joi, 29 decembrie 2022
sâmbătă, 24 decembrie 2022
Noul Testament al Geto-Dacilor
Iconiță precreștină
KIANOF / DIADIS - inscripție pe o gemă getică, unde apar Zeița Maria și Cei Doi Zalmoxis, de-o parte și de alta a Mamei Lor. Gemenii Divini sunt pe cai și cu câte o suliță înfiptă în câte un Scyth, care participaseră la uciderea lui Apollon.
KIA NOF DIADIS:
Recunosc Noul Testament.
Mărturisesc (propovăduiesc) Noul Testament.
Prefer (îmi place) Noul Testament.
Slăvesc (aleg; cinstesc; păzesc) Noul Testament.
Cf. rom. a se căi; a chiui; a hui; cheie; a (se) încuia; alban. goje ”gură”; gjej ”a (se) găsi; a (se) ghici”; hoje ”fagure”; hyj ”Zeu; zeitate”; got. kiusan ”a alege”; rom. nou; latin. novus, rus. novîi ”nou”; rom. diată, alban. dhiate ”testament”.
Adrian Bucurescu
Din volumul în curs de apariție, ”Sfântul Graal”.
luni, 19 decembrie 2022
Tezaurul dacic de la Sânnicolau Mare
Cel mai important tezaur aflat la Viena, Austria, expus la Kunsthistorisches Museum. Ar trebui ca, în sfârșit, România să-l recupereze!
duminică, 18 decembrie 2022
Ciocârlanul și Ciocârlia
Mitologie românească
Ciocârliile sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul Passeriformes, care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă și își fac pe sol cuibul care conține aproximativ șase ouă pestrițe.
Ciocârlanul (Galerida cristata) mai este cunoscut și sub numele de ciocârlia moțată, grație penajului din creștetul capului, ridicat ca o creastă. Datorită acestei creste, Geto-Dacii îi spuneau S-KORYLO ”Cu Coroană; Cel Încoronat”; cf. rom. se; rus. s, so ”cu”; latin. corolla ”coroniță”; alban. kurore ”coroană; cunună”; slav. kral' ”rege; împărat; domnitor”; rom. ciocârlie. În onomastica românească, apare și numele de familie Ciocârlie.
O legendă românească spune că barza a hotărât să rămână iarna, pentru a vedea și ea cum e frigul. Când se lumină de ziuă, barza se trezi înghețată și flămândă. După un timp, ciripi un ciocârlan. Atunci, barza l-a lovit cu ciocul în cap și i-a scos penele țugui în creștet. Și de atunci, barza nu mai întârzie iarna la noi, ca să nu înghețe, iar ciocârlanul a rămas cu moțul pe cap.
Iată o ghicitoare sugerând ciocârlia:
Către Soare se avântă
Dimineața-n zori și cântă.
În același sens, o altă legendă explică de ce ciocârlia cântă numai în văzduh și nu pe crengile copacilor sau în grâu. Cică demult-demultă, într-o țară îndepărtată, se afla un palat în care trăia o prințesă nespus de frumoasă, cu numele de Lia, și această prințesă era încuiată în palat de tatăl său, pentru a nu fi răpită de zmeii cei răi, care furau fecioare. Într-o zi, împăratul chemă pețitori la curte, pentru că venise vremea ca fiica lui să se mărite. Însă Lia nu vroia să se mărite cu nimeni, și sttătea cât era ziua de lungă privind la Soare printr-o ferestruică și cânta nespus de frumos. Trecu multă vreme, și veni toamna, iar lucrurile păreau să-și fi ieșit din fire, deoarece Soarele, plăcându-i și lui domnița, apunea tot mai târziu. Văzând aceasta, muma Soarelui îl urmări pe fiul său și văzu frumoasa domniță, la care el se oprea în fiecare seară și uita să mai apună. Cu părere de rău, muma Soarelui o prefăcu pe frumoasa fată în ciocârlie.
În folclor, ciocârliei îi sunt consacrate mai multe cântece, printre care și acesta:
Lie, Lie,
Ciocârlie,
Zbori în Soare
Cântătoare
Și revină
Din lumină
Pe pământ
Cu dulce cânt!
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 10 decembrie 2022
Misteriosul herb al Corvinilor
Istoria Secretă
Cele mai multe amănunte despre neamul Corvinilor le-am aflat din ”Cronica Daciei”, cunoscută astăzi sub titlul ”Codex Rohonczi”. Lucrarea este scrisă de unul dintre ei, anume Vasia, care este atestat ca mare spătar, în vremea domniei lui Mircea cel Mare. Am tradus toată această cronică, din graiul getic, dar, din mai multe motive, nu am de gând s-o public vreodată în întregime.
Pe scurt, Corvinii conduceau Muntenia Răsăriteană, care rămăsese credincioasă Cultului Zalmoxian, dovadă că nu există nicio urmă de lăcaș creștin în acest tărâm până prin veacul al XV-lea. Reședința lor era la Helis, fosta capitală getică în vremea domniei marelui rege Dromichaites. Astăzi, locul acestei glorioase cetăți se numește Piscu Crăsanilor, care se află între satele Copuzu și Crăsanii de Jos, în județul Ialomița.
Ruinele cetății Helis
Supranumele de COR'BUS vine de la tenul închis al acestei familii; cf. rom. corb; harap; latin. corvus, alban. korb ”corb”. Celebra luptă de la Rovine s-a dat pe moșia lor, prin care trecea râul Ialomița. O dovadă a acestei localizări este un sat din respectivul teritoriu, numit astăzi ROVINE; cf. germ. Rabe, engl. raven ”corb”. Foarte aproape de Piscu Crăsanilor s-a aflat satul Cioara, din comuna Ion Roată. Tot așa, în apropiere se află comuna Sălcioara, a cărei denumire vine din SELO CIOARA ; cf. alban. seli ”sediu”; slav. selo ”sat”; rom. cioară.
Această puternică familie munteană a intrat în conflict cu voievodul Mircea cel Mare, cu care de altminteri era înrudită. Unul din motive a fost că domnitorul a refuzat să plătească pagubele din urma luptei de la Rovine, în care Corvinii se remarcaseră. Alt motiv a fost că Mircea le-a impus și boierilor taxe, nu doar țăranilor, cum fusese legea până atunci. Revoltați, mai mulți Corvini au trecut munții și au intrat în slujba regelui Ungariei, care le-a și răsplătit vitejia în lupte cu domeniul de la Hunedoara.
Castelul Corvinilor de la Hunedoara
Conducătorul pribegilor a fost Voicu, ce fusese solul lui Mircea cel Mare în mai multe țări; cf. rom. paic (arh.) ”sol”. Celebrul său fiu, Ion Corvin sau Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei. Soția lui Voicu și mama lui Iancu purta denumire getică de AR I ZOFAT ”Strălucitoare ca Neaua”, termen atestat și ca plantă medicinală dacică; cf. rom. aur; latin. aurum, alban. ar ”aur”. În istoriografia maghiară, numele doamnei este transcris Erzsebet. Una dintre cele mai gogonate informații este că Iancu ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund al Ungariei! Iancu, zis și Ioan de Hunedoara, a fost unul dintre cei mai inteligenți și mai viteji Români din Evul Mediu, el fiind pe rând ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, guvernator și regent al Ungariei și căpitan general al regatului, mare comandant militar, apărător al Belgradului asediat de Turci.
Ioan de Hunedoara
El a fost tatăl celui mai glorios rege al Ungariei, Matia Corvin, născut la Cluj.
Matia Corvin
Pe seama corbului cu inel în cioc s-au iscat mai multe legende. Însă adevărata semnificație se vădește în lectura getică a simbolurilor de pe herbul acestei familii, doi corbi cu câte un inel în cioc:
CORBUS INELIS CORBUS INELIS, care se înțelege astfel: CORBUS IN ELIS COR'BUS I NELIS. Tălmăcirea: ”Corvinii de la Helis au plecat în Transilvania”.
Lexic:
INELIS - ”inel”; cf. rom. inel; inelaș; ineluș; latin. anellus ”ineluș”;
CORBUS - ”corbii; Corvinii”; cf.. rom. corb; latin. corvus, alban. korb ”corb”;
IN - ”de la; din”; cf. rom. în;
ELIS - ”Helis”;
COR'BUS - ”mișcare; plecare; mers”; cf. rom. a se grăbi; haraba; corabie;
NE-LIS - ”Transilvania”; termen care traduce latin. Trans-silvania ”Peste (în) Păduri (Crengi)”; cf. alban. ne, rus. na ”în; la”; rom. leasă ”desiș mare într-o pădure; împletitură de nuiele”; laz ”pădurice; teren de curând despădurit”; alban. lis ”stejar”; rus. les ”pădure”; rom. nuiele.
Iată și misterul celor doi lei, care apar uneori pe stema corvină, cu cheia tot în graiul getic: DAI LEO ”Doi Lei”; cf. rom. doi; latin. duo, alban. dy ”doi”; rom. leu; latin. leo ”leu”. Cu totul, DAILEO înseamnă ”Înălțime; Vigoare; Superioritate; Vrednicie; Strălucire; Slavă”; cf. rom. deal; deală ”faptă; creație; muncă; treabă; afacere”; latin. tilia ”tei”; alban. i dale ”proeminent”; e diel ”duminică”; Diell ”Soare”; dolli ”toast”. Într-adevăr, vrednici au fost!
Adrian Bucurescu
vineri, 9 decembrie 2022
Corbul
Mitologie românească
Corbul (Corvus corax) este o pasăre mare, de 63-72 cm, omnivoră, din familia Corvidelor, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic. Este ocrotit prin lege.
Denumirea românească a corbului vine chiar din graiul strămoșilor noștri antici, unde este atestat numele masculin CORBUS. După cum era pronunțat, termenul COR'BUS avea mai multe tâlcuri, printre care: ”Lovitură; Luptă; Mișcare; Viteaz; Războinic; Înțepător; Inflamare; Umflare; Forță; Cusătură; Încropeală; Croială; Bătaie; Tăietură; Suferință; Mohorât; Întunecat; Negru”; cf. rom. gârbaci; haraba; corabie; cărăbuș; harbuz; a cârpi; chirpici; cârpaci; hârb; corb; harap; Ghervase, Ghervasie (nume); latin. corvus ”corb”; alban. garbe ”ploscă”; korb ”corb”; franc. cravache ”cravașă”.
Desigur, de la sensurile de ”Viteaz” și ”Forță”, corbul a strălucit multe veacuri în stema Țării Românești, până la acvila de astăzi. În mitofolclorul nostru, corbul este o pasăre sfântă, fiindcă l-a hrănit cândva pe Sfântul Ilie; se mai spune că ”e păcat să-l împuști, pentru că are în gură (pe cerul ei) semnul crucii”. De aceea, corbul din stemă poartă crucea în cioc. Tot legat de corb se zice că ”Acela care-l omoară zace un an (...). Dacă e omorât, bate piatra”.
O legendă românească spune că, pe vremea Potopului, Noe a trimis corbul să caute pământul, rugându-l să-i dea de vestea îndată ce-l va veadea. Corbul a găsit pământ, însă, lacom din fire, s-a oprit acolo ca să se înfrupte din numeroasele leșuri ce zăceau pe mal. Din pricina acestei purtări, el a fost blestemat să-și schimbe penele albe în negre; să caute mereu numai hoituri; să clocească ouăle în cel mai rece anotimp al anului; să bea apă numai din ploaie și rouă.
O altă legendă spune că ”furnica s-a pus rămășag cu corbul că, de-a putea sui el în vârful copacului atâtea oca de fier cât va sui ea, furnica nu-i va mânca puii (...). El a dus sarcina cât a dus, dar n-a putut-o sui până în vârf. Furnica a luat de la dânsul fierul și l-a ridicat ea, da' nu l-a dus ca dânsul drept, ci cotit, și așa l-a suit până-n vârf; și de aceea îi mănâncă corbului puii”!
Caracterul sacru al corbului, mai ales al celui cu pene albe, se vădește și în descântece, unde este invocat să vindece bolnavii. Iată un exemplu din Preutești, jud. Suceava:
Corb alb șede în prag,
Cere o chită ș-un cuțit.
Eu nu-i dau chită și cuțit,
Ci-i dau gâlcele
Și modâlcele de la N.
Să nu mai rămâie de leac
Cât un fir de mac!
În general, corbul este văzut ca o pasăre cobitoare, malefică, și de aceea nu e de mirare că, într-un bocet din Gorj, moartea ia chiar chipul unei ”negre corboaice”:
Ieri de dimineață,
Mi s-a pus o ceață,
Ceața la fereastră
Ș-o corboaică neagră,
Pe sus învolburând,
Din aripi plesnind,
Pe min' m-a plesnit,
Ochi a împăienjenit,
Fața mi-a smolit,
Buza mi-a lipit...
Într-un cântec popular, corbul caută dușmanii țării, turcii și haiducii, ultimii cu sensul de hoți, tâlhari:
Pe culmița dealului,
Țipă puiul corbului.
- Ce ți-e, puișor, de țipi,
Au ți-e foame, au ți-e sete,
Au ți-e dor de codru verde?
- Nu mi-e foame, nu mi-e sete,
Nu mi-e dor de codru verde,
D-aș mânca carne de turc
Ș-aș bea sânge de haiduc.
Poate și de la faima de dușman al turcilor îl va fi ales neamul Corvineștilor în stema lor... În balada populară ”Novac și corbul”, pasărea e de partea haiducilor, pe care îi ajută în lupta împotriva turcilor.
Adrian Bucurescu
miercuri, 7 decembrie 2022
Șoarecele
Mitologie românească
Fiind dăunător, șoarecele nu este privit cu simpatie de oameni și rareori are un rol pozitiv în mitologia românească. Geții îi ziceau ZYRAXES ”Mâncăciosul; Hrănitorul”, cum se numea și un rege de-al lor, unde ZYR însemna ”(De) Mâncat”, de unde avem și rom. jir, AXES fiind sufix; cf. latin. sorex, -icis ”șoarece”. Din același termen getic, româna a moștenit și șorici. Regional, șoarecelui i se mai spune și șocâte.
Într-o legendă, se spune că șoarecii au fost făcuți de Diavol, în timpul Potopului, ca aceștia să roadă corabia lui Noe și s-o scufunde. Îndată ce s-au văzut pe acea corabie, șoarecii s-au apucat să roadă lemnul și ar fi găurit nava, dacă Noe, plimbându-se ca un căpitan prin toate colțurile, nu ar fi dat de ei. Atunci el s-a înfuriat și, cum nu avea nimic cu să dea după ei, și-a scos căciula și a aruncat-o după ei. Cum a căzut, căciula s-a prefăcut într-o pisică și, pentru că Noe o azvârlise cu gândul să prindă șoarecii cu ea, mâța s-a și repezit și a făcut prăpăd printre ei. De-abia a scăpat o pereche, ascunzându-se în fundul corăbiei, în fânul pentru animale. Și ade atunci, mâța, cum vede un șoarece, îl ucide.
Ca să scape de șoarece, omul îi ”leagă gura”, legând 99 de noduri în ața de la sacul de grâu. Ca să li se potolească foamea, li se pune pe trunchiuri de copaci un fund de mămăligă, un ceaun și un făcăleț. După toate acestea, omul descântă:
Luna-i la sfârșit
Și oaspeții mei la despărțit!
Ca să-i scoată afară din casă, oamenii mai spun și astfel:
Crai Nou în case,
Guzganii afară să iasă!
În ținuturile Aromânilor, femeia care descântă de șoareci și de șerpi, în ajunul zilei de 1 Mai, aleargă prin casă și zice:
Fugiți, șoareci,
Fugiți, șerpi,
Că vine sabia
De la Dumnezeu
Și vă va tăia!
Totuși, copiii invocă șoarecele ca să le aducă un dinte de fier! Când le cad dinții de lapte, ei îi iau și îi pun în borta șoarecelui, rugându-l să le aducă alți dinți, mai tari și mai rezistenți.
Iată și câteva ghicitori sugerând șoarecele:
Încui, descui,
Și hoțul rămâne în casă.
***
Ulcicuță laură
Țuști în gaură.
***
Mic, la inimă haină,
Roade sacul de făină.
***
Pâș-pâș,
Hoții la brânză!
***
Domnișor cu haine scurte,
Ce cuprinde tot ascunde.
***
Morișcă de os,
Fugi iute jos!
Șoarecele a intrat și în proverbe, cel mai cunoscut fiind acesta:
Când pisica nu-i acasă,
Joacă șoarecii pe masă.
Unele ierburi de leac și-au luat numele de la șoareci, cum e șoricia, invocată într-un descântec de trânji, din Nanov, jud. Teleorman:
Șoricie, buruiană mare,
Și mai mare decât toate buruienile,
Nu te-am luat de vreo bere,
De vreo mâncare,
Ci te-am luat să lecuiești pe N.
De-o avea trânji, de-o avea trânjoaică,
De-o avea neg, de-o avea bubă,
De-o avea 99 de feluri de bubă,
Ce fel de bubă o avea,
Să te milostivești
Și să tămăduiești,
Să-i seci toate vinele,
Toate durimile,
Toate usturimele,
Și să rămâine N. curat,
Ca aurul strecurat!
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 3 decembrie 2022
Iarba-fiarelor
Mitologie românească
În magie și în medicina tradițională, iarba-fiarelor sau a fierului este o plantă veninoasă (Cynanchum vincetoxicum), din familia Asclepiadaceae. I se mai spune brilioancă, rânduniță sau harniai. Pe seama ei circulă credințe dintre cele mai stranii. Astfel, în Bărăgan nici nu e socotită plantă, ci un fir vrăjit cu care poate fi spart orice lacăt. Acest fir se dobândește așa: când aricioaica are pui, pândești până ce-i lasă singuri. Apoi închizi puii într-un gărduleț și îi încui cu un lacăt. Când se întoarce aricioaica, ea deschide lacătul și se duce la pui. În urma ei rămâne ceva asemănător cu un fir de iarbă, de culoare alb-argintie. Iei acel fir și-l înfășori pe deget, în așa fel încât să fie un cerc perfect și să intre în carne. Aștepți o săptămână și apoi poți deschide orice lacăt, fie el cât de mare. Într-un descântec de vătămătură, din Copuzu, jud. Ialomița, această plantă pare a fi o... zână bună:
Iarba-fiarelor
Și-a zburătoarelor,
Doamnă vie
Și argintie,
Scuturi din aripi
Și zbori
La Pădurea Albă,
Să șoimești șoimi albi.
Nu mai zbura
La Pădurea Albă,
Să șoimești șoimi albi,
Vino mai bine la N.
Și șoimește-i vătămătura
Și fă-l curat
Ca aurul strecurat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat!
În alte ținuturi, rețeta de obținere a puterii fermecate este asemănătoare cu cea din Bărăgan: omul care vrea să fie tare ca fierul trebuie să ia în zorii zilei un fir de iarba-fiarelor, să-l ducă acasă, să-și taie puțin pielea de la palma dreaptă, să pună firul sub piele și atunci nu numai că se va întări ca fierul, ci va putea zdrobi orice încuietoare; cât ar fi de grea și de complicată, se deschide de la sine. Mai greu este însă de a găsi această iarbă. Oamenii de la munte recurg la o anumită metodă, prin care ajung în stăpânirea plantei: fac un țarc mic de nuiele, dar atât de des încât să nu poată trece nicio lăcustă. În acest ocol închid un pui de sobol (cârtiță) ori de țânc (cățelul-pământului sau orbete). Pe portiță pun un lacăt greu, atârnând până-n pământ. Mama sobolului, respectiv a țâncului, încearcă să-și scape puiul și, neputând sări ocolul, se duce și caută iarba-fiarelor. Cu un fir din această iarbă în bot vine și atinge lacătul, care se deschide imediat. Bucuroasă că și-a salvat puiul, mama uită firul lângă lacăt, iar omul care a pândit tot timpul, ascuns prin apropiere, vine de ia firul și-l ascunde în palmă.
Se mai spune că iarba-fiarelor e bună și la scos comorile din pământ și din peșteri. Unii spun că această plantă se face prin iarba obișnuită, dar numai un an, iar într-al doilea răsare peste trei ape curgătoare, și tot așa mai departe, pânăt într-al nouălea anm când revine în același lor. Prin Muscel, se spune că e roșie ca focul, până când răsare Soarele, iar după aceea se face verde și nu se mai zărește și nu se mai cunoaște din celelalte buruieni. Alții spun că se face prin locuri mlăștinoase, iar vita care o mănâncă se umflă și moare. Se crede că doar ariciul, graurul galben, ciocănitoarea și alte câteva vietăți ar ști unde crește această plantă și, dacă le împiedici puii sau îi închizi într-un cuib, se duc și o aduc ca să-i elibereze.
În unele zone, se spune că iarba-fiarelor crește pe piatră, între pelinițe; are cap omenesc, pe care poartă coroană, e vie și umblă. Nu are nici rădăcini și nici frunze, numai niște aripi din umeri. Are patru picioare și coadă. Ea apare și pe un disc ornamental de ceramică de pe biserica veche din Rădăuți. Zice-se că iarba-fiarelor ar fi de culoare gălbuie. Pe piatră își lasă puțină rădăcină și merge mai departe. Când e nor, o poți căpăta, cunoscând-o pe piatră, căci e mai conturată, iar când e Soare, e străvezie. Prin unele ținuturi se crede că ar fi iarba fermecată a fierului. Se spune că ei îi datorau puterea lor extraordinară vitejii legendari în războaie, dar și haiducii și hoții cei mari, ce rupeau cu ajutorul ei zăbrele și cătușe, deschizând toate încuietorile și lacătele. Se mai zice că ai fi avut-o și Pintea Viteazul, că ea l-ar fi apărat.
Cât privește forța ei vindecătoare, în medicina noastră tradițională, iarba-fiarelor are acțiune emetică, depurativă. Frunzele plantei se pun pe bube, iar puful semințelor, pe tăieturi. Cu tulpinele florifere se fac scăldători împotriva durerilor de picioare. Decoctul rădăcinii se ia ca diuretic. Împotriva vătămăturii, se usucă și se pisează planta, iar praful se pune în rachiu, ori se ia zahăr în gură și se bea ceaiul amar. Se mai întrebuințează împotriva viermilor. Cu puful semințelor de iarba-fiarelor și cu avrămeasă se afumă bolnavii de frică.
Între plantele medicinale ale Dacilor, Dioscorides amintește și de ZOUOUSTE, care trebuie citită ZOUO-USTE ”Iarba-fiarelor”; cf. grec. zoon ”animal”; got. asts ”ramură”; alban. ushter ”spic”. Cât privește legătura ei cu ariciul, povestea datează încă de pe vremea Geto-Dacilor, unde pe unele vase de lut, descoperite în ruinele cetăților de pe vremea lor e gravată această inscripție: MARC-UST ARETI O FEC ”Iarba-fiarelor ariciul o face”. Vezi postarea cu titlul ”Ariciul. Mitologie românească”!
Adrian Bucurescu
vineri, 2 decembrie 2022
Ariciul
Mitologie românească
Într-o legendă, se spune că, la început, pământul era întins ca o farfurie și, cum Diavolul nu fusese prea grăbit să scape de Dumnezeu și-L rostogolise prea repede în noaptea când adormise, pământul crescuse atât de mult, încât dădea afară peste marginile apei și ale cerului. Asta L-a pus pe Dumnezeu pe gânduri și nici El nu mai știa ce să facă, să încapă tot pământul în marginile cerului. Se sfătui cu unul, se sfătui cu altul și nimeni nu-I putu da un sfat bun. Și de aceea era tare necăjit.
Atunci Își aminti de arici, care în acele vremuri avea faima de filosof și sfătos, poate pentru că mereu mergea gârbovit și morocănos. Dumnezeu trimise pe albină să-l întrebe ce sfat îi dă. Albina îl găsi tocmai după prânzul cel mare, făcându-și culcuș să se odihnească. Auzind despre ce e vorba, ariciul s-a supărat foarte tare, că albina i-a stricat bunătatea de somn: - ”Ce trimite Dumnezeu la mine, că doar El e cel mai deștept decât toată lumea!” și nu vru să-i spună. Albina, vicleană, se prefăcu că pleacă și se ascunse după ușă. Ariciul, crezând-o plecată și cuibărindu-se pentru odihnă, începu să bombăne: - ”Auzi la Dumnezeu, să trimită la mine după atâta lucru! D-apoi nu-L împinge și pe El mintea să strângă în chingi puțin pământul și să facă dealuri, munți și văi?”. Albina, cum auzi, o rupse la fugă și, pe nerăsuflate, Îi povesti lui Dumnezeu ce a aflat de la arici. Atunci, Dumnezeu se apucă și strânse pământul, așa cum ai strânge boțind o bucată de stofă în pumni, ca să încapă între hotarele cerului. Îndată se împestriță tot pământul de dealuri, munți și văi, după cum s-a întâmplat să boțească pământul. Iar albinei, pentru că îi făcuse acest mare bine și-I adusese sfatul ariciului, Dumnezeu i-a dat darul de a face mierea cea dulce și aromată cu toate miresmele câmpului.
Ariciul este pomenit doar în treacăt în invocații. Iată un descântec de naștere, din Gura Văii, jud. Neamț:
Nu rage ca buhaii,
Nu necheza precum caii,
Nu te zgârci ca aricii,
Nu te zbate ca chiticii!
La N. să nu te gândești!
Să mergi să te prăpădești
În pădurea cea uscată,
În apa cea turburată,
Și N. să rămâie ușurată,
Luminată,
Ca Soarele de curată!
Iată și un descântec de spurcătură, din Gresia, jud. Teleorman, unde sunt pomeniți și aricii:
A fost un om roșu trecător,
Din nouă sate viitor,
Și peste N. a suflat
Și toate bolile i le-a dat.
Dar eu, spurcatule,
Necuratule,
Urâtule,
Colțatule,
Te trimit în coadele șerpilor,
În crăcile racilor,
În țepile aricilor,
În fundul mărilor.
Că cu vin și rachiu te-am îmbătat,
Cu tămâie neagră te-am tămâiat,
Cu jar te-am însemnat,
Cu piper te-am ardeiat,
De la N. te-am alungat.
Iată și o ghicitoare sugerând ariciul:
Ghem rostogolit de ace,
Prinde-l drace,
Dacă-ți place,
Că eu una n-am ce-i face!
Am afirmat de mai multe ori că folclorul nostru provine exclusiv din tradițiile geto-dace. Astfel, și ariciul fermecat e pomenit într-o inscripție de pe vase de lut descoperite în fostele cetăți Romula și Buridava: MARCUSTA/RETIOFEC. Lectura inscripției este aceasta: MARC-UST ARETI O FEC. Tălmăcirea: ”Iarba-fiarelor ariciul (înțepătorul) o face”; cf. rom. marhă (arh.) ”vită”; got. asts ”ramură”; alban. ushter ”spic”; rom. arici; latin. iratus ”mâniat; indignat”; irrito ”a zgândări; a provoca; a ațâța; a irita”; rom. a face.
În medicina noastră arhaică, iarba-fiarelor este o plantă medicinală. În mitofolclor, această iarbă miraculoasă este opera ariciului, care o face spre a-și salva puii.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)