Fârtatul și Nefârtatul

         Mitologie românească


     Cum s-a văzut în "Facerea Lumii", pentru că se iviseră amândoi odată, la început Dumnezeu şi Diavolul trăiau în bună înţelegere. Numai că Diavolul vroia să fie deopotrivă cu Cel Înalt şi, de aceea, îi spunea Acestuia Fârtate. Însă lui Dumnezeu nu-I plăcea aceasta, şi de aceea îi răspundea: Nefârtate. Poate şi  pentru că se ivise dintr-un vierme, pe Diavol începu să-l roadă pizma şi ţinea morţiş să fie frate cu Dumnezeu. Şi fiindcă Domnul Ceresc îi tot zicea Nefârtate, Dracul se mânie şi, când Îl văzu pe Dumnezeu că se preface într-un porumbel, ca să zboare deasupra apelor - căci Cel de Sus se poate schimba oricând după cum doreşte - îşi încropi şi el trei rânduri de aripi, şi, cuibărindu-se în apă, grăi cu ciudă: "Ia Tu văzduhurile, că iau eu apele!". Aceasta numai ca să fie şi el stăpân pe ceva.
     După ce a făcut toate câte sunt în cer, pe pământ şi în ape, Dumnezeu continua să locuiască tot pe Pământ. Doar după ce o muiere I-a aruncat cu gunoaie în cale şi a ţipat după El, a văzut că nu-i bine să se amestece cu fitecine şi Şi-a înălţat nişte palate minunate în cer. De coborât tot mai cobora pe Pământ, care-I plăcea şi, împreună cu Sfântul Petru, mai cerceta sufletele oamenilor. Pe vremea aceea au apărut şi povestirile. Seara, înainte de culcare, Domnul îl punea pe Sân-Petru să-I mai spună câte o poveste, ca să adoarmă mai lesne. Cu timpul însă, înrăutăţindu-se tare firea oamenilor, şi mai îmbătrânind şi El, n-a mai vrut să coboare pe Pământ; unii zic că de la Potop, alţii că mai dincoace.
     După împrejurări sau după diferite rugăciuni, Românii I-au dat multe nume lui Dumnezeu, printre care: A-Toate-Făcătorul, A-Tot-Puternicul, A-Tot-Putinţele, A-Toate-Ştiutorul, A-Tot-Ţiitorul, Cel-de-Sus, Bunul Părinte, Tatăl Ceresc, Cel-Drept, Cel-fără-Început, Cel-Veşnic, Cel-fără-de-Margini, Ăl-de-Sus, Domnul Tăriilor, Domnul Puterilor, Împăratul Slăvilor, Împăratul Lumii, Împăratul Bunătăţilor, Luminatul Tată, Luminatul Părinte, Marele Părinte, Măritul Domn, Milostivul Domn, Milostivul, Mult Slăvitul, Mult Îndurătorul, Părintele Cerurilor, Părintele Tăriilor, Părintele Slăvilor, Părintele Milei, Prea Măritul, Prea Sfântul, Prea Puternicul, Prea Înţeleptul, Prea Slăvitul, Prea Bunul Părinte, Prea Milostivul, Stăpânul, Stăpânul-a-Toate, Stăpânul Lumii, Stăpânul Înţelepciunii, Stăpânul Milei, Stăpânul Îndurărilor, Stăpânul Cerurilor, Stăpânul Slăvilor, Sfântuleţul, Sfântul Domn, Slăvitul Părinte, Slăvitul Domn, Slăvitul Tată, Slava Slăvilor, Savaon, Tatăl, Tatăl Ceresc, Tatăl-a-Toate, Tatăl Nostru, Ziditorul Lumii, Vistierul Bunătăţilor, Doamne-Doamne. Pomenindu-L, ţăranii Îi spun şi astăzi Dumnezeu Drăguţul.
     Şi Diavolului i-au pus Românii o groază de nume, unele dintre ele fiind şi ale slujitorilor săi: Aghiuţă, Michiduţă, Ăl-din-Scorbură, Cel-din-Lac, Ăl-din-Baltă, Cel-din-Tău, Moş Apeş, Bazaconia, Bălţatul, Bată-l-Sfântul, Bată-l-Crucea, Bată-l-Toaca, Benghea, Ucigă-l-Toaca, Cornea, Cornilă, Cel-cu-Coarne, Codilă, Codiţă Bârligată, Codaciul, Colţatul, Dimonul, Ducă-se-pe-Pustii, El, Horilcă, Henchea-Penchea, Hicleanul, Iacacui, Iuda, Încornoratul, Întunecatul, Întunecilă, Împieliţatul, Luciper, Luţifer, Mititelul, Mohorâtul, Necuratul, Nagoda, Neobrăzatul, Nelegiuitul, Neprielnicul, Naiba, Nichipercea, Neogoitul, Năpustul, Negrul, Nesfântul, Osândă, Osânditul, Piedicaşul, Plesnea, Pistruietul, Sarsailă, Satana, Scaraoţchi, Sfântăniţă, Slomnea, Slutul, Stopul, Şchiopul, Ştima Banilor, Tartorul, Tărtărău, Ucigă-l-Crucea, Ucigă-l-Mânia-lui-Dumnezeu, Uciganul, Ucigaşul, Urgisitul, Zbenghea, Zâmbatul.
     În româneşte, teonimul Dumnezeu vine din limba dacă, anume din DAMANAIS, atestat ca nume al unui soldat dac cantonat în Egipt, cu varianta DIMENSES, denumirea unui trib trac. Amândouă cuvintele au mai multe, dar aceleaşi tâlcuri: "Început; Primordial; Temeiul; Dreptul; Cinstea; Încrederea; Forţa; Tăria; Slava; Slăvirea;  Măreţia; Mărinimia; Absolut; Extrem"; cf. rom. Dumnezeu; Dumnezoaia - epitet al Fecioarei Maria; a se dumnezei "a fi mai cu credinţă; a se potoli; a se îndrepta"; dimineaţă; domn; taman; temenea; Dimancea (n. de fam.); Zimnicea (loc.); aromân. Dumnidză "Dumnezeu"; lat. dimensio, onis "dimensiune"; domino "a domina; a stăpâni"; dominus "domn; stăpân".
     Dacii Îl mai numeau pe Zeul Suprem şi TATO NIPAL "Tatăl Ceresc" (cf. rom. tată; slav. nebo "cer"), teonim care apare în mai multe inscripţii, şi la Nord şi la Sud de Dunăre. Cât Îl priveşte pe Fârtate, este tot o moştenire tracică, anume din BRATTIA, denumirea unui ostrov illyr, ce va fi adăpostit un templu închinat Domnului Suprem. Cum am mai scris, nici Tracii, nici Romanii, nici Grecii nu notau sunetul Ă, aşa că BRATTIA se poate citi B(Ă)RAT TIA, ce se tălmăceşte prin "Zeul Suprem; Domnul Absolut; Deasupra Zeilor"; cf. rom. foarte; bartă "cunună"; împărat; preţ; zău!; tui "însemn domnesc"; grec. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu; Domn; Stăpân"; rom. fârtat; vârtute "putere, forţă"; lat. virtus, -tutits "virtute".
     Nefârtatul pare a fi forma negativă a lui Fârtat, dar e posibil să fie şi el tracic la origine, dacă-l comparăm cu alban. neperteke "năpârcă". Printre denumirile tracice ale Diavolului, figurau NI-OBE "Ne-curat; Ne-cinstit" (cf. rom. nu; ne-; apă; ava - titlu adresat călugărilor în vârstă; Naiba) şi YDATA "Acvaticul; Cel din Apă; Stropitul; Pătatul" (cf. rom. oţet; ud; udat; alb. ujt "apă").
     Cel mai înverşunat detractor al propriului popor, Emil Cioran, era scos din sărite din pricina familiarităţii  dintre Dumnezeu şi Români, precum şi pentru că nicăieri în lume nu umblă Dumnezeu mai mult pe Pământ, ca pe aici. De, poate că, într-adevăr, Dumnezeu are o relaţie specială cu Grădina Maicii Domnului...

                                                                                                              Adrian Bucurescu
    

Calendarul dacic

  

               La Cap de Primăvară

     Atât cât poate fi reconstituit, calendarul dacic este uneori atât de complicat încât e posibil ca doar marii preoţi să mai fi ştiut la ce divinităţi şi evenimente sacre se referă sărbătorile de la începutul Primăverii şi să le explice poporului de rând. Încurcăturile apar şi datorită faptului că semizeii şi eroii primesc aceleaşi atribute, nemaiştiindu-se limpede cine este serbat sau celebrat într-o zi anume. Pe de altă parte, chiar evenimentele istorice se petrecuseră la mari distanţe de timp între ele, unele datând din Neolitic, altele având loc pe timpul Celor Doi Zalmoxis, Apollon şi Artemis. Iată doar câteva dintre sărbătorile dacice de la începutul lui Martie: ABABA, MARSYAS, BABULE, MRUD, DIONYSOS şi RORAMIS, OTHRYONEUS şi DACIA.

               Calendarul românesc

     Încă se mai păstrează ecouri din calendarul strămoşilor în cel românesc, dar adevăratele semnificaţii ale sărbătorilor au fost demult uitate, creându-se altele, care însă nu sunt creştine. Astfel, la 1 Martie, Românii ţin următoarele datini sau sărbători: Mărţişorul, Cap de Primăvară, Baba Marta, Baba Dochia, Începutul Zilelor Babelor, Babele, Vântoasele.

               Baba Marta

     Doar în Basarabia şi în unele părţi din Muntenia, ziua de 1 Martie este şi a Babei Marta. Eroina este aceeaşi cu Dochia. După un dicţionar antic, în dialectul traco-lydian MRUD însemna "Stelă; Coloană": În dialectul getic, M'R UD înseamnă "Foarte Curată; Prea Cinstita; Prea Slăvita"; cf. rom. mare; a (se) mări; mereu; ud; a (se) uda; lat. oda "odă". La un loc, M'RUD se tălmăceşte prin "Curăţenie; Cinste; Vrednicie; Strălucire; Mărime; Înălţime; Mărinimie; Dărnicie; Căldură; Bunătate", din care româna a moştenit şi: a (se) mărita; mirază "oglindă"; miraz "moştenire"; marţ "mărţişor"; merţă "măsură de capacitate"; Mereziu "Sud, Miazăzi"; mirodie "mirodenie; balsam; mireasmă"; cf. lat. myrtus "mirt". În tradiţiile noastre, se spune că Baba Marta are nouă cojoace şi leapădă zilnic câte unul: de la 9 Martie, când îşi leapădă ultimul cojoc, începe şi vremea a se încălzi.

               Baba Dochia

     Desigur, numele Dochiei vine din DACIA, ce se pronunţa DACHIA, dovadă că la cronicarii noştri numele vechii ţări apare cu formele Dachia sau Dahia. DACHIA avea mai multe tâlcuri, printre care: "Superioritate; Măreţie; Forţă; Însufleţire"; cf. rom. mai dihai; ducă ”duce; voievod”; zece; duh;
 latin. decem "zece"; alban. dukje "prestanţă; prezentare; expunere"); "Strălucire; Lumină" (cf. germ. Tag, sued. dag "ziuă");"Căldură" (cf. alb. djeg "a arde"); "Ocrotire; Adăpost" (cf. rom. tichie; dac "acoperiş"); "Păstrare; Conservare" (cf. alban. doke "datini"); "Apărare; Dârzenie; Vitejie" (cf. lat. audacia "curaj; cutezanţă; îndrăzneală"). D-ACHIA însemna și ”Cea Sfântă”; cf. rom. de; engl. the; grec. aghia ”sfântă”: Românii îi mai spun Dochiei şi Odochia. Din toate aceste atribute s-au creat şi legendele unde Dochia este o fată vrednică, frumoasă şi voinică, fiică de împărat, dar şi cele unde ea este o babă foarte vrednică, însă şi foarte rea. Se spune că Baba Dochia are douăsprezece cojoace, şase rele, adică şase zile friguroase, şi şase bune, adică şase zile călduroase. 

               Babele

     Stă scris că împăratul roman Maximinus Trax, de origine tracă, i se adresa mamei sale cu apelativul ABABA. În dacă, acest cuvânt provenea din AB ABA "Cu Superioritate; Cu Slavă; Cu Cinste; În Curăţenie; Cu Frumuseţe; Cu Bunătate"; cf. lat. ab "de la; din"; rom. ava - titlu adresat călugărilor în vârstă; aba; apă; a iubi; iubov "iubire"; a upovăi "a nădăjdui; a spera; a crede în..."; lat. abavus "străbunic". Apoi, A fiind înţeles ca articol proclitic adjectival (cf. rom. a bătrână), BABA a ajuns de sine stătător, ca substantiv nearticulat sau ca adjectiv. De la sensurile de "Măreţie; Înălţime; Lungime; Mărime; Vărstă" s-a ajuns la rom. babă, care nu înseamnă doar "bunică; bătrână", ci şi "podişcă": Cum, în calendarul dacic, mai multor divinităţi li se spunea ABABA, a apărut pluralul Babele, denumire pentru zilele de la începutul lunii Martie. La Aromâni, aceste zile sunt trei şi se numesc Moaşile. La Daco-Români, după zone, Babele sunt în număr de trei, şase, şapte, opt, nouă sau douăsprezece. În ordinea în care vin, ele au uneori chiar şi nume: Dochia, Todora, Todosia, sau, după zilele săptămânii, Lunica, Mărţica, Mărcurana, Joiana, Virita, Sitiţa, Dominica. Iată şi alte nume: Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie, Aftenie, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina, Jofica. Zilele care trec de douăsprezece se numesc Zile Împrumutate; astfel, prima zi e A Sturzului, a doua, A Mierlei, a treia, A Cocostârcului, a patra, A Ciocârliei, a cincea, A Cucului, a şasea, A Rândunelelor, etc., iar ultima, Omătul, Ţurţurii sau Ziua Mieilor. A rămas obiceiul ca femeile şi fetele să-şi aleagă dinainte o zi a Babelor, spunându-se că, după cum e acea zi, bună sau rea, aşa este şi cea care şi-a ales această zi, sau că aşa-i va merge o vreme.
     Meterologia populară spune că, dacă în zilele Babelor e ninsoare şi frig, atunci şi primăvara va fi friguroasă şi furtunoasă, iar dacă vor fi mai domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi mai frumoasă. Se mai spune că, dacă la 1 Mărţişor, când e ziua Babei Dochii, e vreme frumoasă, atunci toată primăvara şi vara vor fi frumoase, iar dacă nu, primăvara şi vara vor fi urâte şi posomorâte. De va ploua de ziua Dochiei, va fi an îmbelşugat.

     "Traian" şi Dochia

     În autenticul folclor românesc, niciodată nu apare numele Traian, ci Troian, cum este în primele variante culese ale Pluguşorului. Până la ”Școala Ardeleană”, numele Traian nu este atestat în onomastica românească. În adevăratul Pluguşor, eroii, gospodari vrednici, sunt bădica Troian şi jupâneasa Dochia sau Dochiana, nume moştenite de la Daci, care, la 1 Martie, îi serbau şi pe Arhanghelul Dionysos şi Zâna Ariadne. Acestora li se mai spunea şi OTHRYONEUS (cf. rom. utrenie) şi DACIA, fiind cinstiţi ca patroni ai Dimineţii, Primăverii şi Răsăritului. Zânei i se mai spunea şi RORA-MIS "Crăiasa de Rouă; Sfânta Strălucitoare", căreia, la Romani, îi corespundea Zeiţa Aurora. De la Troian şi Dochia, începând cu Gheorghe Asachi, latinomanii au format aşa-zisul mit al etnogenezei Românilor, "Traian şi Dochia"; falsificându-ne, ca de atâtea ori, istoria, agăţând-o de remorca Romei şi a odiosului împărat. Dar despre acestea, altădată...


                                                                                                         Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Вот уж вечер. Роса..." / "Iată şi seara! Roua..."

Iată şi seara! Roua
Pe urzici scânteiază.
Eu stau în drum rezemat
De-o salcie pletoasă.

În dreptul casei noastre
Luna luminează mai mult.
Un cântec de privighetori
De undeva, de departe, ascult.

E bine şi e cald,
Ca iarna pe cuptor.
Şi mestecenii stau
Ca nişte mari lumânări.

Şi s-ar părea că la râu,
Hăt, pe al pădurii hotar,
Somnoros, fără vlagă,
În toacă bate un pândar.

                           1910

                      Переводчик:: Адриан Букуреску
                      Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Mărțișorul

     Una dintre datinile româneşti care au rezistat foarte bine până astăzi este cea a Mărţişorului. În vechimea nu prea îndepărtată, Mărţişorul era un ban de aur sau de argint, ori un medalion, legat cu un şnur ab-roşu, pe care Românii îl puneau copiilor la gât sau la mână. Mărţişorul se mai numeşte şi Marţ sau Mărţiguş, şi este purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei care-l purtau pe vremuri credeau că vor fi sănătoşi şi curaţi ca aurul sau ca argintul, şi că peste vară nu-i vor mai scutura frigurile. Se punea în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul Soarelui, iar când îl puneau, părinţii se fereau să fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi. Unii copii purtau Mărţişorul de gât 12 zile, iar după aceea îl lăsau pe crenguţele unui pom tânăr, şi, dacă pomişorului îi mergea bine în acel an, însemna că şi copilului îi va merge bine. Alţii îl păstrau până ce vedeau arbustul înflorit, de obicei porumbar sau păducel, şi îl puneau pe pomişor, sperând să fie albi ca florile acestuia. În unele sate, Mărţişorul se poartă şi astăzi până când începe cucul a cânta sau când vin berzele. Nu numai părinţii le puneau Mărţişoare copiilor, ci şi alţi Români şi le dăruiau unul altuia la 1 Martie. Actualmente, îl poartă mai ales fetele şi femeile şi, doar în unele sate mai izolate, îl poartă şi băieţii şi bărbaţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint, şi nu mai e ţinut toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui Martie. Dar numele popular al acestei luni, Mărţişor, demonstrează că talismanul se purta până la sfârşitul ei. În Muntenia se spune:
     Cine poartă mărţişoare
     Nu mai e pârlit de Soare.
     Pe la sfârşitul lui Martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea care le-a purtat va avea faţa albă cum îi caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.
     Un străvechi templu, unul dintre cele mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa-Şag, judeţul Timiş, compus fiind din două încăperi. Într-una s-a descoperit un altar monumental de lut ars, de formă paralelipipedică, pe care tronează o statuie dublă, ce-I reprezintă pe Gemenii Divini, Apollon şi Artemis. În aceeaşi încăpere s-au mai găsit un cap de taur modelat în lut şi altul în basorelief, de mărime naturală, pictat cu ROŞU şi încrustat cu ALB.
     La Căscioarele, judeţul Călăraşi, s-a descoperit o construcţie rectangulară de cult, ce are pereţii ornamentaţi în interior cu motive pictate cu ALB şi ROŞU. Tot acolo s-a descoperit şi macheta de lut ars a unui templu.
     La Fântânele, judeţul Teleorman, a fost descoperit mormântul principal al unui tumul ce a avut o încăpere funerară de lemn, cu latura orientată pe direcţia N-S. În colţul de N-V al camerei funerare s-au descoperit osemintele unui tânăr get împreună cu şapte vârfuri de lance şi două mărgele de lut şi ocru. Baza mormântului a fost lipită cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulateră puţin înălţată, de forma unui cub, a fost pictată cu ALB şi ROŞU. Sunt figurate în culoare trei pătrate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale ce unesc colţurile opuse, creându-se astfel patru triunghiuri dreptunghice, ce-şi unesc vârfurile în centrul pătratului. Două dintre triunghiuri, cu vârfurile opuse, sunt pictate în ALB, iar celelalte, în ROŞU.
     Din aceste descoperiri, se vede limpede că, în Dacia, ALBUL şi ROŞUL erau culori sacre. Acestea erau simboluri ale numelor Gemenilor Cereşti, Apollon şi Artemis. A POLLON se tălmăceşte prin "Albul; Alburiul"; cf. rom. a - articol hotărât adjectival; bălan. A R(Ă)TE MIS se traduce prin "Zâna (Sfânta) cea Roşie; Crăiasa Roşioară"; cf. rom. rodie; got. rauths, germ. rot, engl. red "roşu"; latin. missa "slujbă religioasă; liturghie"; engl. miss "domnişoară". Desigur, fiind gemeni, Cei Doi Zei aveau aceeaşi înfăţişare, aceeaşi culoare, dar, ca să fie totuşi deosebiţi, au fost numiţi astfel. Oricum, anândouă teonimele se traduc şi prin "Strălucire; Cinste; Cinstire"; cf. rom. bălai; polei; pelin; aldămaş.
     De la aceleaşi culori sacre a rămas şi obiceiul ca, la botez, băieţii să fie îmbrăcaţi în Albastru-Deschis, adică în "Alburiu", iar fetele, în Roşu.
     Însăşi denumirea Mărţişorului vine din limba dacă, anume din MARSYAS, atestat ca nume al unui silen traco-phrygian, care l-ar fi crescut şi educat pe Dionysos. MARS, MARTIS era şi denumirea lunii Martie la Romani, consacrată lui Marte, Zeului Războiului, încă o dovadă a asemănării între dacă şi latină. MAR SYAS se tălmăceşte prin "Să crească Mare! Crescut Bine; Crescut în Curăţenie (Cinste)"; cf. rom. mare; a se mări; mir; mire; mireasă; măr; a (se) sui; suiş. Aceste urări erau fireşti pentru copiii dăruiţi cu Mărţişor, dar  şi pentru adulţi. "Crescut Bine" mai înseamnă şi "Zdravăn; Voinic", aşadar şi "Legat; Împletit; Amestecat" (cf. rom. mreajă "plasă de pescuit; năvod; vrajă"; mărgea; mursă "apă amestecată cu miere"; Mircea; Marcea; meglen. mărdzeauă "mărgea"), ceea ce explică şi cele două fire împletite, amintire a Vieţuirii pe acest pământ a Zeilor Ocrotitori şi Slăviţi ai strămoşilor noştri, Apollon şi Artemis.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

    

Povestea vorbei

       Câinii din Giurgiu

     La români, o bătaie zdravănă te face să auzi câinii din Giurgiu! De ce neapărat din Giurgiu? Zicala, ca multe altele, stârneşte nedumerire. Oricum, a circulat şi circulă prin toate zonele ţării. O aflăm în mitofolclor, ceea ce înseamnă că este foarte veche. Iată ce se spune în basmul "Aleodor împărat", cules de Petre Ispirescu: "Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se curgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci, şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu". În piesa "O noapte furtunoasă" de Ion Luca Caragiale, jupân Dumitrache îi spune prietenului său, Ipingescu: "Tii! Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap. de auzea câinii din Giurgiu". S-a constatat că băştinaşii din Giurgiu nu ştiu de unde vine zicala care-i priveşte şi nici nu sunt prea mândri de ea.
     Ca jurnalist, străbătând ţara în lung şi-n lat, am ajuns şi în comuna Colţi, din judeţul Buzău, unde, pe vremuri, se găsea chihlimbar din belşug, şi am stat de vorbă cu un bătrân cioban, din partea locului, de la care am cules o variantă a "Mioriţei". Iată un fragment:
     Oiţă bârsană,
     De eşti năzdrăvană,
     Şi de-o fi să mor,
     Tu să le spui lor
     Ca să mă îngroape
     Aici, pe aproape, 
     În strunga de oi,
     Să fiu tot cu voi, 
     S-aud din mormânt
     Mieii mehăind
     Şi câinii din giulgiu 
     Cum latră a giurgiu!
     Întrebându-l ce înseamnă giurgiu, ciobanul mi-a răspuns că aşa se zice despre câinii care prind a lătra grozav, iar, de furie, li se zborşeşte părul, şi se zmucesc să muşte. Tot aşa se spune şi despre un om foarte mânios, că e giurgiu. Am găsit cuvântul şi în dicţionare, sub forma cu părul făcut giurgiu, care înseamnă "cu părul zbârlit".
      Aşadar, celui bătut zdravăn i se zbârleşte părul ca la câinii furioşi, devine el însuşi... giurgiu. Giurgiu e şi nume de familie.

Nu prea departe de comuna Colţi, în Vrancea, unde Alecu Russo a cules şi celebra variantă a "Mioriţei", publicată de Vasile Alecsandri, se află muntele şi râul Giurgiu. În munţii Făgăraş întâlnim şi un lac glaciar cu denumirea Giurgiu. Aşa că singura legătură a oraşului Giurgiu cu câinii lătrând furioşi sau speriaţi ar fi putut fi în vremurile de demult, când ciobanii valahi treceau Dunărea cu turmele de oi, spre păşunile din Peninsula Balcanică sau spre Ţarigrad.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu 

*          Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Дымом половодье..." / "Revărsări de fum..."

Revărsări de fum
Ling jilavul lut.
Galbene căpestre
Luna a pierdut.

Eu mă plimb cu barca
Şi în mal izbesc.
Iar peste biserici
Roşii clăi sclipesc.

Cârâind cu jale
Peste balta calmă,
Neagra găinuşă
La vecernie cheamă.

Crâng cu ceaţă albastră
Taie miriştea...
M-oi ruga în taină
Pentru soarta ta.

                    1910

                        Переводчик:: Адриан Букуреску
                        Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Facerea Lumii

          Mitologie română


     Ca orice mitologie, şi cea românească încearcă să explice toate tainele Lumii. Astfel, în popor se spune(a) că, la începutul începutului, înainte chiar de Dumnezeu, nu era decât întuneric beznă; nici Soare, nici Lună, nici stele, nici pământ, ci doar o mare de apă, ce se întindea în tot hăul nemărginit. Stătea această apă nemişcată, ca o oglindă. Cândva, nu se ştie când şi cum, căci nu era nimeni să vadă, apa a început să se mişte, încet-încet, ca şi cum ar fi suflat cineva pe suprafaţa ei. S-au ivit atunci cercuri mari, ca nişte unde pe lac. Izbindu-se cercurile acestea unele de altele, au făcut valuri pe luciul întunecat al acestei ape necuprinse. Valurile înspumate au purtat spuma de colo-colo, adunând-o în ostroave albe. Mişcându-se necontenit, valurile au fost împinse înspre mijlocul acestui noian de ape, unde s-au adunat şi s-a strâns toată spuma, ca o floare uriaşă de nufăr. În această spumă, s-au rătăcit un fluture şi un vierme, care se zice că ar fi venit din lumea de sub noi, de pe alte tărâmuri. De la o vreme, fluturele Şi-a lepădat aripile şi S-a întruchipat într-un fecior frumos, care lumina prin întunericul din jurul lui. Şi Acesta a fost Dumnezeu. La un timp după asta, s-a prefăcut şi viermele într-o făptură, în Diavolul. La început, a avut şi el înfăţişare de om, doar că nu lumina. Şi, pentru că se născuseră cam la fel şi erau atunci singurele fiinţe din acest nesfârşit hău de apă şi beznă, trăiau la început în bună înţelegere. Iar Dumnezeu S-a apucat să facă toate cele câte sunt în cer, pe pământ şi în ape...
     Cu privire la Facerea Lumii, marii preoţi ai Daciei erau mult mai lămuriţi, conducându-se încă din vremuri imemoriale după ceea ce astăzi ar fi celebra teorie a Big-Bang-ului. "Protocronism", se vor grăbi unii semidocţi să urle. Da, şi ce dacă? Adevărurile, veacuri de-a rândul ascunse, oricum vor ieşi la iveală, ca orice adevăr.
     La Jupa, judeţul Caraş-Severin, a fost descoperită o inscripţie pe o coloană de marmură, în limba dacă, scrisă cu litere latine. Şi, pentru că latina nu nota sunetul Ă, specific dacei, acesta nu e notat nici în textul de la Jupa, permiţând astfel mai multe lecturi. Iată inscripţia: MARTI.AVGIPR.SALVTE.IDIN. O lectură a textului este aceasta: MAR TIA V(Ă)G P(Ă)R(Ă) SALUT E IDIN. Traducerile: 1. Dumnezeu a făcut Universul, eliberând Focul din strânsoare. 2. Zeul a creat totul, eliberând (ridicând) Energia (Căldura) din încleştare. Lexic: MAR "Universul; Lumea; Tot; Întreg; Absolut"; cf. rom. mare; mereu; rus. mir "lume"; TIA "Zeu; Dumnezeu"; cf. grec. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu; stăpân; domn"; V(Ă)G "a face; a crea"; cf. rom. a face; P(Ă)R(Ă) "Foc; Căldură; Energie; Forţă"; cf. rom. pară (de foc); vară; fier; lat. ferum "fier"; SALUT "a elibera; a slobozi; a ridica; a salva"; cf. rom. salt; a sălta; lat. salus, salutis "salvare; mântuire"; IDIN "Strânsoare; Adunare; Încleştare; Sforţare; Abţinere; Oprire"; cf. rom. a (se) aduna; idenie "încercare"; ajun; a ajuna; hodină; a se hodini.
     Frământat mereu de marile probleme ale Cosmosului, Mihai Eminescu ne-a lăsat o superbă imagine a Începutului Lumii, în "Scrisoarea I". Chiar dacă a pornit, prin intermediul limbii germane, de la imnurile indice, geniul său poetic depăşeşte cu mult originalul. Magia tărâmului natal l-a făcut să gândească precum marii preoţi ai Daciei. Cine, în literatura universală, a mai scris asemenea minunăţii de versuri? Iată-le:
     La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
     Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
     Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
     Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
     Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
     N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
     Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
     Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
     Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
     Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
     Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
     Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
     Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
     E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
     De-atunci negura eternă se desface în făşii,
     De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
     De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
     Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
     Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit
     Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (...)
          Oare ce-o fi gândit Dumnezeu, când, cu Divinii Săi Ochi, va fi citit aceste stihuri româneşti?


                                                                                                             Adrian Bucurescu