Duhurile Nopții

          Mitologie românească

           Printre plantele medicinale dacice figurează și SIKOUPNOUX, cu următoarele variante: SIKOUPNEX, SIKOUPNOEX, SIKUPNOEX, SIKUPNUX. SI KOUP NOUX înseamnă ”În Capul Nopții”; cf. rom. să; cap; coif; scufie; latin. nox ”noapte; de noapte”. Pe românește, în cap de noapte sau în capul nopții înseamnă ”după ce s-a întunecat bine”.
     În graiul geto-dacic, NOUKĂS însemna și ”Rău; Primejdie”; cf. rom. necaz; a necheza; latin. noxa ”păgubire; prejudiciu; daună; boală; delict; vină; greșeală”. Așadar, SI KOUP NOUX se tălmăcește și prin ”Cea Plină (Încărcată) de Răutate (Primejdii)”; cf. rom. se; cofă; cupă; gheb; necaz; latin. noxa.

     Nu e greu de ghicit că planta respectivă este mătrăguna, căreia i se mai spune și mândra-nopții și de care sunt legate ritualuri cu precădere nocturne.
     SIKOUPNOUX era și denumirea Duhurilor Nopții, de temut și astăzi, darămite în vechime.
     Unii Români încă mai cred că, de când se înserează, încep a apărea duhurile rele. Ele locuiesc într-un codru bătrân, în care n-a călcat picior de om, unde fiecare își are casa lui, unde se ascunde, căci duhurile rele nu suferă lumina Soarelui, care le omoară.
     Cel mai cunoscut duh nocturn este Miază-Noaptea sau Miezul Nopții, care cutreieră drumurile în calea celor întârziați. E urât, negru la față și mare cât un car de fân. Când dă peste vreun întârziat, se preface într-o negreală mătăhăloasă, care-l înghite pe om, de parcă nici n-ar fi fost. Merge necurmat de la Răsărit la Apus, cum curge și noaptea. Pe cât e de mătăhălos Miezul Nopții, pe atât e de prost. Uneori arată ca un moș, alteori ca o babă. Dacă știi cum să-l iei, îl poți păcăli ușor. În unele basme de-ale noastre, voinicii care l-au întâlnit l-au legat de vreun copac, au mers de și-au terminat treburile și, la întoarcere, i-au dat și lui/ei și Nopții, căci doar el/ea poartă Noaptea. Și cât a fost legat(ă), a fost întruna noapte.

     Mai bătrân decât Miază-Noapte este un frate de-al lui, Murgilă ori De-cu-Seară. Acesta este foarte bătrân și, cum apune Soarele, se trezește puțin, închide Ziua, apoi se culcă iarăși.
     Mai tânăr este încă un frate de-al lor, Zorilă sau De-către-Ziuă. Menirea lui este să stingă luminile cerului, pe care frate-său mai bătrân, Murgilă, le-a aprins. Apoi deschide ușa Zilei. Vara, Zorilă e foarte grăbit și stinge stelele mai repede. Iarna însă, când e frig, se mai lasă și el pradă somnului și se scoală mai târziu. Și pe aceștia, eroii din basme îi leagă atunci când au nevoie ca noaptea să țină mai mult.
     În obiceiurile românești funerare se pomenesc și Zorile, niște surori care vin și aprind luminile Dimineții. Nu se știe câte sunt. Din bocete, se înțelege că sunt tinere, ca Ziua, care de-abia începe, înflorește:
- Zorilor,
Surorilor,
Unde-ați zăbovit,
De n-ați înflorit
Și azi-dimineață
Ca în alte zile?
- Noi am zăbovit,
La Iele-am privit,
La Iele cu lacrimi,
Că s-a despărțit
Tânăra Ilenuță
De către măicuță,
De către tăicuță,
De către frățiori,
De către surori...
     Alte duhuri care umblă noaptea sunt Halele, Helele sau Altehele, ”slugile dracilor”. Neamul Halelor este foarte numeros, căci și păcatele, necazurile și suferințele oamenilor sunt nenumărate. După răul pe care-l pot face, capătă și numiri diferite.
     Halele ce umblă la Miezul Nopții pe dealuri se numesc Vâlve. Ca să le înduplece să nu mai umble și să-i sperie, copiii aprind seara, când e Lună Nouă, crenguțe uscate de cătină-mică.

     Duhurile care umblă noaptea, agățându-se de orice, și îndeosebi ascunzându-se în apa din care se bea sau în care se scaldă copiii mici, se numesc Eresurile. De aceea, e bine să sufli de trei ori în formă de cruce înainte de a bea dintr-o apă neîncepută sau care a stat o noapte afară. Alte Hale se prind de pelincele unui copil mic, uitate afară peste noapte. Și dacă nu se afumă cu secărică, dau pruncilor spasme și ducă-se-pe-pustii.
     Hală este și Lucrul Slab, care se dă tot la copiii mici. Câtă vreme copilul nu este botezat, se aprinde în fiecare seară în casă o zdreanță de lână neagră și atât pruncul cât și mamă-sa se afumă cu ea, ca să nu se apropie Lucrul Slab de ei.
     Halele numite și Blogodate sau Lohoane sunt tot niște duhuri spurcate, care vin după cină și până la cântatul cocoșilor, sub chipul diferitelor animale sau moime, speriind copiii și mamele lăuze și dându-le frasul, adică epilepsia. Împotriva lor doar moașa știe ce să facă pentru a-i opri de la răutățile lor. Aceasta, când aude un zgomot în camera lăuzei, îndată aprinde tămâie, își face cruce și strigă: - Cară-te de aici, Iudo, tu și cu toate duhurile necurate, în lemne și în piatră! Stăpânul acestor duhuri este Iuda, un alt nume pe care poporul îl dă dracului.

     Aceste duhuri necurate stăpânesc pământul doar până la miezul nopții.Găinile le simt când se apropie și fac cru-cru-cru, iar cocoșii bat din aripi și strigă cucurigu. Atunci vin îngerii păzitori ai pământului și mătură toate duhurile necurate. Ca și la strigoi și stafii, sărbătoarea cea mai mare a acestor duhuri este Noaptea Sfântului Andrei, când petrec, urlând și chiuind, că a lor e lumea în acea noapte și nimeni, nici măcar îngerii, nu se pot apropia de ele. Doar cu usturoi se mai pot apăra oamenii, ca să nu vină în casa lor și să-i nenorocească.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu
     
     
      

Molitvă

      

Pe obrajii mei mistici
n-au ce căuta lacrămile.
Numa-ndărătul ochilor,
Zalmoxis, trimite-mi-le!

Fă ca deznădejdile mele
ca niște tunete
să izbucnească numai
ca ultrasunete!

Nevăzut, neauzit de iscoade,
cu uitătură de gheață,
eu rogu-Te, Măria Ta,
să trec prin viață!

Iar plânsul meu cosmic
scrijelește-l în fier!
Atât semn să rămână
după ce va să pier

pentru nădejdea română
răstignit pe cer!

                           Adrian Bucurescu

Mihai Eminescu, tălmăcit și prezentat în Rusia

          

     Михаил Эминеску - Избранное. Mihail Eminescu - Florilegiu.

                                                                        *
                                 *     *

     Eminescu este poetul care încheie romantismul clasic. Acesta este locul  său în poezia mondială și în cea românească, în istoria literaturii, dar în memoria oamenilor el rămâne un cântăreț pur și delicat al nemuritorului sentiment al dragostei, un mare poet, căutător al adevărului, un patriot înflăcărat.

          Ю.  А.  Кожевнков - Михаил Эминеску и проблема романтизма в румынской литературе XIX-ого века. I. A. Kojevnikov - Mihail Eminescu și problema romantismului în literatura română în veacul al XIX-lea.

Porumbelul

          Mitologie românească

     În mitofolclorul nostru, porumbelul, zis și hulub sau golumb, este una dintre cele mai apreciate păsări, atribuindu-se chiar însușiri divine. Astfel, el este chiar simbolul misteriosului Duh Sfânt, cu cel mai înalt grad în Împărăția Cerului. Cu acest titlu, este invocat și pentru aducerea ursitului, fiind un mesager al dragostei, atât cerești cât și pământești:
Duh Sfânt și Curat,
Du-te-n lume,
Peste lume,
La ursitul meu anume!
Pe gura cămășii bagă-te,
La inimă așază-te
Și-i du dor din dorul mieu,
Du-i dragoste din dragostea mea
Și laudă din lauda mea,
De mândră și de frumoasă,
De găzdoaie bună-n casă!
Nu-i da a fi,
Nu-i da a trăi,
Până la mine n-a veni!
Cu mine să grăiască,
Cu mine să se sfătuiască,
Cu mine-n lume să trăiască!
     La rândul ei, iubita are glas de porumbiță:
Leliță Săftiță,
Glas de porumbiță,
Deschide ușița,
Să-ți sărut gurița,
Că e mult de-aseară,
De când stau pe-afară!
     Perechea de porumbei este luată ca exemplu al frumuseții și al dragostei dintre oameni:
Ai, mândro, să ne iubim,
C-amândoi ne potrivim
Și la ochi și la sprâncene,
Ca doi porumbei la pene!
     Porumbița albă este un ideal al frumuseții fizice:
Leliță,
Săltiță,
Albă porumbiță,
Mărie, fetiță,
Deschide ușița,
Ca să-ți fur gurița,
Să-ți sărut cosița!
     În unele ținuturi, Luni, la revărsatul zorilor, după ce în noaptea nunții mirii au adormit împreună, arzându-le la cap lumânări și având la căpătâi și jugul boilor, ce simbolizează nădejdea că în viață și la muncă se vor potrivi ca boii la jug, lăutarii cântă:
Zorilor,
Zorilor,
Ce grăbiți,
Ce revărsați?
Mai stați,
Nu vă revărsați,
Că sunt doi iubiți culcați!
Zorilor,
Surorilor,
Nu grăbirăți la vărsat,
Că dorm doi golumbi în pat,
Un golumb și-o golumbiță
Și se sărută-n guriță,
Ea pe el și el pe ea,
C-așa este dragostea!
     În basme și în colinde, porumbelul poartă de obicei vești bune. El nu este doar simbolul Duhului Sfânt, ci și al sufletului. Întru aceasta, o pasăre de lemn, numită și Pasărea-Suflet, Pasărea Sufletului, Porumb sau Porumbel, se așază la căpătâiul morților, îndeosebi la cei ”nelumiți”.

     În unele practici magice, se mănâncă un porumbel, pentru alungarea urâtului sau pentru stârnirea dragostei celui iubit.
     În unele colinde, stolul de porumbei veghează gospodarul adormit, apoi îl deșteaptă din somn:
Soare-n cer,
Soare-n pământ,
Soare-n curte-a răsărit,
Că mi-e domnul adormit,
Cu gutui,
La căpătâi,
Cu sânețe puse-n cui.
La piciorul patului,
Mi-e un stol de porumbei,
Jumătate, vineței,
Jumătate, gălbinei.
Și-mi săltară
Și-mi zburară,
Într-un nor se-amestecară,
În fundul Mării se lăsară,
Ca s-adune pietricele,
Pietricele-n degețele
Și apșoară-n gurișoară.
Și săltară,
De zburară,
Pe domnul îl deșteptară.

                                                                                  Adrian Bucurescu

          Timp fără patrie

Timp fără patrie: râu fără ape,
secetă-n albie și sub pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vârste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: țarini neîntoarse,
zboruri defuncte și suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-n torțe,
bolta neprietenă, clopot al sorții.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tânjind după raiuri și ceară.

                                               Lucian Blaga

Harababura națională

          Care sfânt ocrotește Bucureștiul?

     În calendarele editate de Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir este sărbătorit la 26 Octombrie, iar Sfântul Dimitrie cel Nou, la 27 Octombrie. În cele mai multe documente, ca și în mass-media, amândoi apar ca ocrotitori ai Bucureștiului, insistându-se pe al doilea! Care dintre ei să fie oare patron al Capitalei României?
     În tradiția ortodoxă, Dimitrie, Izvorâtorul de Mir este un sfânt martir, fost militar roman. Așa apare și pe stema Capitalei, adoptată de Consiliul General al Municipiului București, prin Hotărârea 76 din Iunie 1993. Alegerea s-a bazat pe elementele din stema stabilită în 1921, de către Comisia Consultativă de Heraldică, al cărei președinte a fost istoricul Dimitrie Onciul.
     Celălalt Dimitrie, zis cel Nou sau Basarabov, a fost inițial cioban, pentru ca mai târziu să îmbrace haina monahală la o mânăstire situată nu departe de satul său natal, Basarabovo, din Bulgaria.
     În harababura generală de care este cuprinsă România, nu se mai bagă de seamă că pe stema Bucureștiului este onorat oșteanul, nu ciobanul. Firesc ar fi ca, dacă totuși se hotărăște ca ultimul să fie patronul municipiului, atunci să fie schimbată și stema!
     În treacăt fie spus, Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, zis de către popor și Sân-Medru sau Sumedru, are o tradiție multimilenară pe meleagurile noastre, numele său provenind din graiul geto-dacic, anume din DE METRE ”Care (se) măsoară; Care (se) întrece; Cel Năvalnic; Cel Exemplar”; cf. rom. de; modru ”chip; fel; soi”; Motru (râu); latin. motorium ”forță motrice”. În lumea antică, el era eroul divin MITHRAS. Rostit DEM-ET'RE, teonimul se tălmăcea prin ”Cel care nimicește Taurul”; cf. alban. dem ”taur”; rom. a (se) oțărî; latin. attero ”a zdrobi; a nimici; a strivi”. În această ipostază este reprezentat prin multe statui, descoperite inclusiv în Dacia. Întotdeauna, ca semn național, divinul Mithras poartă celebra cușmă geto-dacică.

     Iată ce mai însemna numele acestui sfânt la Geto-Daci: DEM ET'RE ”Izvor de Mir”; cf. rom. zeamă; Timiș (râuri); latin. Thaumas (mit.) - fiul Oceanului; grec., latin ”thema ”temă; rădăcină a unui cuvânt”; grec. zema ”suc; fiertură”; latin. zema ”zeamă”; alban. damar ”izvor; vână; filon”; latin. aether ”eter; lichid incolor, foarte volatil și inflamabil, cu miros aromatic specific, obținut din alcooli și fenoli”; odor ”esență aromată; parfum; mirodenie; balsam”.  E clar? Sfântul Dimitrie făcea parte din panteonul nostru antic, fiind preluat și de alte popoare până astăzi.

     Din nefericire, sunt sigur că toate cele de mai sus nu vor fi luate în considerare, iar papagalii de la Radio și TV vor continua să bată câmpii, fără grație, neavând habar de niciunul dintre cei doi sfinți și ocupându-se doar de pelerinajul la moaștele Patriarhiei. Ce mai contează, când biata țară se zbate de ani de zile într-o confuzie nemeritată iar istoria ei este terfelită?

                                                                                                              Adrian Bucurescu
                                                                                                 

Luceafăr de Dimineață, Luceafăr de Seară

     

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Și iubind-o fără margini, scrie ”visul de poet”.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.

                                        Mihai Eminescu - Epigonii

                                                                             1870, 15 August

                                            *
                                        *      *

E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte s-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nclină-al meu apus.

                                     Vasile Alecsandri - Unor critici 

                                                                          Mircești, 1888

Mitologie românească

          Jalea și Urâtul

 
      Desigur, Jalea și Urâtul nu le erau străine strămoșilor noștri antici. Ei numeau Jalea ZELEIA ”Suferință; Rană”, de unde mai avem și a (se) juli, iar Urâtul, O-REOS ”Cu Necaz; Care înțeapă”; cf: rău; râie; roi; a urî; ură. Urâtul mai era și E-RETE, cu aceleași sensuri ca O-REOS; cf. rom. rid; a roade; erete; Irodia (mit.); alban. rrethoj ”a (se) asedia; a (se) încinge”; latin. irrado ”a răzui; a râcâi”; irrito ”a zgândări; a provoca; a ațâța”. ERETE era și porecla regelui scyth care a poruncit să fie uciși Pruncii Divini, pe care ”Noul Testament” creștin l-a transformat în regele Irod.
     La Români, Jalea și Urâtul concurează deseori Dorul. De obicei, se încearcă a potoli aceste sentimente prin doine:
Lasă-mă, Doamne, să cânt,
Să-mi mai treacă de urât!

                    *
                 *    *

Aina, daina și daina, mă!
Că și daina are nume,
Că i-a pus un fecior june.
Venind cu boii din rât,
A zis daina de urât.
     Starea de urât implică o profundă întristare, o jale aproape cosmică:
Mocănaș cu chica neagră,
Cu ochi negri de mioară,
Mândru sarica-și purta,
Tare mândru mai cânta,
Cânta cântec plin de jale ,
De plângea întreaga vale.
     De unde oare atâta jale în sufletul românesc, încât până și crearea doinelor, zise și daine, este pusă pe seama acesteia? Iată și alte exemple:
Cine-a zis - focul - daina
D-arsă i-a fost inima,
Cum îi și-a mea, săraca.
Că n-a zis-o nici de-un bine,
Numai de necaz, ca mine.

                     *
                  *    *

Frunză verde și una,
Cine-a zis daina-daina
Arsă i-a fost inima,
Ca și a mea, săraca,
Cine-a zis daina dintâie
Arsă i-a fost, ca și mie.

                     *
                  *    *

Cine-a zis daina-daina
Rău l-a durut inima.
Cine-a zis duinu-duinu
Rău l-a durut sufletu.
     Urâtul nu se referă neapărat la calitățile fizice. El reprezintă repulsia sufletească pentru tot ce nu poate fi agreat, pentru ceea ce nu poate încălzi cu niciun chip sufletul cuiva:
Urâtul din ce-i făcut?
Din omul care-i tăcut.
Pune-o buză peste alta
Și iată, urâtu-i gata!
     Urâtul este mai rău decât o boală, și nu scapi de el decât în mormânt:
Decât cu urâtu-n casă,
Mai bine cu boală-n casă.
De boală te mântuiești,
De urât până trăiești.
Că urâtul n-are leac,
Decât trei scânduri de brad
Și lopata de pământ.
Așa-i data de urât.
     De obicei, omul care poartă cu el urâtul este ocolit de ceilalți. Fata căreia i se trimite urâtul, cu sensul fizic, ca în acest descântec din Cicănești, Argeș, nu se va mai mărita în veci:
Neagră mi-e găina,
Negru e și coșul,
Neagră e căldarea,
Neagră e și noaptea,
Negru mi-e capul.
Neagră
Și mai neagră
Să fie N.
Înaintea lui M.,
Proastă și urâtă,
Strâmbă și pocită,
Colțată
Și buzată!
De toți să fie uitată
În toată viața ei!
     Nimic nu pare mai cumplit, într-o comunitate românească, decât omul care aduce urâtul. Iată și un descântec moldovenesc de făcătură de urât:
Cum nu se poate suferi
Putoarea unui câne mort,
Așa să nu fie suferit N.!
Cum cânii bat la urs și lup,
Așa lumea și norodul
Să bată și să răcnească
Asupra lui N.
Și să-l alunge de la sfat
Ca pe un câne turbat!
Nici cuvântul să nu-i fie ascultat!
Să fie huiduit
Și prigonit
Ca lupul de câne fugărit!

                                                                                                                  Adrian Bucurescu

          Noapte bună!

Luna, ca o piatră de moară,
se învârte în valurile nopții.
La răscruce, latră cățelul pământului
și deodată toți greierii tac.

Latră tu, câine alb, a morțiu,
dacă ai simțit știma în luntre,
în noaptea nunții de apă, fremătând
de dorul mirelui ce nu mai vine!

Cât despre mine, nu-mi mai pasă.
Ochii mei albăstrii au adormit,
și sufletul meu printre stele
se tărăgănează și se desfată plutind.

Dar pieptul iubitei mele tresare,
prin inimă-i trece o rază de Lună.
Somn ușor, frumoasă tristețe,
pierzania mea, noapte bună!


                                        Adrian Bucurescu

Toponimia Daciei: Hotin

          Istoria Secretă

                                                                                                  Din Hotin și pân' la mare,
                                                                                                  Vin muscalii de-a călare,
                                                                                                  De la mare la Hotin,
                                                                                                  Mereu calea ne-o ațin.

                                                                                                         Mihai Eminescu - Doină

     Cu cât erau mai depărtate de Greci și de Romani, cu atât erau mai enigmatice neamurile din Miazănoapte, a căror etnie și baștină rămâneau arbitrare. Așa se întâmplă că, până astăzi, un trib din Nordul Daciei, COTINII, este socotit celtic, și plasat lângă COSTOBOCI, dar nu la Nord-Est, ci la Nord-Vest. Dar termenul COTINI, ce se tălmăcea prin ”Războinici; Oșteni; Apărare; Adăpost; Popas”, are numeroase corespondențe în limba română, ceea ce înseamnă că este de origine dacică: cf. gadină ”fiară; sălbăticiune”; cătană; cătănie; cătun; cătină; hodină; a se hodini; Hotin ș.a.

     Întru acestea, și inscripția de pe veriga din celebrul tezaur de la Pietroasele a fost atribuită Goților de majoritatea istoricilor, mai ales că slovele seamănă izbitor cu runele germanice. Singura excepție este Nicolae Densusianu, care o socotește geto-dacică. Și chiar așa și este!

     Inscripția se citește astfel: HUTENIARENEIVEN. Se vădește îndată că textul este în versuri:

HUTEN
I AREN
EIVEN
     Iată una din tălmăciri, care dovedește și unde a fost făurit acest impresionant tezaur: Hotin este Fortăreața (Grădiștea; Pavăza) Voinicilor (Eroilor); cf. rom. Hotin; e; arună ”chezășie; garanție”; arană ”hrană”; horn ”cămin; familie; ansamblu de persoane care trăiesc în asă; corp de gardă; corporație”; arin ”specie de arbore; lăstăriș; pădure tânără”; latin. arena ”arenă; loc de lupte în amfiteatru”; grec. ouranos ”cer”; rom. avan ”strașnic; grozav; aprig; crâncen; necruțător; neînduplecat”; latin. iuvenis ”tânăr”.
     Cât privește slovele, este limpede că sunt de inspirație runică, aceasta pentru că tezaurul a aparținut Tyrageților de la Nistru, cunoscuți mai mult ca Visigoți sau Tervingi, vecini cu Ostrogoții, cu care aveau afinități culturale. De altminteri, Geto-Dacii au întrebuințat mai multe alfabete, cum se vede la inscripțiile rămase de la ei. Pe de altă parte, există mai multe alfabete runice, provenind din diverse regiuni și perioade. În unele alfabete, runele pot reprezenta sunete, iar în altele cuvinte sau termene. De asemenea, au mai fost întrebuințate drept cifre sau semne magice.

     Ultima literă de pe veriga de la Pietroasele este N,  nu H, ca prima, deși seamănă cu aceasta. Chiar și în unele alfabete runice, semnul X, oarecum mai înclinat, se citea N.
     Așa cum s-a mai văzut în acest serial, graiurile geto-dacice, cu mai multe tonuri, permiteau ca inscripțiile să ascundă mai multe sensuri. Astfel, HUTEN / I AREN / EIVEN mai înseamnă și Casa în Pace să fie!; Casa (Lăcașul) Spor să aibă!; cf. rom. cotună; cătun; arună ”chezășie; garanție”; arană ”hrană”; grec. Eirene - Zeița Păcii; rom. a avea; aibă; germ. haben ”a avea”.
     Ca multe altele, și urarea zalmoxiană ”Casa în Pace să fie!” a fost preluată de autorii ”Noului Testament”, căci iată ce le-ar fi spus Iisus apostolilor, după spusele Evangheliei atribuite lui Matei: ”Și intrând în casă, urați-i, zicând: Pace casei acesteia!”
     Din cine știe ce motive, în drumul lor către Roma, Tyrageții sau Tervingii au îngropat tezaurul la Pietroasele.
     Citit invers, textul de pe veriga de aur cuprinde un teribil blestem: NE-VIEN ERAI NETUH. Traducerea: ”Fără Vlagă (Ne-norocit; Blestemat) să fie Dușmanul (Răul)!”; cf. rom. ne-; nu; bun; bine; ban (dregător; monedă); fain; pâine; nebun; era (vb.); năduh (arh.) ”năduf”; alban. ndekje ”hăituială; persecuție”. Și, după cem se știe, toți cei care au distrus sau au încercat să fure tezaurul au pierit în chinuri. Apoi, în tot timpul cât tezaurul a fost reținut de Rusia Sovietică, apoi de Uniunea Sovietică, acolo s-au întâmplat numeroase nenorociri: revoluția bolșevică, războiul civil, teroarea stalinistă etc. Nu te joci cu Tainele Zalmoxiene!
     Ar putea lua aminte la blestemul de pe tezaurul făurit la Hotin și Ucraina, care, cu ajutorul odiosului Stalin, a pus ghearele pe Nordul României Mari, precum și pe Bugeacul nostru!
     Pe vremea când neamul Cotinilor Tyrageți stăpâneau Hotinul, Slavii erau departe de melagurile noastre. Prin veacul al XII-lea, Românii încă mai stăpâneau Nordul Bucovinei și Basarabiei, cum se vădește într-o inscripție pe o icoană dintr-o biserică din Liov: ”Din anul 1150 de la Domnul Iisus Christos 1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sfântul Ioan Botezătorul, se odihnește nobilul domn Ioan de Onuds, ducele Vlahiei”.

     Ei bine, țara lui Onuds este astăzi ținutul Onud, fost cândva în Nord-Estul Daciei. Acolo au stăpânit, în Evul Mediu timpuriu, Românii ziși Bolohoveni.
     A urmat năvala Slavilor, care și-au impus limba asupra COTINI-lor, de la acest etnonim rămânând până astăzi denumirea de Huțeani ”Ruteni munteni, de origine română, din Galiția de Răsărit și din Bucovina”.
     Prin multe a trecut Hotinul, datorită și importantei sale poziții strategice, râvnite de vecinii Moldovei, dar, o vreme, Românii l-au reluat în stăpânire.

     Actuala cetate a fost ridicată în vremea domniei lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a devenit una dintre cetățile de apărare a frontierei nordice a Moldovei medievale. În veacurile XV-XVI, cetatea Hotin a servit ca  reședință a domnitorilor Moldovei, fiind administrată de pârcălabi moldoveni. Sub domnia lui Ștefan cel Mare, pârcălabul de Hotin a fost un unchi de-al voievodului, pe nume Vlaicu.

     Cu siguranță, când vom fi din nou vrednici de Grația Cerească, Hotinul va reveni iarăși la Patria-Mamă, așa cum a revenit și în anul de glorie al României Mari, 1918.


                                                                                                             Adrian Bucurescu                                                                                   

Ialomița - Râul Sacru al Geților

     

                                                                            de Dan Corneliu Brăneanu

Troparul Astral

      

O, Voievozi pribegi prin stele, Stăpâni pe ziuă și pe noapte,
Născuți la țărmul Apei Line, hrăniți cu al Lupoaicei lapte,
Crescuți și apărați în crângul de ulmi vrăjiți în sfântă rouă,
Viteji pe care-n veci ai Voștri inițiați în Legea Nouă
Vă pomenesc în grai și-n slove ca nestematele de-aprinse
Și Vă invocă și la jele ca și la clipele destinse,
Voi, Prunci ai Cerului Albastru, care veghează tot Pământul,
Copii ai Vergurei Maria, spre Voi sfios îmi dărui cântul!
Eu voi cerca a mă-nțelege cu sufletele rătăcite
Și îmi întind arătătorul, grăind spre cei duși în ispite:
Da, cred că judecata mea stă doar în Puterea cea din stele.
În mâna Zeilor e totul; și adevărul Căii mele.
De taină, linu-i-lin și lerui, mi-e inima străluminată.
Pășesc pe-un drum de stâncă tare și niciodată clătinată.
Am contemplat cu ochii limpezi și lamura cea nesfârșită,
Ascunsă multora din oameni, precum e doina nerostită.
Dar cât să mai respir eu oare alăturea cu ticăloșii,
Cât mă vor ofensa cu vorbe meșteșugite mincinoșii?
Știu că-n impas când mă va duce trupeasca, oarba-mi rătăcire,
Dreptatea, Voi, Divinii Gemeni, mi-o Veți reda plini de iubire,
Și când mă prinde crunta spaimă, îmi smulgeți sufletul din groapă,
Și mila Voastră cea divină de mlaștină mereu mă scapă.
Dreptatea Voastră mă salvează de prihănirea omenească.
O, lerui-ler, slăvită fie a Voastră miloste cerească!
Aș vrea să mă re'ntorc de-a pururi în Oastea cea Strălucitoare,
Dar cine-ar merita vreodată ca slava Voastră s-o măsoare?
Cel odrăslit de o femeie cum să se-ncumete-n privire
Cu ochii Voștri mari și limpezi și plini de Îndumnezeire?
Cel zămislit doar din țărână, mânat mereu spre dor și moarte,
Ce pricină să-l mai îmbie, ce fel de țel în el să poarte?
Ce-i fiul omului în lume, ca să străbată sfinte vrejuri,
El, care-i plămădit spre-ospățul bogat al viermilor de leșuri?
Oare, când sufletu-mi la ceruri prea ostenit va fi să vie
Îi Veți întinde lui potirul cel plin cu mir și apă vie?


                                                                               Adrian Bucurescu

Razele Atlantidei în miturile Românilor

          Cerbul Stretin și Ciuta Ciutalină

     Un totem orfic

     În limba Tracilor, Cerbului i se spunea în mai multe chipuri, printre care CARP, CIRPI, KARPU, HELENOS etc. CARP și KARPU trimiteau și la K-ORFEU, adică ”Al lui (ca; pentru) Orfeu”, aceasta și pentru că , precum Orfeu purtase coroană, așa și Cerbul, cu impresionantele lui coarne. Astfel, Cerbul a fost considerat animal sacru, legat cu precădere de împăratul-profet Ion-Orfeu. Deci fiind împăratul cel mai mare cântăreț din vechime, din CARP s-a format și latin. harpa ”harpă”. Cântec era pe atunci și ”descântec; vrajă; talisman”. Tot din CARP provine și rom. herb ”stemă; blazon”. De aceea, și prima stemă a Moldovei, ilustrată de sigiliul primei ei capitale, Baia, reprezintă un Cerb, iar neamul care predominase o vreme acest ținut se numea CARPI ”Cerbii”.

     Cerbul de pe sigiliul de la Baia este decapitat, precum și lui Ion-Orfeus i se tăiase capul de către Menade.

     Pentru că împăratul fusese mai întâi răstignit de către aceleași Menade, cum apare și pe o iconiță tracică, între coarnele Cerbului de la Baia apare și imaginea Celui Crucificat.
     Mitul atlant privind întâmplările de mai la deal  s-a transmis la Români în mai multe creații populare, cum ar fi unele colinde, unde Sfântul Ion însuși spune că a fost prefăcut în cerb:
- Ho, ho, ho, nu săgetați,
Vieața nu mi-o luați!
Că eu nu-s cerb cum credeți
Și după cum mă vedeți,
Ci-s Ion,
Sânt-Ion,
Nănașul lui Dumnezeu!
     Simbol sfânt, cerbul este reprezentat în multe artefacte zoomorfe, neolitice și geto-dacice, descoperite pe teritoriul României.

     Misterele Orfice

     Moartea năprasnică a celui mai iubit și admirat împărat atlant, Ion-Orfeu, a marcat definitiv cultura strămoșilor noștri ;i a mai multor popoare, cu ecouri până astăzi. De la acea cutremurătoare întâmplare au apărut Misterele Orfice, în cadrul cărora se cântau imnuri sacre și se desfășurau și spectacole, primele din lume, zise TRAGOEDIA, preluate și de Greci, sub denumirea de tragodia, și de Romani, care le-au numit tragoedia, de unde avem și astăzi tragedie ”operă dramatică, a cărei acțiune prezintă personaje în luptă cu viața și cu pasiunile omeneștei, având de obicei un deznodământ fatal, care stârnește sentimente de milă și durere”. Străvechiul termen avea, după cum era pronunțat, mai multe tâlcuri: 1. TRA-GOEDIA ”Vânarea (Urmărirea) Cerbului”; cf. alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. a hăituri; a căuta; 2. ”Sărbătoarea (Cântecele; Poemele) Cerbului”; cf. alban. dre, engl. deer; rom. chiot; alban. gajde ”cimpoi”; 3. TRAG OEDIA ”Povestiri (Spuse; Întâmplări) Sacre”; cf. rom. a îndruga; a striga; latin. aedes, aedis ”templu; lăcaș”; 4. TRAG OEDIA ”Cântece Minunate (Plăcute; Duioase)”; cf. rom. drag; a îndrăgi; grec. ode ”cântec”; rom. taragot; trancotă ”glumă”; 5. TRAG OEDIA ”Spectacol (Concurs; Întrecere) din Tracia”; cf. latin. Thraca, Thracia ”Tracia”; Thracus ”Trac”; rom. iute; latin. odeum, odium ”mic teatru în care aveau loc concursurile de muzică și poezie”; Thraecidica ”armele unui gladiator trac”; Thraecidicus ”al gladiatorului trac”.
     Toate aceste tâlcuri se regăsesc în cultura noastră populară, care de multe ori ne definește specificul național, nu întotdeauna surprins de literatura și arta cultă.
     Mai trebuie spus că, în Evul Mediu Românesc, era strict interzisă vânarea cerbului și a ciutei de către șerbi sau moșneni, permisă exclusiv domnitorului și dregătorilor.

     Iată un colind românesc ce vine tocmai de la strămoșii noștri atlanți, anume ”Vânarea Cerbului”, sugerând și actorii care se prefăceau în cerbi, ca să joace în spectacolele Misterelor Orfice:
Cerbul cel mai mare
Din grai și-au strigat:
- Drag tăicuțul nostru,
Nu ne săgeta,
Că noi te-om lua
În cești coarne rari,
Și noi te-om țipa
Tot din munte-n munte
Și din plai în plai,
Tot din piatră-n piatră,
Tot țâră ti-i face.
Tăicușorul lor
Din grai și-o strigat:
- Fragi fiuții mei,
Haideți voi acasă,
La măicuța voastră!
Cu dor vă așteaptă,
Cu făclii aprinsă,
Cu  pahare pline.
Cerbul cel mai mare
Din grai și-o grăit:
- Drag tăicuțul nostru,
Du-te tu acasă,
La măicuța noastră!
Că coarnele noastre
Nu intră pe ușă,
Făr' numai prin munți,
Picioarele noastre
Nu calcă-n cenușă,
Făr' numai prin frunză,
Buzuțele noastre
Nu-și beau din pahare,
Că-și beau din izvoare.
     Ei bine, în acest superb colind este vorba și de inițierea tinerilor în tainele ”Cerbului Sacru”, adică ale lui Ion-Orfeu, precum și alegerea sihăstriei, așa cum o alesese și ilustrul împărat, refugiindu-se în Munții Bucegi, cu doi dintre adepții săi. Frații din colind au ales să devină monahi, care și astăzi își spun ”frați”.
     Simbol al orfismului, cerbul sacru apare alături de Însăși Artemis, sora geamănă a lui Apollon.

     Nu doar atât: În ipostaza de Zeiță a Vânătorii, Ea  poartă uneori coarne de cerb, așa cum O reprezintă unele statui antice.

     Prin Munții Haemus, este atestat și KARPUDAIMON, un oraș al Tracilor. KARPU DAIMON se tălmăcește prin ”Cerbul Sacru; Cerbul Vrăjit”; cf. rom. cerb; domn; a ademeni; latin. daemon ”geniu; spirit; demon”.  Nu oricine poate să-l învingă pe acest Cerb Fermecat. În basmul lui Ion Creangă, numai Harap Alb este în stare de o asemenea performanță.
     Un supranume al lui Orfeu era și S-TRA TONEIKU ”Care împunge cu Forță; Care înfruntă Primejdiile (Necazurile)”; cf. rom. se; alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. tinichea ”tablă; foiță de metal, mai ales din fier”; a se întuneca; toancă ”vâltoare; bulboană; vârtej”; țanc ”vârf ascuțit de stâncă”; dangă ”treabă complicată și de durată; nărav; viciu”; danga ”semn făcut cu fierul roșu pe pilelea unui animal; stigmat”; Tanacu (loc.); Toance - cataracte periculoase pe Bistrița moldovenească; germ. Tank ”tanc”; rom. Stretinea - culme dinspre Răsărit, tăiată pe Dunăre, cu pereții aproape verticali.
     Fiind Orfeu divinizat de Atlanți și ca Arhanghel al Nopții, S-TRA TONEIKU mai înseamnă și ”Care străjuiește (veghează) Noaptea; Cel de peste Noapte; Care conduce Noaptea”; cf. rom. se; alban. dry ”lacăt”; tra ”bârnă; grindă”; tru ”creier”; rom. a se întuneca.
     STRA TONEIKU se mai tălmăcește și prin ”Veșmânt (Acoperământ) Cernit”; cf. rom. strai; latin. stora ”rogojină”; ital. stora ”stor”; rom. a se întuneca. De aici a rămas până astăzi obiceiul călugărilor ortodocși de a se îmbrăca în negru.
     Din S-TRA TONEIKU ”Care împunge cu Forță; Care înfruntă Primejdiile”, româna a moștenit un supranume al Cerbului Fermecat, anume Stretin. Acest atribuit este pomenit și în colinde:
Lin, mai lin,
Cerbe Stretin!
Lin, mai lin
Cu-notătura,
Să nu-mi turbur
Cusătura,
Că fac val
Talasuri mari,
Și din coarne
Io-i cădea!
     În sfârșit, în limba veche, Cerbului i se mai spunea și ALOYN, ILION și HELENOS; cf. slav. ieleni ”cerb”; franc.. elan ”elan; cerb mare din pădurile Nordului”.
     În cadrul sărbătorilor de iarnă, se umblă și cu ”Cerbul”, obicei asemănător cu al ”Caprei” sau al ”Brezaiei”.

     Din toate cele de mai la deal, nu mai stârnește prea multă uimire o relatare a cronicarului lui Mihai Viteazul, Balthasar Walter, care a stat în Iunie și în Iulie 1597 la Târgoviște și a vorbit ”cu oșteni însemnați și vrednici de crezare”, de unde a aflat și de ”cei doi cerbi domesticiți, care au făcut câteva drumuri cu domnul (Mihai) și dormeau adesea lângă cortul stăpânului (lor), luau parte și la lupte și la expediții, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăsnetul tunurilor, ci ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc...; au fost martori neclintiți și la ultima luptă amintită mai sus, de al Călugăreni... Aici însă, unul dintre ei murind din întâmplare, celălalt nesuportând durerea, s-a ascuns în pădure”.

     Ciuta Fermecată

     În românește, ciutei i se mai spune și ciutălină, termen moștenit din geto-dac. SOT ALOYN ”Soția Cerbului”; cf. rom. soață; soție; a (se) însoți; ciută; alban. shute ”ciută”; slav. ieleni ”cerb”; franc. elan (zool.). I se mai spunea și HELENA ”Cerboaica”. Precum Cerbul Stretin, Ciuta Ciutalină este și ea fermecată, având darul profeției, cum se vede și din acest colind:
Ciuta, d-auzea,
Din gură-mi grăia
Și le răspunea:
- O, droaie de ciute,
Tot ciute mărunte,
Tot ciute mioare,
La gât gălbioare,
La păr sfrințioare!
Iarba e-nverzită,
Apa-i limpezită,
Valea-i răcorită.
Pașteți, v-adăpați,
Că nici nu visați
Peste ce-o să dați:
Voinic ortoman,
Fecior de mocan,
Joi de dimineață,
Pe nor și pe ceață,
La vânat c-o sta,
Peste noi c-o da,
'N goană ne-o lua
Și ne-o tot goni,
Cu cai, cu șoimei
Și cu ogărei,
Peste munți
Cărunți,
Pe sub stânci
Adânci,
Pân' la Pod-de-Carne.
Că n-a fost de carne,
Dar noi ni l-om face
Cu carne d-a noastră.
Câte-om rămânea
'N goană ne-o lua
Și ne-o tot goni
Pân' la Pod-de-Os.
Că de os n-a fost,
Ci de os l-om face
Cu oasele noastre!

     În semn de inițiere în cultul orfic, Zeița Artemis este însoțită uneori de Ciuta Ciutalină.

     Fiind cerbul simbol al lui Orfeu, este limpede că și ciuta era simbolul frumoasei și vrednicei sale soții, Eurydike. În acest chip, ea era protectoarea Deltei Dunării. Pisandru și Pindar, scriitori antici, povestesc despre o Cerboaică de Aur, care apăra gurile Istrului, adică ale Dunării. După o legendă, nimfa Taigetis, iubita lui Zeus, închinase Zeiței Ortaisa, o Cerboaică cu coarnele de aur, ca să apere Delta. Această Cerboaică avea calități excepționale, ceea ce l-ar fi făcut pe regele Teseus al Atenei să plece la vânătoare după ea! ORTAISA este un supranume geto-dacic al Zeiței Artemis, și provine din ORT AISA ”Pricepută la Farmece; Inițiatoarea Vrăjilor; Tămăduitoarea”; cf. rom. a urzi; latin. ordo ”grad de centurion, centurion; ordine cuvenită; regulă; normă”; arduus ”care se înalță drept; înalt; mândru”; alban. joshje ”atracție; seducție; ispitire; fascinație”; latin. ars, artis ”artă; pricepere de a face ceva; îndemânare; abilitate; talent; meserie; profesiune”; artes ”calități”.
     Sacralitatea ciutei a făcut ca ea să fie reprezentată și într-un basorelief pe turnul-clopotniță al Mânăstirii Negru-Vodă, din Câmpulung-Muscel, altminteri neputând fi o altă explicații a acestei imaginii pe un sfânt lăcaș voievodal. Astfel se vădește și legătura strânsă între miturile atlante, tracice și românești.

                                                                                                              Adrian Bucurescu

          Nu fi supărat, Zalmoxis!

Nu fi supărat, Zalmoxis, pe mine!
Dar în locul meu ce-ai fi făcut?
Știu că m-am purtat când rău, când bine,
Și-n năvoade dese m-am zbătut.

M-ai trimis într-o-nrobită tară,
Fără arc și fără de săgeți,
Pâinea, de copil mi-a fost amară.
Dusă-i slava neamului de Geți.

Nu fi supărat, Zalmoxis, pe mine!
Călăuză nu mi-am cunoscut,
Și, ca să nu pier, mi-am zis că-i bine
Ca din viclenie să-mi fac scut.

Nu-i ușor să fii viclean pe lume
Și să-ți fie țelul Adevărul.
Voie încă n-am să-Ți spun pe nume,
Nici în templu să-Ți cer ajutorul.

Dar Tu știi, Zalmoxis, că odată
Făuri-voi droaie de săgeți,
Și-ncropind o oaste minunată,
Se va auzi din nou de Geți.

Ci, spre Rai, pe înstelata cale,
Toate iasmele le-om birui,
Și-nchinându-ne Măriei Tale,
Cu Nemoarte ne vei mirui.


                                    Adrian Bucurescu

Aurul

          Mitologie daco-română

      În graiul getic, aur se spunea la fel ca în românește, AUR. Râul sacru al strămoșilor noștri, actualmente Ialomița, se mai numea și AUR-UMETTI ”Strălucitor ca Aurul”. Însuși Zalmoxis apare, în mai multe inscripții, cu supranumele de AUR , ce însemna și ”Superiorul; Deasupra”; cf. rom. aer. Într-una din aceste inscripții, pe o un altar descoperit la Sânnicolau Mare, județul Arad, scrie că AUR TI MOTIN, adică ”Aurul dă Energie (Ajutor)”; cf. rom. aur; a da; metanie ”mânăstire în care a fost călugărită o persoană și de care aceasta depinde din punct de vedere religios”; mătănii ”șirag de mărgele pe care călugării sau credincioșii mireni numără rugăciunile rostite”; motan; a tămădui. Aici, AUR poate fi Însuși Zeul, dar și metalul cel mai prețios.
     Credința în puterea aurului s-a păstrat până în zilele noastre. În descântece, el este simbol al forței, purității, sănătății și frumuseții.

Ca aurul strecurat,
Ca ziua ce l-a dat.

Ca aurul strecurat,
În numele Tatălui
Și al Maicei Preceste închinat.

Ca aurul suflat,
Ca firul de grâu semănat,
Ca Maica Precesta ce l-a lăsat.

Ca aurul suflat,
Ca de Maica Precesta dat.

     În Munții Apuseni, se crede în Vâlve, stăpâne ale băilor, adică ale minelor, de aur. Vâlvele apar pe băi sub diferite înfățișări: ca băieși, ca fecioare îmbrăcate în văluri albe sau ca animale mici, prin cotloane. De teama relelor ce le pot pricinui, nimeni nu se atinge de ele. Moții spun că baia care n-are Vâlvă n-are aur, și când s-a sleit aurul dintr-o localitate, ei zic: - Au fugit Vâlva Băilor din aceste locuri în alte ținuturi. Tot ei povestesc că pe vremea când și în Munții Bihariei se lucrau băile, o găină de aur ieșea din băi, ca să se așeze în vârful muntelui, pe cuibul ei, cu ouă de aur. Cei din Vidra, atrași de nemaipomenita ei frumusețe, au încercat în mai multe rânduri s-o prindă; dar ea a fugit în jurul băilor de aur de la Roșia. Atunci, nemaigăsindu-se aur în minele din acest ținut, Moții nu le-au mai lucrat, pentru că găina era Vâlva Băilor.

     În unele sate din Munții Apuseni, când se apropie vremea să fete o junincă, i se face o gaură în cornul drept, cu o sulă, în care se introduc firișoare de aur necântărit, luat de la spălătorii de aur, din prundișurile Arieșului, ca să nu poată strigoii să-i fure laptele.
     În diferite obiceiuri și practici magice, prin monedele de aur se urmărește realizarea dorințelor de sănătate, noroc, belșug etc. În trecut, mărțișoarele se făceau tot din bani de aur, pentru ca purtătorii lor să fie sănătoși și curați ca ele. Mărțișoarele de aur se purtau și pentru a preveni bolile și insolațiile în cursul anului. Unii le purtau până când zăreau întâiul arbust înflorit, un porumbar sau un păducel. Atunci se depunea mărțișorul pe o crenguță înflorită. În Muscel, înainte de a se îmbrăca o cămașă sau o haină nouă, se petrecea prin ea un ban de aur sau de argint, pentru sănătatea celui care urma să le poarte.
     Dintre toate metalele, aurul este cel mai bun ocrotitor împotriva deochilui. De aceea, la scufița pruncului se cosea și un ban de aur, alături de alte talismane. În acest sens, aurul este pomenit deseori în descântecele de deochi:

Să te duci, deochiule, la fata lui Ler-împărat,
Că ț-o pus masă întinsă,
Cu făclii aprinse,
Cu pahare pline
Și mâncări de cele bune,
Și pe N. să-l lași curat,
Luminat,
De boală ușurat,
Cum Maica Precista l-a lăsat,
Cum e aurul de curat,
Ca Soarele din senin!

     Deochiul poate fi izgonit și de un balaur cu coada de aur:

Șerpe-balaur,
Cu coadă de aur,
Din coadă plesnește,
Deochiul risipește.

     În minunata lume a basmelor românești, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana și Zânele au uneori părul de aur. Palatele și chiar pădurile pot fi tot de aur.

    Când, la scăldat, copiilor le intră apă în urechi, ies pe mal și încep să sară, recitând astfel:

Auraș,
Păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oi da parale vechi!
Scoate-mi-o din amândouă,
Că ți-oi da parale nouă!

     Cine știe când și cum au apărut și aceste stihuri stranii, rostite tot de copii:

Aura-Paraura,
Scoate apă din butoi,
Că te soarbe un cotoi!

                                                                                                            Adrian Bucurescu

          Altă familie tradițională din România

          O famile tradițională: Voievodul Petru Rareș, doamna lui și copiii lor, la Mânăstirea Probota

Sărăcuț de steaua mea

Foaie verde salbă moale,
Amărât e omul, Doamne,
Când se culcă și n-adoarme,
Ar mânca și nu-i e foame,
Ar plânge din orișice,
Ar râde, n-are de ce,
S-ar scula în miez de noapte,
Ar ierta și nu se poate.

Foaie verde trei migdale,
La Bolintinu din Vale,
Este-un puț cu trei izvoare,
Cine bea din ele moare.
Să bea și dușmanca mea,
Care mi-a fript inima!
Să bea, Doamne, și hainul,
Ca să-și mai stingă veninul!

Ce credea dușmanca mea
Că mă bag slugă la ea,
Ce credeau dușmanii mei
Că mă bag slugă la ei,
Eu și cu copiii mei,
De când erau mititei.
Of, dar rea mai e lumea,
Sărăcuț de steaua mea!

Foaie verde bob de mei,
Doamne, la dușmanii mei,
Dă-le car cu patru boi,
Ia-le ochii amândoi!
Dă-le lor turme bogate,
Ia-le mâinile din coate,
Dă-le-avere cât mai mare
Și lângoare în picioare!


                                 Folclor

O famile românească tradițională

      Voievodul Neagoe Basarab, Doamna Despina și copiii lor

                                            Nuntă în Dacia Liberă

                                 Elogiu Rânduielii Universale

     În pofida ”corectitudinii politice”, este de la sine înțeles că o căsătorie nu poate fi încheiată decât între un bărbat și o femeie. 
     Perechea Divină apare în arta strămoșilor noștri încă din Neolitic. În mitofolclorul românesc, Maria este numită și Dumnezoaia, fiind Soția lui Dumnezeu. La rândul ei, tot în Neolitic, și Perechea Pământeană Primordială este cât se poate de limpede și de frumos reprezentată.

     Destul pângăresc pământenii Natura, de peste două veacuri încoace, și de aceea, în ultima vreme, Ea se răzbună! A sosit vremea să-i respectăm legile divine, să nu ne mai abatem de la BELAGINES!

                                                                              Garda de Cleștar