănit,
La Mine-n ceruri te-am primit,
Şi Înger vei trăi mereu
În chiar Palatul Sfânt al Meu!

Zicând acestea, S-a-nălţat,
De ţarină S-a-ndepărtat,
De-acum crescut - Supremă Fire,
A Lumii Îndumnezeire.

Îngerii atunci au mărturisit,
Cete de Îngeri în cor au strigat:
- Fiinţa Supremă dintâi S-a ivit
Incoruptibilă, fără păcat.

Eternă este şi necreată,
E fără seamăn, inteligibilă,
De daruri nu e influenţată,
Doar Frumuseţii îi e vizibilă.

Ea este Binele prin excelenţă,
Spre Adevăr ne călăuzeşte,
Inteligenţă din Inteligenţă,
Ea doar Dreptatea o-ndreptăţeşte.

Acest Zeu Suprem e şi Tatăl
Celor mai bune gânduri şi legi,
Conform Naturii El este, şi iată-L,
Perfect, Înţelept, Rege-peste-Regi!


                              Adrian Bucurescu              

Cerul

     Mitologie românească

     Se spune că, la începutul lumii, Soarele şi Luna mergeau prin văzduh, deoarece Împăratul Lumii încă nu făcuse Cerul. Oboseau numai în aer, iar pe Pământ nu se puteau odihni, fiindcă ar fi ars totul în jurul lor. Atunci s-au rugat Domnului Sfânt să le facă un pod deasupra Pământului, ca să aibă şi ei unde pune piciorul şi, din când în când să se odihnească. Atunci, Dumnezeu le-a făgăduit că le va clădi Cerul, în care să locuiască şi ei, şi îngerii şi sfinţii, şi să nu se mai amestece cu pământenii. De altfel, Atotputernicul văzuse că oamenii, dedându-se cu îngerii şi cu sfinţii, începusertă să nu-i mai cinstească, ba chiar, uneori, să se şi certe cu ei, nemaidându-le nici măcar bineţe când îi întâlneau.
     Tare mult s-au bucurat îngerii şi sfinţii că Dumnezeu le împlineşte dorinţa, şi s-au legat că ei vor construi Cerul, dar să-i ajute şi oamenii curaţi, ţinând post toată vremea, pentru că atunci când mănâncă oamenii carne, sfinţii slăbesc. Atunci, Cel-de-Sus le-a dat îngerilor şi sfinţilor aripi, ca să se poată duce la Rohmani, sub Pământ, sub fundul Mării, şi să aducă de acolo piatră şi mai scumpă decât cea care se găseşte pe coclaurile noastre. Şi au adus îngerii şi sfinţii multă piatră de acolo, străvezie ca sticla şi albastră ca floarea cicorii, şi au făcut din ea Cerul, ca o boltă deasupra Pământului, şi i-au pus stâlpi, tot din piatră scumpă. Părerile asupra numărului de stâlpi diferă. Astfel, într-un colind din Ciuguzel, judeţul Alba, se spune:
De când Domnul S-a născut
Şi Pământul l-a făcut
Şi Ceriul l-a ridicat,
În trei stâlpi l-a răzimat...
     Într-un alt colind se spune:
Când Dumnezeu S-a născut
Şi Pământul l-a făcut,
Pe patru stâlpi l-a răzimat -
Patru stâlpi de argint;
Mai frumos l-a-mpodobit
Tot cu stele mărunţele,
Mai pe sus cu mai mărele,
Soarele cu razele,
Luna cu luminele..
     Când totul a fost gata, Soarele şi Luna s-au suit pe Cer. Zice-se că "şi-acum li-e mai uşor, căci merg ca pe podele, iar noi numai ca prin fereastră îi videm. De aceea, Soarele nici nu mai frige aşa tare, căci înainte tare ardea". Unii spun că ar fi mai multe Ceruri, şapte sau nouă, în care ar fi rânduit Dumnezeu locul sfinţilor, după rangul fiecăruia. În primul Cer stau numai Sfântul Soare şi Sfânta Lună. Într-al nouălea Cer locuiesc Dumnezeu şi cei care-I sunt cei mai apropiaţi. Acolo este Raiul, şi când i se deschide poarta, se vede o lumină nemaipomenită şi se zăresc mese întinse.Cerurile nu se deschid decât la cele mai mari sărbători, de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Paşte, de Sânziene etc. Însă numai cei mai curaţi oameni pot vedea această minune.
     Potrivit unei credinţe larg răspândite, odată cu deschiderea Cerului, la Anul Nou, vorbesc vitele, pe care le aud tot numai cei care văd şi Cerul deschis.În acea noapte, cei mai ascultaţi sunt boii, fiindcă se spune că ei prevestesc relele care ar putea veni peste stăpânul lor, în cursul anului.
     În Cer, un an este cât o zi. Când pe Pământ este miezul nopţii, toacă îngerii în Cer şi cântă şi dănţuiesc în jurul lui Dumnezeu. Acolo, sus, locuiesc şi Fetele Cerului. Desigur, ele sunt vindecătoare, ca în acest descântec de brâncă sau de orbalţ, din Moldova:
- Voi, trei fete mari,
Din Cer făcute,
Din Cer crescute,
Cu trei seceri de oţel făcute,
Cu poalele rădicate,
Cu mânile suflecate, 
Unde vă duceţi,
Unde mergeţi?
- Ne ducem să secerăm
Dealurile, văile, grânele, oarzele, fâneţele.
- Nu vă duceţi să seceraţi
Dealurile, văile, grânele, oarzele, fâneţele, 
Vă duceţi la N.
Şi seceraţi orbalţul,
Din rădăcina dinţilor,
Din auzul urechilor,
Din vederile ochilor;
Peste Marea Neagră îl daţi,
Unde cocoş negru nu cântă, 
Câine negru nu bate! 
Acolo să cheie, să răscheie, 
Şi N. să rămâie luminat, curat, 
Cum Dumnezeu l-a lăsat!
     Cele Trei Fete Cereşti, numite pe alocuri şi Trisfetitele, apar deseori în iconografia geto-dacică, ele fiind Artemis-Diana şi cele două surori de lapte ale Sale.
     Iată şi o inscripţie dacică, descoperită la Potaissa-Turda: I MAI MAS I THIER E FAR LOAN. Traducerea: Ai mei strămoşi în Cer să fie primiţi! Cf. rom. ai mei; moş; tărie; Cer; e; a fi, fire; a lua.


                                                                                                            Adrian Bucurescu

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

               Ночь < "Тихо дремлет река..." / Noaptea < "Lin moţăie râul..." /

Lin moţăie râul.
Prin brădet, nici o boare.
Nici cârstei nu cântă,
Nici privighetoare.

Noapte. Linişte în jur.
Doar un pârâu clipoceşte.
Cu argintul ei, Luna
Totul în jur poleieşte.

Se argintează râul
Cu pârâul deodată.
Se argintează iarba
Din stepa udată.

Noapte. Linişte, în jur.
Natura aţipeşte.
Cu argintul ei, Luna
Totul în jur poleieşte.

                     1911-1912

                         Переводчик: Адриан Букуреску

                         Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Под венком лесной ромашки..." / "Prin cununi de romaniţă..."

Prin cununi de romaniţă
Eu o luntre mi-am făcut:
Şi-un inel de la mândruţă
În vâltoare l-am pierdut.

Despărţirea mă usucă,
E ca soacra de buiastră;
A-nşfăcat inelu-o ştiucă
Şi cu el - iubirea noastră.

Ineluşu-i dus în valuri,
Trist pe luncă am pornit;
Râde râul printre maluri:
"Mândra altul şi-a găsit".

Nu mai merg la horă, gata:
Acolo m-or râde iară;
Mă voi cununa pe zloată
Cu vâltoarea care zbiară.

                               1911

          Переводчик: Адриан Букуреску
          Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Măcinicii

          Tradiții daco-române

     La 9 Martie, e sărbătoarea Măcinicilor, care se mai numeşte şi Mucenicii, Moşii de Mărţişor, Sfinţişorii, Cap-de-Primăvară, Dragobetele şi Sâmbra Plugului. De-a lungul vremii, datinile geto-dacice s-au amestecat cu cele creştine, astfel că Biserica prăznuieşte, tot la 9 Martie, Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. 
     În ziua ce corespunde astăzi cu 9 Martie, recruţii daci depuneau jurământul, adică se legau să lupte pentru patrie cu preţul vieţii. De aceea, preparatele ce se numesc la Români măcinici sunt în formă de două verigi legate. La strămoşii noştri, această zi se mai numea şi MUCU-NAGOS, fiind şi nume getic, care se traduce prin "Chemaţi (Strigarea) la Luptă (Întrecere)"; cf. rom. moacă "bâtă ciobănească; măciucă; ciomag; ghioagă"; a măhăi "a lovi, a da din greu; a lovi cu sabia încordându-se din puteri"; alban. mek "a (se) extenua”; rom. a necheza. Fiind vorba de recruţi, adică de ucenici, MUCUNAGOS a devenit, în română, mucenic, cu varianta măcinic. Se înţelege că erau chemaţi la oaste numai cei apţi; cei puşi la încercare; de aceea, tot din MUCUNAGOS, româna a format şi mehenghi "piatră cu care se încercau metalele preţioase; isteţ; priceput; abil; şmecher", precum şi magheniţă "vrăjitoare". La rândul ei, latina, ce se înrudea cu limba dacă, a format, din acelaşi cuvânt, mechanicus "mecanic".
     Prefacerea grupului de sunete CU în CE a fost posibilă grație unui sinonim cu MUCUN, MUKIANOS, atestat ca nume de preot trac. Așadar, evoluția fonetică trebuie să fi fost aceasta: MUCUNAGOS > *MUKIANAGU > *MUCHENICU > mucenic > măcinic.
     MUCU-NAGOS se tălmăceşte şi prin "Strigarea (Chemarea) celor Vrednici; Pomenirea Fruntaşilor"; cf. rom. moacă "cap; faţă; figură"; gr. megas "mare"; rom. a necheza. Varianta pentru această ceremonie era BRUNDISA, atestată ca localitate illyră, de unde româna a format fruntaş, brânduşă, plantă care înfloreşte devreme, barantuş "tare; voinic", şi brânduşi, cum li se mai spune prin unele locuri măcinicilor.
     Un castru illyro-dardan, PETRIZEN, explică şi cum s-a ajuns la numărul 40; astfel, denumirea putea fi rostită PETRI ZEN, adică "Patruzeci"; cf. rom. patru; germ. zehn, engl. ten "zece". Aceeaşi denumire se rostea şi PE TRIZEN "La Oaste; În Ceată; Care (se) luptă (loveşte)"; cf. rom. pe; a trăsni; a trosni; dârzenie; Drajna (loc.); slav. druzhina "prietenie"; rus. druzhina "detaşament în vechea oaste a Rusiei; echipă; grup".
     Unii Moldoveni şi Munteni cred că, la 9 Martie, Moşii sau Sfinţii bat în pământ cu bâtele, ca să intre gerul şi să iasă căldura. Tot aşa, şi copiii, bat cu beţele în pământ, spunând:
          Tună, ger, şi ieşi, căldură!
     Sau:
          Ieşi, căldură, din pământ,
          Intră tu, frig, în pământ!
     În toate regiunile româneşti, în ziua de 9 Martie, se împart măcinici sau sfinţişori, preparaţi din făină curată, prin fierbere sau prin coacere, fiind înculciţi şi având forma a două zale legate, ori formă de om, de albină, de porumbel sau de covrig. După zone, aceştia se mai numesc şi  măcenice, mucenici, sfinţi, sânţi, sâmţi, bradoşi, brăduleţi şi brânduşi.
      Termenul bradoși provine din geto-dac BRAIADOS, atestat și ca nume, de unde vin și rom. preot și Praid (loc.). Un tâlc al acestui nume era BRAIA DOS ”Doi Legați”; cf. rom. brâu; frâu; doi; latin. duo ”doi”. ”Legat” însemna, ca și astăzi, și ”Voinic; Tare”; de aceea, BRAIA DOS se traducea și prin ”Cei Doi Măreți; Cei Doi Mărinimoși (Milostivi)”; cf. rom. prea; a prii; alban.  fryje ”nămeți”; rom. doi, latin. duo. Desigur, Cei Doi Voinici erau Gemenii Divini, Apollon și Artemis, legați prin frăție. De aceea, în amintirea Lor, în Muntenia măcinicii sau bradoșii se fac în formă de două verigi legate. De la Gemenii Cerești vine și Mărțișorul, împletit din două șnururi.
     Prin unele sate din Muntenia, femeile, pe lângă bradoşii ce-i fac în această zi, mai fac încă unul, mai mare, în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, şi-l numesc Uitata. Aceasta se face întru pomenirea tuturor morţilor, care, în cursul anului, ar fi fost uitaţi nepomeniţi. Această Uitată este jucată de copii în jurul focului, ce se face în bătătură, apoi unsă cu miere  şi mâncată.

     Un obicei extins în toată ţara cere ca, de Măcinici, fiecare bărbat  să bea câte 40 de pahare de vin, sau, prin unele locuri, chiar de rachiu! Obiceiul a fost moștenit tot de la Geto-Daci, unde PET'R I ZEN însemna și ”Pahare cu Vin; Pahare cu Tărie; Pahare Pline; Pahare pentru Sănătate; Pahare pentru Belșug”; cf. rom. potir; vadră; latin. patera ”cupă plată și largă pentru sacrificii”; alban. i - articol adjectival; rom. zin (reg.) ”vin”; zân ”divinitate; idol; zeitate; zeu”; zână; latin. sanus ”sănătos”; zona ”șerpar; pungă de bani”; germ. schon ”frumos”; rom. ocină; rus. oceni ”foarte”; rom. Ozana (râu); Petroșani, Burdujeni (loc.).
    De Măcinici, tot în Muntenia, se face Focul Sfinţilor; adică se aprinde o cârpă, şi cu ea se afumă casa, curtea, coşarele, grajdurile şi alte acareturi, ca să fie apărate de toate relele şi mai cu seamă să se îndepărteze şerpii, care, în această zi ies din ascunzişurile lor de peste iarnă. Se mătură apoi toată curtea, se strâng toate gunoaiele şi se face un foc mare în bătătură. Iar când focul începe să ardă cu nădejde, cei de-ai casei, mai ales tinerii, sar încolo şi încoace peste el, zicând:
          Cum au trecut sfinţii
          Prin foc şi prin apă, 
          Aşa să trecem şi noi!
    Focul Sfinţilor se face şi în Ardeal şi în Banat. La 6 Martie are loc şi Pornirea sau Sâmbra Plugului la arat.
     Focul Sfinților vine tot din MUCUN AGOS ”Îndrumătorii (Conducătorii) Luminați; Sfinții Strălucitori; Domnii de (din; în; cu; pe) Foc; Focul (Patimile) Sfinților; Sfinții Prigoniți”; cf. rom. a mocni; a (se) mâhni; mocan; a măcina; Mihnea, Mohanu (n.); ogaș; oacăș ”inteligent; isteț”; agă; alban. aga ”chiaburi”; grec. aghios ”sfânt”. Din tâlcul de ”Domnii în (pe) Foc” vine și obiceiul de a fierbe sau a coace mucenicii.
     Așadar, până la adoptarea creștinismului de către Români, ziua de Măcinici nu avea nicio legătură cu cei 40 de mucenici din Sevastia.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu