miercuri, 24 octombrie 2018

Mitologie românească




          Jalea și Urâtul

 
      Desigur, Jalea și Urâtul nu le erau străine strămoșilor noștri antici. Ei numeau Jalea ZELEIA ”Suferință; Rană”, de unde mai avem și a (se) juli, iar Urâtul, O-REOS ”Cu Necaz; Care înțeapă”; cf: rău; râie; roi; a urî; ură. Urâtul mai era și E-RETE, cu aceleași sensuri ca O-REOS; cf. rom. rid; a roade; erete; Irodia (mit.); alban. rrethoj ”a (se) asedia; a (se) încinge”; latin. irrado ”a răzui; a râcâi”; irrito ”a zgândări; a provoca; a ațâța”. ERETE era și porecla regelui scyth care a poruncit să fie uciși Pruncii Divini, pe care ”Noul Testament” creștin l-a transformat în regele Irod.
     La Români, Jalea și Urâtul concurează deseori Dorul. De obicei, se încearcă a potoli aceste sentimente prin doine:
Lasă-mă, Doamne, să cânt,
Să-mi mai treacă de urât!

                    *
                 *    *

Aina, daina și daina, mă!
Că și daina are nume,
Că i-a pus un fecior june.
Venind cu boii din rât,
A zis daina de urât.
     Starea de urât implică o profundă întristare, o jale aproape cosmică:
Mocănaș cu chica neagră,
Cu ochi negri de mioară,
Mândru sarica-și purta,
Tare mândru mai cânta,
Cânta cântec plin de jale ,
De plângea întreaga vale.
     De unde oare atâta jale în sufletul românesc, încât până și crearea doinelor, zise și daine, este pusă pe seama acesteia? Iată și alte exemple:
Cine-a zis - focul - daina
D-arsă i-a fost inima,
Cum îi și-a mea, săraca.
Că n-a zis-o nici de-un bine,
Numai de necaz, ca mine.

                     *
                  *    *

Frunză verde și una,
Cine-a zis daina-daina
Arsă i-a fost inima,
Ca și a mea, săraca,
Cine-a zis daina dintâie
Arsă i-a fost, ca și mie.

                     *
                  *    *

Cine-a zis daina-daina
Rău l-a durut inima.
Cine-a zis duinu-duinu
Rău l-a durut sufletu.
     Urâtul nu se referă neapărat la calitățile fizice. El reprezintă repulsia sufletească pentru tot ce nu poate fi agreat, pentru ceea ce nu poate încălzi cu niciun chip sufletul cuiva:
Urâtul din ce-i făcut?
Din omul care-i tăcut.
Pune-o buză peste alta
Și iată, urâtu-i gata!
     Urâtul este mai rău decât o boală, și nu scapi de el decât în mormânt:
Decât cu urâtu-n casă,
Mai bine cu boală-n casă.
De boală te mântuiești,
De urât până trăiești.
Că urâtul n-are leac,
Decât trei scânduri de brad
Și lopata de pământ.
Așa-i data de urât.
     De obicei, omul care poartă cu el urâtul este ocolit de ceilalți. Fata căreia i se trimite urâtul, cu sensul fizic, ca în acest descântec din Cicănești, Argeș, nu se va mai mărita în veci:
Neagră mi-e găina,
Negru e și coșul,
Neagră e căldarea,
Neagră e și noaptea,
Negru mi-e capul.
Neagră
Și mai neagră
Să fie N.
Înaintea lui M.,
Proastă și urâtă,
Strâmbă și pocită,
Colțată
Și buzată!
De toți să fie uitată
În toată viața ei!
     Nimic nu pare mai cumplit, într-o comunitate românească, decât omul care aduce urâtul. Iată și un descântec moldovenesc de făcătură de urât:
Cum nu se poate suferi
Putoarea unui câne mort,
Așa să nu fie suferit N.!
Cum cânii bat la urs și lup,
Așa lumea și norodul
Să bată și să răcnească
Asupra lui N.
Și să-l alunge de la sfat
Ca pe un câne turbat!
Nici cuvântul să nu-i fie ascultat!
Să fie huiduit
Și prigonit
Ca lupul de câne fugărit!

                                                                                                                  Adrian Bucurescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu