Cerbul Stretin și Ciuta Ciutalină
Un totem orfic
În limba Tracilor, Cerbului i se spunea în mai multe chipuri, printre care CARP, CIRPI, KARPU, HELENOS etc. CARP și KARPU trimiteau și la K-ORFEU, adică ”Al lui (ca; pentru) Orfeu”, aceasta și pentru că , precum Orfeu purtase coroană, așa și Cerbul, cu impresionantele lui coarne. Astfel, Cerbul a fost considerat animal sacru, legat cu precădere de împăratul-profet Ion-Orfeu. Deci fiind împăratul cel mai mare cântăreț din vechime, din CARP s-a format și latin. harpa ”harpă”. Cântec era pe atunci și ”descântec; vrajă; talisman”. Tot din CARP provine și rom. herb ”stemă; blazon”. De aceea, și prima stemă a Moldovei, ilustrată de sigiliul primei ei capitale, Baia, reprezintă un Cerb, iar neamul care predominase o vreme acest ținut se numea CARPI ”Cerbii”.
Cerbul de pe sigiliul de la Baia este decapitat, precum și lui Ion-Orfeus i se tăiase capul de către Menade.
Pentru că împăratul fusese mai întâi răstignit de către aceleași Menade, cum apare și pe o iconiță tracică, între coarnele Cerbului de la Baia apare și imaginea Celui Crucificat.
Mitul atlant privind întâmplările de mai la deal s-a transmis la Români în mai multe creații populare, cum ar fi unele colinde, unde Sfântul Ion însuși spune că a fost prefăcut în cerb:
- Ho, ho, ho, nu săgetați,
Vieața nu mi-o luați!
Că eu nu-s cerb cum credeți
Și după cum mă vedeți,
Ci-s Ion,
Sânt-Ion,
Nănașul lui Dumnezeu!
Simbol sfânt, cerbul este reprezentat în multe artefacte zoomorfe, neolitice și geto-dacice, descoperite pe teritoriul României.
Misterele Orfice
Moartea năprasnică a celui mai iubit și admirat împărat atlant, Ion-Orfeu, a marcat definitiv cultura strămoșilor noștri ;i a mai multor popoare, cu ecouri până astăzi. De la acea cutremurătoare întâmplare au apărut Misterele Orfice, în cadrul cărora se cântau imnuri sacre și se desfășurau și spectacole, primele din lume, zise TRAGOEDIA, preluate și de Greci, sub denumirea de tragodia, și de Romani, care le-au numit tragoedia, de unde avem și astăzi tragedie ”operă dramatică, a cărei acțiune prezintă personaje în luptă cu viața și cu pasiunile omeneștei, având de obicei un deznodământ fatal, care stârnește sentimente de milă și durere”. Străvechiul termen avea, după cum era pronunțat, mai multe tâlcuri: 1. TRA-GOEDIA ”Vânarea (Urmărirea) Cerbului”; cf. alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. a hăituri; a căuta; 2. ”Sărbătoarea (Cântecele; Poemele) Cerbului”; cf. alban. dre, engl. deer; rom. chiot; alban. gajde ”cimpoi”; 3. TRAG OEDIA ”Povestiri (Spuse; Întâmplări) Sacre”; cf. rom. a îndruga; a striga; latin. aedes, aedis ”templu; lăcaș”; 4. TRAG OEDIA ”Cântece Minunate (Plăcute; Duioase)”; cf. rom. drag; a îndrăgi; grec. ode ”cântec”; rom. taragot; trancotă ”glumă”; 5. TRAG OEDIA ”Spectacol (Concurs; Întrecere) din Tracia”; cf. latin. Thraca, Thracia ”Tracia”; Thracus ”Trac”; rom. iute; latin. odeum, odium ”mic teatru în care aveau loc concursurile de muzică și poezie”; Thraecidica ”armele unui gladiator trac”; Thraecidicus ”al gladiatorului trac”.
Toate aceste tâlcuri se regăsesc în cultura noastră populară, care de multe ori ne definește specificul național, nu întotdeauna surprins de literatura și arta cultă.
Mai trebuie spus că, în Evul Mediu Românesc, era strict interzisă vânarea cerbului și a ciutei de către șerbi sau moșneni, permisă exclusiv domnitorului și dregătorilor.
Iată un colind românesc ce vine tocmai de la strămoșii noștri atlanți, anume ”Vânarea Cerbului”, sugerând și actorii care se prefăceau în cerbi, ca să joace în spectacolele Misterelor Orfice:
Cerbul cel mai mare
Din grai și-au strigat:
- Drag tăicuțul nostru,
Nu ne săgeta,
Că noi te-om lua
În cești coarne rari,
Și noi te-om țipa
Tot din munte-n munte
Și din plai în plai,
Tot din piatră-n piatră,
Tot țâră ti-i face.
Tăicușorul lor
Din grai și-o strigat:
- Fragi fiuții mei,
Haideți voi acasă,
La măicuța voastră!
Cu dor vă așteaptă,
Cu făclii aprinsă,
Cu pahare pline.
Cerbul cel mai mare
Din grai și-o grăit:
- Drag tăicuțul nostru,
Du-te tu acasă,
La măicuța noastră!
Că coarnele noastre
Nu intră pe ușă,
Făr' numai prin munți,
Picioarele noastre
Nu calcă-n cenușă,
Făr' numai prin frunză,
Buzuțele noastre
Nu-și beau din pahare,
Că-și beau din izvoare.
Ei bine, în acest superb colind este vorba și de inițierea tinerilor în tainele ”Cerbului Sacru”, adică ale lui Ion-Orfeu, precum și alegerea sihăstriei, așa cum o alesese și ilustrul împărat, refugiindu-se în Munții Bucegi, cu doi dintre adepții săi. Frații din colind au ales să devină monahi, care și astăzi își spun ”frați”.
Simbol al orfismului, cerbul sacru apare alături de Însăși Artemis, sora geamănă a lui Apollon.
Nu doar atât: În ipostaza de Zeiță a Vânătorii, Ea poartă uneori coarne de cerb, așa cum O reprezintă unele statui antice.
Prin Munții Haemus, este atestat și KARPUDAIMON, un oraș al Tracilor. KARPU DAIMON se tălmăcește prin ”Cerbul Sacru; Cerbul Vrăjit”; cf. rom. cerb; domn; a ademeni; latin. daemon ”geniu; spirit; demon”. Nu oricine poate să-l învingă pe acest Cerb Fermecat. În basmul lui Ion Creangă, numai Harap Alb este în stare de o asemenea performanță.
Un supranume al lui Orfeu era și S-TRA TONEIKU ”Care împunge cu Forță; Care înfruntă Primejdiile (Necazurile)”; cf. rom. se; alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. tinichea ”tablă; foiță de metal, mai ales din fier”; a se întuneca; toancă ”vâltoare; bulboană; vârtej”; țanc ”vârf ascuțit de stâncă”; dangă ”treabă complicată și de durată; nărav; viciu”; danga ”semn făcut cu fierul roșu pe pilelea unui animal; stigmat”; Tanacu (loc.); Toance - cataracte periculoase pe Bistrița moldovenească; germ. Tank ”tanc”; rom. Stretinea - culme dinspre Răsărit, tăiată pe Dunăre, cu pereții aproape verticali.
Fiind Orfeu divinizat de Atlanți și ca Arhanghel al Nopții, S-TRA TONEIKU mai înseamnă și ”Care străjuiește (veghează) Noaptea; Cel de peste Noapte; Care conduce Noaptea”; cf. rom. se; alban. dry ”lacăt”; tra ”bârnă; grindă”; tru ”creier”; rom. a se întuneca.
STRA TONEIKU se mai tălmăcește și prin ”Veșmânt (Acoperământ) Cernit”; cf. rom. strai; latin. stora ”rogojină”; ital. stora ”stor”; rom. a se întuneca. De aici a rămas până astăzi obiceiul călugărilor ortodocși de a se îmbrăca în negru.
Din S-TRA TONEIKU ”Care împunge cu Forță; Care înfruntă Primejdiile”, româna a moștenit un supranume al Cerbului Fermecat, anume Stretin. Acest atribuit este pomenit și în colinde:
Lin, mai lin,
Cerbe Stretin!
Lin, mai lin
Cu-notătura,
Să nu-mi turbur
Cusătura,
Că fac val
Talasuri mari,
Și din coarne
Io-i cădea!
În sfârșit, în limba veche, Cerbului i se mai spunea și ALOYN, ILION și HELENOS; cf. slav. ieleni ”cerb”; franc.. elan ”elan; cerb mare din pădurile Nordului”.
În cadrul sărbătorilor de iarnă, se umblă și cu ”Cerbul”, obicei asemănător cu al ”Caprei” sau al ”Brezaiei”.
Din toate cele de mai la deal, nu mai stârnește prea multă uimire o relatare a cronicarului lui Mihai Viteazul, Balthasar Walter, care a stat în Iunie și în Iulie 1597 la Târgoviște și a vorbit ”cu oșteni însemnați și vrednici de crezare”, de unde a aflat și de ”cei doi cerbi domesticiți, care au făcut câteva drumuri cu domnul (Mihai) și dormeau adesea lângă cortul stăpânului (lor), luau parte și la lupte și la expediții, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăsnetul tunurilor, ci ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc...; au fost martori neclintiți și la ultima luptă amintită mai sus, de al Călugăreni... Aici însă, unul dintre ei murind din întâmplare, celălalt nesuportând durerea, s-a ascuns în pădure”.
Ciuta Fermecată
În românește, ciutei i se mai spune și ciutălină, termen moștenit din geto-dac. SOT ALOYN ”Soția Cerbului”; cf. rom. soață; soție; a (se) însoți; ciută; alban. shute ”ciută”; slav. ieleni ”cerb”; franc. elan (zool.). I se mai spunea și HELENA ”Cerboaica”. Precum Cerbul Stretin, Ciuta Ciutalină este și ea fermecată, având darul profeției, cum se vede și din acest colind:
Ciuta, d-auzea,
Din gură-mi grăia
Și le răspunea:
- O, droaie de ciute,
Tot ciute mărunte,
Tot ciute mioare,
La gât gălbioare,
La păr sfrințioare!
Iarba e-nverzită,
Apa-i limpezită,
Valea-i răcorită.
Pașteți, v-adăpați,
Că nici nu visați
Peste ce-o să dați:
Voinic ortoman,
Fecior de mocan,
Joi de dimineață,
Pe nor și pe ceață,
La vânat c-o sta,
Peste noi c-o da,
'N goană ne-o lua
Și ne-o tot goni,
Cu cai, cu șoimei
Și cu ogărei,
Peste munți
Cărunți,
Pe sub stânci
Adânci,
Pân' la Pod-de-Carne.
Că n-a fost de carne,
Dar noi ni l-om face
Cu carne d-a noastră.
Câte-om rămânea
'N goană ne-o lua
Și ne-o tot goni
Pân' la Pod-de-Os.
Că de os n-a fost,
Ci de os l-om face
Cu oasele noastre!
În semn de inițiere în cultul orfic, Zeița Artemis este însoțită uneori de Ciuta Ciutalină.
Sacralitatea ciutei a făcut ca ea să fie reprezentată și într-un basorelief pe turnul-clopotniță al Mânăstirii Negru-Vodă, din Câmpulung-Muscel, altminteri neputând fi o altă explicații a acestei imaginii pe un sfânt lăcaș voievodal. Astfel se vădește și legătura strânsă între miturile atlante, tracice și românești.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu