Nu știu, Doamne, ce-au cu mine

Foaie verde mărăcine,
Nu știu, Doamne, ce-au cu mine.
Dă-le, Doamne, la dușmani
Bolovani în loc de bani
Și fă-i slugi la cai bălani!
Aibă casa cucului
Și liniștea vântului
Și pasul gândacului,
Târâișul șarpelui,
Pulberea pământului!


                               Doină

Iuda sau Cel-din-Apă

          Mitologie daco-română

     Până la năvălirea Romanilor, o cetate din Dacia se numea YDATA, pronunțându-se IUDATA. Romanii i-au dat o altă denumire, AQUAE, adică ”Ape”, tradusă din limba dacă, unde -TA era și marcă de plural și postpoziție. Așadar, IUDA se tălmăcește prin ”Apă”; cf. rom. ud; a (se) uda; alban. ujt ”apă”; ujit ”a (se) uda; a (se) stropi; a (se) iriga”. Pentru că în apă îți vezi chipul, IUDA însemna și ”Privire; Ochire”; cf. rom. iată!; uite!; a se uita; ochi de apă.. De la ”Ochire”, sensurile au evoluat în ”Ațintire; Țintire; Săgetare; Iuțeală; Amar; Amărăciune; Necaz; Primejdie”; cf. rom. iute; a se iuți; iad. De la ultimul tâlc, mitofolclorul românesc îl mai numește pe diavol și Cel-din-Apă, Cel-din-Lac, Cel-din-Baltă; Dracul-din-Tău, Moș Apeș. Din IUDA vine și rom. Iuda sau Iudă ”duh necurat, spirit rău, purtător de vânturi, care, după credința poporului, locuiește în Dunăre, în lacuri sau în mare, luând diferite înfățișări”. În alte variante, Iuda este tot un duh necurat, care locuiește în fundul Mării Negre, într-un mare și frumos palat, și de acolo cârmuiește Împărăția Peștilor. Palatul lui se numește Vidros și e cel mai adânc loc al Mării, ca de la cer la pământ! În Munții Locvei, județul Caraș-Severin, se află și Lacul Dracului, considerat monument al naturii.
     Într-un colind de mort, variantă a ”Mioriței”, din Sărățeni, județul Ialomița, mamei voinicului ucis i se răspunde astfel:
- O, mamă bătrână,
Cu brâul de lână,
Noi că l-am văzut
Și l-am cunoscut.
Mergând el călare,
O săgeată mare
În piept că-i intrară.
La pământ căzu.
Noi nu-l mai văzurăm.
Călușelul lui,
Foarte întristat,
Cu piciorul lui
Groapă-adâncă face.
Cu dinții-l luară,
În groapă-l băgară.
Cu piciorul drept
Pământ aruncă
Și mi-l îngropă.
     Textul limpezește împrejurările în care a fost ucis Apollon-Zalmoxis de către Scyții care stăpâneau pe atunci Sud-Estul Daciei. În vatra actualului sat Sărățeni, unde colindul încă se mai cântă, Se născuse și Zeul.
     Țintașului, adică înțepătorului ucigaș, i s-a zis de atunci IUDA ”Cel-din-Apă; Țintașul” și TENTHEREUS ”Înțepătorul”, Ultima poreclă vine din TEN THEREUS ”Care înțeapă; Care împunge; Care pișcă: Necaz; Amărăciune”; cf. rom. din; țăruș; tărie ”alcool”; a ciurui; alban. ter ”taur”; rom. țânțar; țandără; tontoroi; țintaură (Centaurium erythraea)- plantă ce se mai numește și potroacă, potrocea, fierea-pământului etc.  O variantă pentru Tenthereus era TANTALOS, de unde româna a l-a moștenit pe Tândală, iar Grecii au creat mitul cu regele traco-lydian Tantalos, care I-ar fi mâniat pe Zei, pedepsit veșnic cu o sete și o foame cumplită.

     Toate denumirile și întâmplările din Dacia au fost preluate și interpretate de ”Noul Testament” al creștinilor. Astfel, Iuda l-ar fi vândut pe Iisus Christos, trădare pentru care a primit treizeici de arginți. Asta pentru că TEN-THEREUS însemna și ”Zece de Trei Ori; Treizeci”; cf. engl. ten, germ. zehn ”zece”; rom. trei; troiță; latin. tertio ”de trei ori”. Tot în tradiția creștină se spune despre Caiafa că era ginerele lui Ana, amândoi fiind prigonitorii lui Iisus. Dar și albaneza, limbă tracică, are, de la TENTHEREUS, dhender ”ginere”!
     Din toate acestea se poate înțelege de ce primii creștini au fost acuzați de adversari că s-au inspirat din religia Geților. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: ”Apoi, fiindcă (noi, creștinii - n.n.) cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca Geții care cinstesc pe Zalmoxis”.
     În general, apele sunt populate de pești. Dar, după regimul alimentar, ei se împart în carnivori sau răpitori, cu regim vegetal și cu regim mixt. De aceea, peștele răpitor a ajuns să-l simbolizeze pe Iuda, ”Cel din Apă”, iar în argoul francez, poisson ”pește” mai înseamnă și ”proxenet; codoș”, calchiat și în română.

     Pe mai multe coifuri getice, Apollon-Zalmoxis este simbolizat de un vultur, care ține în clonț un pește, iar în ghiare, un porc. Desigur, peștele îl simbolizează pe trădătorul Iuda, ”Cel din Apă”. La rându-i, porcul îl simbolizează pe PYTHA GORAS ”Animal Gras; Rău (Boală) care (se) umflă; Dobitoc Primejdios”; cf. rom. vită; boaită; gras; gros; cursă ”capcană”; podagră ”gută, boală care se manifestă prin umflături ale articulațiilor, însoțite de dureri violente”. Acest Pythagoras era regele Scyților, care stăpâneau și ținutul natal al lui Apollon-Zalmoxis. Pentru că o vreme voinicul a fost și el unul dintre supușii lui Pythagoras, Grecii au scornit legenda după care Zeul Geților ar fi fost ”sclavul” filosofului omonim cu căpetenia scythă!!!
     Cum am văzut în unele episoade ale ”Istoriei secrete”, Apollon-Zalmoxis a înviat și a eliberat Dacia, alungându-i pe venetici.

     Împărțirea de către Geto-Daci a peștilor în buni și răi se vede și pe gemma de onix descoperită la Potaissa, astăzi Turda. Pe gemă, termenul ICHOYS înseamnă ”Prevestirea; Vestea; Ecoul”, dar citit ICHTYS înseamnă ”Pește”, simbolul lui Iisus în creștinismul primar, preluat de la simbolul lui Apollon. Așadar, acesta era ”Peștele Bun (Curat)”, și de aceea în unele posturi Românii primesc și astăzi dezlegare la pește, care la strămoșii noștri va fi fost nerăpitor.
     Imaginea de pe gemma de la Potaissa trimite clar la întâmplările din balada ”Miorița”. Tânărul poartă o oaie pe umeri, ca să se știe că era păstor, iar alături de el se află Mioara care-i vestește primejdia din partea celor doi: unul este Iuda, care cade în apă, iar celălalt este Pythagora, înfățișat ca animal fantastic.
     După toate cele de mai la deal, pot fi înțelese unele tradiții românești referitoare la ”Cel-din-Apă”. În basmul ”Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă, dar și în alte povești, se spune că în fundul apelor sunt o groază de draci. Dar ei nu stau liniștiți în ape, ci îi pândesc pe oameni și corăbiile sau bărcile lor, încercând să le facă rău, chiar să-i omoare. Dracii dau cârcei înotătorilor și tot ei scufundă corăbiile și bărcile. Totuși, oamenii isteți reușesc să-i păcălească pe diavoli și chiar să-i pedepsească.

     Având puteri nelimitate, Cei-din-Apă sunt chemați de fetele îndrăgostite, ca să le ajute să pună mâna pe voinicul dorit. Astfel, se ia o vergea de sânger, căci numai aceasta e bună, și se merge pe la începutul nopții la o baltă din apropierea unei fântâni. Cu descântătoarea trebuie să fie și fata pentru care se cheamă dracul, ca să facă de dată. Cu vergeaua se bate balta și se spune acest descântec de nouă ori:
Să ieși duh necurat
Și să te duci
La data fetii acesteia!
Că eu nu bat apa aceasta,
Ci bat pe dracul;
Dracul să bată data me,
Să meargă-n lume și-n țară
Nouăzeci și nouă de hotară,
Până unde o găsi data me,
Alinată
Și așezată,
Și nu-i da stare,
Nici alinare,
Și nu-i da cină,
Nici hodină,
Numai la mine să vină,
Să-și ia gândul de la tată-său
Și de la mamă-sa,
De la frați
Și de la surori!
La mine să nu gândească
Până nu vine să mă pețească!

     Moș Apeș și ai lui sunt invocați și pentru potolirea dușmanilor:
Tu, Moș Apeș,
Ai să ieși,
Dar n-ai să mai ieși tu,
Ci să iasă băieții tăi,
Să iasă archirăii tăi,
Să-i faci slujitorii mei!
Să se ducă la trebunal,
La judecătorie,
Toate să le-mblânzească,
Să le potolească,
Să le spărgăluiască!
Că dacă slujba mi-oi face-o,
Eu ție ți-oi da
Un cal înfrânat,
Cum e bun de-ncălicat.
Eu ție ți-oi mai da
Încă și ce mi-oi mai cere,
Numai fă ce-ți stă-n putere!
     Cum zice Românul, te faci frate cu dracul până treci puntea!

                                                                                       Adrian Bucurescu

          Acuz zombii!

Vreți să îmbrăcați Adevărul
în cămașă de forță!
Vreți să mă faceți lumânare umilă,
dar eu sunt Torță!

                            Cel Cenzurat

          Evenimente cosmice

Erupția cromosferică
a Soarelui-Tarelui
înviorează
stratul ionosferic D,
în vreme ce
undele hertziene
și undele lungi
răgușesc
sau chiar amuțesc.
Pe Lună,
un ucigaș își șterge
cuțitul de sânge
în nisipul cel alb.
Pe Venus,
în toate altarele
ard mii de lumânări.
Îngerii își trag vizierele
și plonjează în nadirul verde.
La stâna din Munții Carpați,
baciul și ciobanii își fac cruce.
În cimitirul din luncă,
morții șușotesc și se împielițează,
gătindu-se de înviere.


                        Adrian Bucurescu

Alunul, arbustul lui Zalmoxis

          Mitologie daco-română

     În mitofolclorul românesc, alunul este un arbust fermecat. Denumirea geto-dacică de APOLLON, ca Însuși Zeul Luminii, vădește că avea un rol de frunte în datinile Daciei. De altminteri, AP OLLON se traduce și prin ”Care ocrotește; Care apără; Cel Fast”; cf. latin. ab ”de la; din”; rom. alin; a alina. Așadar, APOLLON era ”Ocrotitorul; Apărătorul”; cf. rom. oblon. Legătura între Zeu și arbust va fi lămurită mai la vale. Amândoi Gemenii Divini, Apollon și Artemis, se mai numeau și ZALMOXIS, semnul Lor fiind Svastica, alcătuită din doi de Z, litera inițială.
     Alunul (Corylus avellana), căruia Românii îi mai spun și tufă, este un arbust din familia Betulacee și crește prin tufișuri și păduri. A avut și mai are foarte multe întrebuințări magice, medicale și casnice. Lemnul frumos, elastic și ușor, se folosește pentru cozi de unelte. Cu crengi despicate se cercuiesc și pereții caselor de lemn, iar din nuiele desfăcute în fâșii se fac coșuri. Ca lemn de foc, arde foarte iute, cu o mare putere calorică și dă un mangal de bună calitate. Din alun se mai meșteresc diferite obiecte casnice și de uz personal: furci de tors, bâte, fluiere etc. Fructele, comestibile, conțin amidon, zahăr și sunt întrebuințate dulcețuri și produse de patiserie. Scoarța și frunzele conțin tanin, ulei eteric și quercitină.
     Alunul era foarte întrebuințat în medicina tradițională românească. Astfel, cu un bețigaș de alun verde, înfierbântat în spuză, se ardeau păduceii de pe talpă. Împotriva bubelor dulci, eczemelor și pecinginei se întrebuința seva ce iese prin capetele verzi, când sunt puse pe foc, ori se spălau cu decoctul din coajă și din frunze. Prin județul Brăila, alunele se pisau, se puneau în rachiu de drojdie cald, amestecat cu untdelemn, și se dădeau împotriva vătămăturii. Prin unele ținuturi ale Moldovei, se făceau copiilor slăbănogi băi de alun, ca să se întărească. Prin Vâlcea, ceaiul din floare de alun se întrebuința în boli de piept. Cu alune arse și muc de lumânare de seu se ungeau copiii pe sprâncene, ca să le crească mari și negre.

     În descântece, alunul este invocat mai ales împotriva șerpilor. Astfel, împotriva mușcăturii de șarpe, femeia descântă cu o crenguță de alun, zicând:
S-a suit Gargalău într-un alun.
Alunul s-a uscat
Și Gargalăul a crăpat
Și N. s-a desumflat
Și a rămas curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat.
     Într-un descântec, șarpele este amenințat cu un băț de alun:
Codăule,
Ce stai pe ghizdurele
Trist și mâhnit?
Ori ai mușcat pe cineva?
Taci, proclete de câine,
Că eu oi lua un ban de argint
Și uin băț de alun,
Și te-oi lovi în cap
Și tu oi muri
Și N. s-a înzdrăveni!
     Într-un alt descântec, alunul este ”nașul șarpelui”:
Sfântă Troiță,
Pasăre pestriță
Calcă-n piatră.
Piatra a trăsnit,
Șarpele a plesnit
La un loc cu nașul,
Nașul-alunașul.

     Nu degeaba, în credințele românești, alunul ucide șarpele. La Geto-Daci, purtând același nume ca Zeul, zis astăzi și ”Cavalerul Trac”, arbustul i se substituia Acestuia, care doborâse un șarpe uriaș, adică un balaur. De multe ori, Apollon apare în basoreliefurile tracice ucigând acel șarpe blestemat.
     Puterea magică a alunului se vădește în multe alte credințe ale Românilor. De pildă, pentru a abate grindina, Solomonarii amenință norii cu un băț de alun și cu un topor, mânându-i spre păduri.
     Cu varga de alun se pot descoperi comorile și izvoarele subterane, căci vârful i se apleacă unde se află acestea. Steagul Călușarilor este susținut de obicei de o prăjină de alun. Colăcerii, vorniceii sau vătășeii, care cheamă oaspeții la nuntă, poartă în multe locuri  bețe de alun, împodobite cu funde, basmale etc. Cu un băț de alun, lung de un stânjen, se spune că trebuie rupt pe furiș vârful de iarba-fiarelor. În Oltenia, din crengi de alun se fac bețișoarele cu care copiii pornesc la urat. În Banat, femeile fac focuri pentru morți, zise focurele sau luminușe, în curte sau la cimitir, cu surcele de alun.
     Cum spuneam mai la deal, acest arbust se numea în graiul geto-dacic APOLLON; cf. latin. abellana, avellana ”alună”. În românește, evoluția fonetică a termenului a fost așa: APOLLON > * AWOLLON > *AUOLON > ALUN.
     Să vedem acum și amănunte privind misterioasele legături între Zeu și alun. Când S-au născut Cei Doi Gemeni Divini, băiatului i s-a pus numele APOLLON, iar fetei, ARTEMIS sau DIANA. A POL LON însemna și ”Pui (Soi; Vlăstar; Neam) de Leu”; cf. rom. a - art. hot. adj.; pui; fel; arom. pulu ”pui”; latin. pullus ”micuț; pui de animal sau de plantă; vlăstar; ramură”; alban. bule ”mugure”; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”; latin. felinus ”felin; de pisică; de jder”.

     Sintagma A POL LON se mai tălmăcește și prin ”Cei Ocrotiți (Apărați; Salvați) de Leu; Sub Protecția Leoaicei”; cf. rom. a; ăi; văl; a înveli; latin. leo, leonis, alban. luan. Un grup statuar de bronz, descoperit la Năieni, județul Buzău, Îi reprezenta pe Maria, călare pe o leoaică, însoțită de Copiii EI,i, de-o parte și de alta. Unul dintre Ei a fost desprins din grup și a dispărut.
     Complicata limbă tracă mai avea un tâlc pentru A POL LON, anume ”În Cetatea (Fortăreața; Sălașul) Leoaicei  (Leoaicelor)”; cf. rom. a; latin. villa ”casă la țară; gospodărie la țară; fermă; conac”; alban. balle ”frontispiciu”;  grec. polis ”cetate; oraș”.
     Ei bine, acest ultim tâlc trimite tocmai la AMAZONES ”Amazoane”, care își avuseseră capitala exact pe locul unde Maria I-a născut pe Gemenii Cerești, pe malul de Apus al lacului SARATOKOS, actualmente Sărățuica. O vestită regină a lor a fost LEUK IPPE ”Slăvita (Admirata; Admirabila) Leoaică; Slăvita (Admirata) de Leoaice; Conducătoarea (Doamna) Leoaicelor”; cf. rom. leoaică; ava ”titlu onorific al membrilor clerului monastic”; Eva, Iova (mit.); latin. abbas ”abate; egumen”;
     Nu-i alt chip, povestea trebuie lungită. De altminteri, acest blog este și unul de inițiere.
     Așadar, cum am scris și în serialul ”Istoria Atlanților”, Amazoanele se închinau Soarelui, iar vecinii lor din dreapta Dunării, la Lună. Din unirea celor două popoare a rezultat prima federație din lume, dezvoltată ulterior în Imperiul Atlant. Lasă că AT LAN TIS se mai tălmăcea și ”Cu Putere de Lei”; cf. latin. ad ”de la”; leo, leonis; alban. luan; rom. des; tisă ”arbore cu lemnul foarte tare”; Tisa (râu); latin. athleta ”atlet”.
     Cum s-a văzut în serialul ”Istoria Atlanților”, Egiptul era al optulea regat din Imperiu, adorând aceleași divinități ca primul regat, ce-și avea centrul la Nordul Dunării de Jos. În acest chip, LEUKIPPE a devenit la Egipteni Zeița Sekhmet ”Cea Puternică”, divinitate luptătoare a Egiptului de Sus. Este descrisă ca având trăsături de leu, cel mai crud prădător cunoscut de Egipteni.

     De la demnitatea reginei Leukippe de Mare Preoteasă a Soarelui, Sekhmet era considerată fiica lui Ra, Zeul Solar. Se spunea că este respirația de foc a Ochiului lui Ra. Era văzută ca protectoare a faraonului, fiind cea care îl îndruma în război.
     Dar să ne întoarcem la divinitățile trace. A POL LON se mai traduce și prin ”Cel cu Plete  Strălucitoare; Cel cu Coamă Bogată; Cel căruia îi crește Părul”; cf. rom. a; băl ”alb; de culoare deschisă”; bălai; polei; fală; a se făli; foale; val; lână; blană. De la A POLLON ”Cu Blană” s-a creat legenda, transmisă de Porphyrius, că, la naștere, Zalmoxis a fost acoperit cu o blană, dar de... urs!
     În fine, acum se lămurește de ce și alunului i-au zis Geto-Dacii A POLLON ”Cu Peri; Cu Perișori; Cu Firișoare”; cf. rom. a; blană; latin. pollen ”polen; fruntea făinii; făină fină; praf de făină; praf fin; pulbere”. Ei bine, mugurii alunului sunt și ei acoperiți cu peri fini, fiind numiți popular mâțișori, adică ”pufoși”. Nu doar atât: fața dorsală a frunzelor arbustului este și ea acoperită cu peri. Iată de ce Geto-Dacii i-au zis și alunului APOLLON!

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

Baladă paranormală

     

În noaptea de Sabat se-adună
Stafii, vampiri și vrăjitoare

Și-l roagă pe Satan să spună

Unde-i flaconul cu duhoare.

Venea omoară pe Siret
Și-apoi înjunghie pe Jiu.
Opriți-l pe acest dement
Până nu este prea târziu!

Iar securiștii cei drogați,
Dansând înfășurați în giulgiu,
Se-ndeamnă între ei: - Lătrați,
Doar-doar s-o auzi în Giurgiu!

Și, nimerind un do minor,
Ei schiaună înspre Kremlin,
Până ce noul dictator
Îi învoiește să bea vin.

În vremea asta, în infern,
La un banchet cu Scaraoțchi,
Pentru-a forma un nou guvern,
Se ceartă Stalin și cu Troțki.

Și vrăjitoare-n pielea goală
Scot cenzorii la kazaciok,
Iar Horthy din gunoi se scoală,
Prinzându-se și el în joc.

Dar cine poate oase roade,
De care-i plin alături sacul,
Iar Babei Cloanța șase-șase
Îi pică la barbut cu dracul.

             Morala:

                Comunismul n-o murit,
                Doar o țâr' s-o hodinit,
                Și-n spirit autocritic
                S-o făcut corect politic.


                                   Adrian Bucurescu

          Cenzorilor:

                                  ZALMOXIS IS AL NOV DUH.
                  NEVIEN ERAI NETUH!

Limba română distractivă

Mânăstire-ntr-un picior.
Ghici, ciupercă, ce-i?

Mai e mult până departe?

          Folclor


Dacă nema putirința,
Geaba chichirez gâlceava.

     Rugăciunea țiganului:
Doamne, tu știi ce doresc,
Ce să mă mai țigănesc?

          Anton Pann - Povestea vorbii


Adineaurea mă-sii!

          Înjurătură din Muntenia


Tovarăși, să facem cincinalul în patru ani și jumătate!

          Nicolae Ceaușescu - discurs


- Tovarășe Bulă, dumneata de ce nu strigi ”Ura!”?
- Eu o port în suflet, tovarășe.

          Banc din ”Epoca de Aur”


- Iubito, astăzi ai o față deprimată.
- Primată e mă-ta!

          Banc din ”Epoca de Platină”


Nu răspundem de sifoanele clienților care fac explozie.
Avem pantofi de damă cu față de pânză.
Jucării pentru copii de lemn.
Fustele se ridică între orele 10-12.

          Anunțuri la magazine


Brânză de oaie veche.
Brânză de vacă proaspătă.
Pastramă de oaie afumată.
Oo proaspete.
Grefe / 2.99 lei kg.
Lapte proaspăt muls direct de la producător.

          Etichete din hala Obor


Rapidul, un sac de jucători fără fund?

          Presa sportivă


Mihail Sadoveanu a scris și romanul Venea omoară pe Siret.

          Dintr-o teză la limba română


          Termeni populari pentru un bărbat prost, neisprăvit, leneș, murdar, urât, bădăran, netrebnic, nesimțit, bețiv, de cea mai joasă speță:
ageamiu, bălălău, pămpălău, tolomac, bulă, dilimache, damblagiu, chisnovat, tilică, tilicar, cioflingar, țafandache, gogoman, târâie-brâu, pețan, fleandură,, tihoare, linge-blide, coate-goale, moaflă, tuihoș, macabău, încurcă-lume, bontuzit, băzgăui, mundoc, torontoc, toieș, blendărău, chiompaliu, cochinete, trampaliu, teacăr, tuinac, cleafă, mudiudoi, orbete, pârșete, toroapă, prașcău, cherbeleață, hahon, modoroi, țârlău, cioromelă, ciucamete, ciumete, rânzalău, mohoi, știurlă, tulușcan, haulă, răpălău, troncalău, cotrofleanță, dârloagă, guguian, năgârd, pucăr, neață, tăfăluc, terfeleac, olălău, budală, cârciogar, teneneu, nap, carafleață, culină, hudubleajă, lilă, stoapă, golopan, motohaliță, trochioș, cătămui, gealap, oșiștină, turuiac, zgâmb, urdu-burdu, beleujgat, râtan, șuminit, codârlea, loază, dadulea, sarsan, înțâmburat, premugere, șchiontropea, carabageac, magraon, clămpău, cațaon, terchea-berchea, aconaut, basculant, burete, carmolist, țuicar, sugaci, sugativă, ghiolban, țopârlan, jagardea, cocalar.


          Termeni populari pentru o femeie proastă, leneșă, rea, murdară, bârfitoare, urâtă, josnică, prostituată:
tuptiță, fleandură, bulancă, teleleață, teleliță, teleleică, paceaură, lălâie, carabageacă, balcâză, handră, hoiandră, canțulă,fițoancă, pețancă, colofisă, cloață, baraoană, boambă, macioală, târtoșă, troală, cricală, calapanță, fleoarță, fleorțotină, mișarcă, trantă, țoadără, zângală, țolină, coleaorbă, cotarlă, dijdinătură, frențitură, leahorniță, leașcă, malancă, muruitură, pitoașcă, târâtură, târșitură, zgâitură, îmbălătură, mototoalcă, tearfă, ștoarfă, ștroamfă, boarfă, borfet, borfetă, țăulitură, durlancă, moalfă, moantă, năcârcoață, coroabcă, sghihardă, curvă, curviștină, târfă, pârțolină, madaranță, târnoață, bandură, bulă, landră, scorțolină, magopată, talaniță, pupăză, pupezoaică, pițipoancă, putoare, haită, terfeloagă, gudă, ruptură, maimuță, marcoavă, mastroacă, gură-spartă, bașoaldă, bârfă, boraică, bufă, cartoafă, cațaveică, chiftea, cloambă, coardă, conopidă, cordache, cotarlă, dambilușcă, farfuză, fârțoagă, fleașcă, fleoarță, fleorțolină, fleștură, fliușcă, floștină, fufă, garidă, hartală, hastură, hâță, iavașă, libelulă, lipitoare, mordină, oafă, pârjoală, pocnitoare, potloagă, matracucă, prăjitoare, știaflă, terfeloagă, caracudă, căzătură, rapandulă.


          Cel mai lung nume de familie: Aelectromotostivuitoriței.


Vino, mândro, pe conductă,
Că te-aștept la robinet!

          Folclor nou


Într-o baltă neagră
Patru ochi sclipește.
Ce să este oare?
Este două pește.

          Internet


                                                                                   Culese de Adrian Bucurescu

Moment zgubilitic

 

          Luna de fiere

- Foaie verde trei dolari,
Nașule din Voluntari,
Cum, mă-sa, mă înșelași
Și cu cin' mă cununași?
Cu-o tută din Afumați,
Cu părinți privatizați;
N-are dinți, n-are măsele,
Vai de păcatele mele!
Aoleu, că prea mi-e silă,
C-are buze de cămilă,
Uitătura ca buldogul
Și urechile ca porcul.
Aruncai în ea cu blidul,
C-am crezut că e COVID-ul.
M-am bucurat la valută,
Fire-ar a dracu' de slută!
- Verde trei lire sterline,
Da' tu chior ai fost, măi fine?
- Nașule, ori eram beat,
Ori banii m-au fermecat,
Căci astăzi de dimineață
Nici nu m-am spălat pe față,
Și la ea când m-am uitat,
Mă mir că n-am căpiat,
Cât p-aci să fac infarct.
Vai de mine, ce păcat!
Să vezi ce mi s-a-ntâmplat:
La Obor cu ea m-am dus -
S-a strâns lumea ca la urs -
D-apoi un dulău bălțat
A rupt zgarda și-a scăpat
Și-a fugit pân-a crăpat,
Tot credea că l-a mâncat.
Traficu-a fost deviat.
Mitinguri s-au amânat,
Șeful pieței s-a-nchinat,
Un jandarm a leșinat,
Altul SMURD-ul a chemat,
Și-un țigan paranormal
S-a-necat tocmai la mal,
Iară alde gură-cască
Și-au pus mănuși, și-au pus mască,
Pe când Streinu-Cercel
Guița ca un purcel,
Să nu-l bage-n carantină,
Că nu doar el e de vină.
Și-atunci, n-am mai stat ca proasta,
Și mi-am părăsit nevasta.
Iar când dracul o s-o ia,
Să pleci, nașule, cu ea,
Și, pe lumea aialaltă,
Să ți-o faci, nașule-amantă,
Și să vă ție de șase
Douăj' de drăcoaice grase,
Iar Cercel n-are decât
Să-și bage unghia-n gât,
Cât o sta la Bălăceanca,
Până i-o mai tăcea fleanca!


                        Matei Babeș

                                 La Roumanie, sans censure!

                                                             #REZIST!

Vânturile și Vântoasele

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, tărâmul în care hălăduiesc Vânturile și Vântoasele se numește Heliștea Vântului sau a Vânturilor. Stăpâna acestei împărății este Sfânta Duminică sau Domnica. DOMNICA este atestat ca nume feminin la Dacii de Nord-Vest, în Pannonia. De aici avem în românește Duminică și numele Domnica. DOM NICA are mai multe tâlcuri: ”Când bate; Care învinge; Care (se) ridică; La (de) Înălțare; Care crește; Când (care) se întețește”; cf. rom. tumai ”tocmai”; latin. tum ”atunci; apoi; când”; slav. tam ”acolo”; rom. NIKA - inscripție pe crucile răposaților și pe colacii pentru pomană; grec. Nike - Zeița Victoriei. DOMNICA era și un supranume al lui BENDIS, Zâna Victoriei la Geto-Daci. La Tracii illyri mai este atestat și Zeul BINTUS ”Care bate”, probabil divinitate a Războiului; cf. rom. vânt; avânt; a bântui; vântoasă ”vijelie”; Bantaș, Bindea, Pintea (n.).
     La Români, Sfintei Duminici i se mai spune și Muma sau Doamna Vânturilor. Vânturile sunt bune, aducând foloase, ori rele, turbate, pornite împotriva oamenilor, stricându-le și dărâmându-le tot avutul și tot ce li se mai opune în cale.
     Vânturile bune sunt 12, și, cum Sfânta Duminică e prietena și ocrotitoarea oamenilor, își trimite feciorii să-i mai aline pe pământeni. Astfel, un Vânt vine să-i mai răcorească, altul le aduce ploaie, altul le înmoaie gerul, fiecare după firea lui, căci fiii Sfintei Duminici au firi deosebite: unul e mai moale, cel mai mic e și cel mai neastâmpărat, cel mai mare e cel mai iute la mânie ș.a.m.d.

     Crivățul e cel mai mare și mai morocănos. Umblă numai necăjit, nimic nu-i place. Se spune despre el că a fost îndrăgostit de o zână, dar ei nu i-a plăcut de el și s-a măritat cu Făt Frumos; și de atunci, Crivățul e tot mânios. Câteodată pornește așa, hai-hui, și răstoarnă totul în cale.
     Cei 12 fii ai Sfintei Duminici sunt: Crivățul, ce bate dinspre Miazănoapte-Răsărit; Frumosul, care vine dinspre Miazănoapte; Vântul-de-sub-Soare, care vine dinspre Răsărit; Austrul, ce-o pornește dinspre Soare-Apune și aduce ploi calde; Băltărețul, care aduce ploile dinspre bălțile Dunării și de la  Miazăzi; Vântul cel Lin, care bate ușor, de mișcă frunza și vine tocmai din mările de la Miazăzi; Vântul Frunzei, ce aduce primăvara, călduț și neastîmpărat, care bate de la Miazănoapte și scoate colțul ierbii și mugurul din coaja copacilor; Boarea, care de-abia poate mișca frunzele, e tot somnoros și, seara, mai rar ziua, când îl mai scoală Sfânta Duminică, adie mângâietor; Vântul de Vară, cel mai petrecăreț, și care, când se îmbată, suflă cu putere și-n toate părțile; Vântul Turbat, care vine vijelios cu furtună și ploaie; Sorețul sau Secetosul, ce vine de la Răsărit, aducând pale de căldură dar și de secetă; Munteanul sau Turdeanul, care vine aspru și rece, tocmai de la Miazănoapte, chiar în mijlocul verii.
     Acești feciori ai Sfintei Duminici nu pot fi zăriți de oachii oamenilor, căci dacă i-ar zări, s-ar certa poate cu ei, iar fetele s-ar îndrăgosti de vreunul din ei, căci sunt foarte chipeși la față și mândri la port. Doar animalele, acelea dintre ele care sunt furate, îi pot vedea, și, pentru aceasta, își înalță capul când suflă vântul.
     Cei 12 feciori locuiesc în Heliștea Vânturilor, la curțile de aur ale Sfintei Duminici. De acolo pornesc vânturile, când le poruncește Dumnezeu sau Sfânta Duminică, ori când le vine lor. Sfânta Duminică îi trimite să-i aducă vești din lume și să le spună oamenilor crugul vremii.

     Vânturile sunt de obicei prietenii oamenilor. Uneori sunt pomenite de îndrăgostiți:

Vântuleț de primăvară,
Ia-mi dorul din inimioară
Și du-l peste deal în sus,
Unde bădița s-a dus!

                  *
              *     *

Bate vântul,
Bate vântul,
De se leagănă pământul.
Tot așa, mândră, și eu
Mă legăn de dorul tău.

     Tocmai pentru că sunt prietenii pământenilor, Vânturile nu admit faptele rele; de aceea, când se spânzură cineva, vântul care trece pe acolo se supără și bate 41 de zile întruna.

     În afara acestor feciori ai Sfintei Duminici mai sunt și Vânturi Rele. Acestea sunt fetele lui Irod-împărat, Vântoasele, cărora Dumnezeu le-a luat mințile și umblă nebune, iar dracul, când le prinde, le cântă, și ele joacă atunci tontoroiul diavolesc, de stârnesc tot praful din cale, descoperă casele și rup crengile pomilor. Locuințele lor părăginite se află împrăștiate pe la hotarele Heliștii Vânturilor, printre mărăcini. Alte legende spun că locuiesc în pustiu și, pentru că sunt rele, stau închise într-o bute, pe care o păzește Baba Vânturilor. Baba stă pe un scăunel  și toarce, dar din când în când o fură somnul și atunci Vântoasele scapă și-și fac mendrele pe afară. Când se deșteaptă, baba fuge după ele, le prinde de păr și le leagă înapoi în bute.
     Vântoasele sunt dușmănoase și aduc o mulțime de rele, printre altele putând să strice mințile oamenilor pe care îi întâlnesc în drum și să-i lase loviți de vântoase ori să le dea o strașnică durere de cap.

     Crăiasa Vântoaselor este Volbura, adică vârtejul de vânt, care se face mai ales vara, prin mijlocul drumurilor și câmpurilor, ridicând tot ce găsește în cale. În vreme de secetă, prevestește apropierea ploii. Ea este blestemată de Dumnezeu să danseze cât va fi lumea lume. Așadar, când vedem Volbura iscându-se în mijlocul drumului și luând câmpii, atunci ea joacă un dans drăcesc. Iar dacă se aude și un vâjâit prin văzduh, înseamnă că dracul îi fluieră și ea dănțuiește. Vindecarea de pocitania Vântoaselor se obține prin afumarea cu iarba-vântului.

                                                                                                           Adrian Bucurescu
     

          Apa Neuitării

Ghici a ce-amiroase-o poezie
scrisă-n Bărăgan pe miriște?
Amiroase-a grâu și-a in de ie,
amiroase-a câmp și-a liniște.

Ce ușor adorm pe seară pruncii!
Picură cu untdelemn din stele.
Albe înfloresc pe tâmpla luncii
colilii păzind de vise rele.

Seceră tu, Lună, ierburi negre!
Un luceafăr spre Apus se coace.
Inimile ne-au rămas integre
și răzbim viclenele soroace.

Noapte după noapte saltă lanul
vise, și nălucile se-adună,
treierând noroc pe Bărăganul
nins în zori de  pulbere de Lună.

Ghici ce doruri înfloresc în daina
spusă lin în Miazăziua țării?
Du-te-n Bărăgan și află taina!
Dar străbate-l pân-la sarea Mării!

Și-ai să dai de Apa Neuitării.


                           Adrian Bucurescu

Răzbunătorii noștri. Chivără Roșie și Mantiile Roșii

          Mitologie daco-română

          Amintiri de purpură

     În anul 1948, adică în plină epocă stalinistă, Mihai Beniuc publica poemul ”Chivără Roșie”, culoarea respectivă trimițând la ”sângele vărsat de țărani și muncitori de-a lungul veacurilor” precum și la steagul partidului comunist. În poem, Chivără Roșie este un misterios erou popular care-i ajută pe iobagi în lupta împotriva exploatatorilor și care intervine și de partea răsculaților conduși de Horia, Cloșca și Crișan. Iată câteva versuri care-l descriu pe viteaz:

Umbla prin munți atunci
Chivără Roșie...
- Cine-i? De unde vine?
- Taci, că-i bine! Zicea poporul
Și-nvârtea toporul
Printre cei câni,
Dușmani bătrâni! Câni de dușmani,
Mari bogătani,
Fiare flămânde-nsetate,
De aur, de arginți, de bucate,
De păduri de brad și fag
Și de sânge de iobag.

                 *
             *      *
Lui Crișan în vis
O strungă de lumină s-a deschis.
Prin ea, din soare-răsare
Se arătase călare
Cu spada în sânge muiată
Chivără Roșie.

     Mă întorc cu gândul la anii îndepărtați ai copilăriei și adolescenței mele, când am cunoscut doi dintre ultimii Solomonari, care mi-au deschis drumul către o lume minunată și plină de taine, care mă farmecă și astăzi. Unul dintre ei îmi era consătean și se numea Gheorghe Rențea, poreclit Moacă, și locuia într-un vagon, la marginea lacului Sărățuica. Ceilalți din familie locuiau în sărăcăcioasa casă de-alături. Bătrânul Moacă purta plete și barbă, semănând exact cu un Dac de pe Columnă. Ei bine, printre altele, Gheorghe Rențea m-a învățat alfabetul zis ”chirilic”, înainte de a studia limba rusă în școală, începând cu clasa a V-a, și mi-a dat amănunte despre trecutul satului nostru.
    Celălalt se numea Vasile Borza, și era Moț din satul Călata, comuna Călățele, raionul Huedin, regiunea Cluj. Era gemar. Primăvara, nea Vasile își aducea calul, căruța și geamurile de la Huedin cu trenul de marfă până în stația Sărățuica, apoi trăgea la casa noastră în gazdă. După care pleca prin satele din lunca Ialomiței ca să pună geamuri noi la gospodării, până toamna. ”Geamuri, hai la geamuri!”, striga Moțul de dimineață până seara, când se întorcea la noi acasă. Nici el nu vroia să doarmă înăuntru, cum nu vroia nici moș Gheorghe Rențea, ci prefera să doarmă în căruța lui cu coviltir, plină de fân frumos mirositor. În nopțile de vara mă primea și pe mine în căruță, povestindu-mi câte în lună și-n stele, până ce picam în mrejele somnului. M-a învățat și denumirile populare ale unor constelații și plante. Ei bine, odată, după ce citisem poemul lui Mihai Beniuc, pe care el nu-l citise, l-am întrebat dacă a auzit de Chivără Roșie, care umbla cândva prin Țara Moților. Da, auzise! Da, era un soi de duh răzbunător, care-i ajuta pe Români și-i pedepsea pe Austrieci și Unguri. Când am mai crescut nițel, mi-a mărturisit că este Zgrimințeș, cum li se spune Solomonarilor în Țara Moților.

     Așadar, Chivără Roșie nu fusese născocit de Mihai Beniuc, ci fusese preluat din folclorul Munților Apuseni, familiar poetului. Mai târziu, într-una din călătoriile mele jurnalistice pe acolo, am aflat că unii bătrâni își mai aduceau aminte de eroul de pe vremuri, dar fără amănunte, doar că a fost alături nu doar de Horia, Cloșca și Crișan, ci și de Avram Iancu.
     Cum îmi place să cred că mitofolclorul românesc provine în întregime de la Traci, i-am căutat urmele și lui Chivără Roșie în Antichitatea noastră. Atunci este atestat CABIRUS, Zeu adorat în Macedonia, ținut tracic, care este și numele unui Trac sosit în ajutorul Troienilor. Ca divinitate, CABIRUS este un supranume al lui MARKO, Arhanghelul Amurgului, Vestului și Toamnei, tatăl CABIRI-lor. Numele suportă mai multe traduceri, printre care și ”Apărătorul; Acoperământul”; cf. rom. coperiș (reg.) ”acoperiș”; covor; cobără ”coviltir”; cufăr; copârșeu ”sicriu”. În mitofolclorul românesc, CABIRUS-MARKO este același cu Arhanghelul Mihail, comandantul Oastei Îngerilor, apărătorul Raiului. El poartă mereu o mantie roșie.

     Din CABIRUS româna a moștenit și chivără ”coif, cască militară”. Însă, conform limbii trace, care suferea modificări de tâlcuri, prin tonuri, accente și context, CABI RUS putea fi înțeles și ca ”Acoperământ Roșu; Haină (Cușmă; Pălărie) Roșie;; Îmbrăcat în Roșu”; cf. rom. chebe, ghebă ”manta țărănească”; ghebe ”specie de ciuperci”; capă ”pânză care se pune pe fața mortului”; latin. cappa ”manta cu glugă”; rom. roș, roșu; rujă ”trandafir sălbatic”; latin. rosa ”trandafir”; rom. chipăruș ”ardei iute roșu”.
     Unul dintre eroii basmelor noastre este Chipăruș Pătru Făt Frumos. Chipărușul este și un dans funebru, executat de mascați veniți la priveghiul unui mort. Obiceiul s-a păstrat întreg, până în a doua jumătate a secolului XX, la Nereju, județul Vrancea. Acolo, oamenii dansau și petreceau, toată noaptea, bucuroși că răposatul a scăpat de toate grijile și, tot așa, rudele lui nu mai aveau să se chinuie cu el. Exact ca la Geto-Daci!
     Din toate cele de mai la deal, se vădește că eroul rămas în tradițiile românești sub numele de Chivără Roșie sau Chipăruș, la Geto-Daci CABIRUS, era un justițiar, adorat și ca divinitate a Războiului. Tracii îl mai numeau și ARES, la fel ca Elinii, el corespunzându-i Zeului roman Marte.
     Specific limbii trace, polisemantice, A RES însemna și ”Care înțeapă; Care taie; Care mușcă”, dar și ”Cel Arzător; Cel Focos; Cel Roșu”; cf. rom. a - art. hot. adj.; ras; râs (zool.); ros; rujă ”trandafir; măceș”; rază; roșu; arici; a ara; arom. aroșu ”roșu”; alban. arez ”bărzăune; bondar”.
     Un supranume al Arhanghelului Războiului, la Geto-Daci, era RUSTICON ”Războinicul; Sălbaticul; Răzbunătorul; Înțepătorul; Amarul”; cf. rom. a răstigni; ristic ”gogoașă formată pe frunzele și ramurile tinere ale unor stejari, în urma înțepăturilor făcute de o specie de viespi”; latin. rusticus ”de țară; de la țară; țărănesc; rustic; necioplit”. RUSTICON este atestat și ca epitet al pelinului.
     Dar RUS TICON înseamnă și ”Coiful (Acoperământul) Roșu; Îmbrăcat în Roșu”; cf. rom. roșu; latin. rosa ”trandafir”; roseus ”de culoarea trandafirului; trandafiriu”; rom. tichie; țugui ”creștet”; dichin ”coviltir”.
     De altminteri, rolul apotropaic al culorii roșii a dăinuit la Români până astăzi. Pruncilor încă li se mai pun șnururi roșii la gât sau pe veșminte, împotriva diochiului. Din aceeași pricină, toți caii țăranilor noștri poartă la cap ciucuri roșii.

     Cei Învăscuți în Roșu

     La Oltenii din Evul Mediu, BASSA REVS, atestat în latină ca supranume trac al lui Dionysos, însemna și ”Învăscut (Înveșmântat) în Roșu”; cf. rom. fașă; a înfășa; alban. vesh ”a se îmbrăca”; veshje ”îmbrăcăminte; veșmânt”; latin.; rubeus ”roșu; roșcat”;.rom. bujor. .Iată de ce Oltenii, de unde provenea și soția lui Negru-Vodă, mama ilustrului voievod Basarab, MARCHE-ROTA ”Din Neamul de la Apus”, adică la Vest de Muntenia, l-au botezat pe prințul moștenitot Basarab. De aceea, în tabloul votiv de la Biserica Domneacă din Curtea de Argeș, acest ilustru voievod al Țării Românești poartă un veșmânt roșu.

     El a fost cel care i-a zdrobit pe Unguri, la Posada, și de atunci aceștia nu ne-au mai învins niciodată. Lăsați-o baltă, bocitoarelor, cu desprinderea Transilvanei de România! Ați uitat că ai noștri au înfipt o opincă în creștetul Parlamentului Ungar?

     La Bizantini, prinților născuți în timpul domniei tatălui lor  li se spunea PORFIROGHENETES, adică ”Cei Născuți în Purpură”, adică în Roșu. Oricum, Bizanțul sau Constantinopolul fusese ridicat pe locul unei vechi cetăți tracice, BYZANTION, iar împăratul Constantin cel Mare se născuse la NAISSUS, actualmente Niș, din Serbia, care pe atunci făcea parte din ținuitul getic Moesia Superior.

     În lupta cu balaurul, însuși Sfântul Gheorghe, care nu este altul decât celebrul Cavaler Trac, adică Apollon-Zalmoxis, poartă și el o mantie purpurie.

     Cum era de așteptat, viteazul Mircea cel Mare s-a imortalizat în fresce învăscut tot într-o mantie roșie, semn și de hotărâre în luptă, dar și de jertfă. Numele lui nu are nicio legătură cu calendarul creștin, ci vine din antroponimul tracic MAR SYAS ”Singur Stăpânitor; Autocratorul”; cf. rom. mare; a (se) mări; Măria Sa; sieși, sie; got. mers ”celebru”. Ilustrul voievod va face cinste numelui său, căci în actele oficiale el apare mereu ca ”singur stăpânitorul, Io Mircea, mare voievod și domn”.

     La fel de viteazul Ștefan cel Mare a ținut la rându-i să fie pictat în mantie purpurie și în tunică de aceeași culoare. Atât el cât și mulți alți domnitori români obișnuiau să-l pună pe Sfântul Gheorghe pe steagurile de război.
     Vărul său, celebrul Vlad Țepeș, poartă nu doar o chivără roșie, ci și o tunică de aceeași culoare. Nici numele său nu are legătură cu calendarul creștin, ci cu cel geto-dacic, provenind din BLETA, cu aceste sensuri: ”Strălucitorul; Arzătorul; Înțepătorul; Vârful; Deasupra; Superiorul; Mărinimosul; Plată; Răsplată; Întoarcere; Răzbunătorul”; cf. rom. plită; a pluti; plută; a vlădui ”a stăpâni”; a oblădui; a plăti; plată; a împleti; alban. blete ”albină”; blatoj ”a (se) dedica; a (se) oferi; a (se) jertfi”; i plote ”plin; întreg; complet; deplin; tot”; germ. Blitz ”fulger”; germ. Blut, engl. blood ”sânge”. Să aleagă cititorul ce tâlcuri ale numelui său își alesese Vlad!

     BLETA este atestată și ca plantă medicinală dacică, pe care am identificat-o cu sângerul, arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunze verzi vara și roșii toamna. Și nu s-ar putea spune că a mai fost vreun voievod mai sângeros decât Vlad Țepeș. În treacăt fie spus, un vestit haiduc din Bărăgan a fost Radu Sânger, așadar un alt răzbunător.
     Vlad se iscălea el însuși în scrisori cu supranume ca Dracula, Drăculea, Dragula și Drăgulea. Tot o plantă medicinală dacică ne lămurește despre ce e vorba: DROC(H)ILA. Din DROCILA româna a moștenit dracilă, denumirea mai multor plante spinoase. Și DRO CILA și DRO CHILA se traduc prin ”Care împunge; Care înțeapă; Țepeș; Care înfiorează; Cel Fioros; Cel Temut”; cf. rom. o droaie de ”o groază de”; alban. dre ”cerb”; druaj ”a se teme; a se sfii”; rom. cel; cela; acel; acela; latin. qualis ”care; ce fel; precum”; rom. traglă ”cobila plugului; cociorvă”; a drucăli ”a avea emoții; a avea trac”. Să se observe și că articolul hotărât apărea la sfârșitul numelui, cum se pune și astăzi în limba română!

     Cum am spus mai la deal, ca mare războinic, Vlad poartă chivără roșie și o tunică de aceeași culoare. Dar căiță, adică o tichie, de fapt o membrană roșie poartă și cei care, după credințele populare, sunt născuți moroi, confundați deseori cu strigoii sau cu vampirii. Pe de altă parte, BLETA-VLAD însemna și ”Cel Întors (Sucit; Răsucit)”; cf. rom. a împleti.  Dar, tot în credințele populare, unele dăinuind și astăzi, vampirii se întorc din morți. Chiar și D)Ă)ROCHILA avea și sensul de ”Cel Întors”; cf. rom. târcol ”ocol”; a da târcoale. Astfel, prin străduința multor săi dușmani, acest erou al Românilor a ajuns să fie mai cunoscut în lume ca... vampir! Dar nu cumva Vlad Țepeș dădea de înțeles că este unul dintre războinicii daci întorși în țară spre a face dreptate? Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil scrie despre acest domnitor că era ”feciorul lui Draculea, domnul Dacie”, și, mai departe, spune despre Vlad că ”omul acesta a prefăcut cu totul organizația Daciei”.
     Mulți Români ar vrea și acum să se întoarcă Vlad Țepeș. Tot așa dorea și Mihai Eminescu, în celebrele versuri din ”Scrisoarea III”:
Cum nu vii tu, Țepeș, doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei;
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.

    Dar, chiar, ce-ar fi să se întoarcă Vlad Țepeș în țara noastră?

                                                                                                                Adrian Bucurescu

Fata Pădurii

         

          Mitologie românească

     Ca mai toate miturile românești, și cel privind-o pe Fata Pădurii vine tocmai din credințele Geto-Dacilor, preluate de Greci, de Romani și de alte neamuri antice. Astfel, în vechile mitologii, se vorbește de Boreas, zeul Vântului rece de Nord și aducător de iarnă. Sediul acestuia se afla în Hyperboreea, adică în Dacia. El ar fi avut mai mulți fii, printre care și o fată, CLEOPATRA. Așadar, numele acesteia era geto-dacic. Mult mai cunoscută, până în ziua de azi, este CLEOPATRA, marea regină a Egiptului antic, fiică a regelui Ptolomeu al XII-lea, care, la rându-i, se trăgea dintr-un general  macedonean al lui Alexandru cel Mare. Cum se știe, Macedonia antică era o regiune tracică, pe care astăzi, culmea ironiei, se ceartă Grecii cu Slavii.
     Prin caracterul său foarte violent, Boreas poate fi considerat un sălbatic, trăsătură pe care, în principiu, va fi fost moștenită și de fiica sa, CLEO PAT'RA ”Cea Crescută în Codru (Sălbăticie)”; cf. rom. claie; glie; pădure; vidră; clevetire; gripțor ”pajură; harpie din basme”; zgripțuroaică.
     Relatările despre Fata Pădurii sunt atât de răspândite în rândul poporului nostru, încât se creează impresia că ea nu doar că a existat, dar chiar că încă mai există!
     Această făptură este descrisă în mai multe chipuri: ”Gândești că amu o văd. Păru mai i-ajunge-n pământ. Și era despletit. Era așa ni, cam neagră”; ”Fata Pădurii samănă a om. Ie nu-i tare, numai ie îi grețoasă”; ”Și când s-o uitat în aialaltă parte, în partea unde-o vrut să grăiască, atuncea o văzut acolo, sub o stâncă de piatră, între niște braz, o Fată a Pădurii. Își pieptăna păru cu niște dejete lungi. Ș-ave on păr ca mușchiu de la braz. Da era până la picioare păru”.

     Cel mai des, Fata Pădurii este pomenită în Munții Apuseni. Astfel, se spune că, înnoptând într-o pădure, un bătrân l-a îndemnat pe un copil să facă focul în colibă. Băiatul s-a dus după lemne, dar când s-a întors și a vrut să pregătească focul, a dat de ceva moale ca o blană de câine sau ca o lână de oaie. Era Fata Pădurii. Deși speriat, copilul a pregătit focul și a plecat după apă. Când au venit oamenii din pădure, cu moșul în frunte, băiatul i-a anunțat că în colibă se află cineva care seamănă a animal. Unul dintre ei a propus s-o scoată de acolo cu securile, dar moșul i-a sfătuit să n-o atingă, căci aceea e Fata Pădurii. Oamenii au intrat în colibă și au făcut focul. Apoi au pregătit cina și i-au dat și fetei. Dar ea nu a primit decât de la copil, fără însă să mănânce. Oamenii au adormit. Când s-au trezit, Fata Pădurii plecase.
     În altă relatare, se spune că, într-o iarnă, oamenii au văzut, între pădure și o fântână, urme de picioare desculțe, prin zăpadă. Erau urmele Fetei Pădurii. Oamenii au pus o cizmă lângă fântână. Dimineața, au găsit-o pe Fata Pădurii, văitându-se, cu amândouă picioarele în cizmă. Ea i-a rugat s-o ajute să-și scoată picioarele din cizmă și s-a jurat că nu va mai veni niciodată la acea fântână.
     Despre ea se zice că ”Umblă prin pădure și, când se întâlnește cu fete de-a noastre, le ie năframa și fuje și nu le-o mai dă altu”. Cântă foarte frumos, dar nu e bine s-o îngâni, căci te omoară. Cântă mai mult pe unde este pădurea deasă, iar pe unde sunt copacii tăiați, plânge. Oamenii își iau cu ei mai multă pâine decât le trebuie, și când o văd, îi dau și ei o bucată, și astfel nu mai au de ce să se teamă de ea”.
     Unii, care au văzut-o, spun că ”Fata Pădurii îi frumoasă. Aia așe are on păr! Până ia aicea îi ajunje păru. Și fuje pân pădure și-i rămân hire de păr lung pân sâlhe”.
     O vrăjitoare din Maramureș o descrie astfel: ”Apoi Fata Pădurii e femeie ca și femeile, numa au obrazu stâng flocos, că celălalt e hireș. Eu am meșteșugu meu, că ea n-are putere pă mine. Unde tună din cer într-o claie de orz o de grâu, apoi claia arde. Apoi ce rămâne, apoi ia nouăzeci de grăunțe și le poartă la tine și tămâie care e slujită de nouă ori în beserică. Apoi acele le poartă în jeb la tine și șohan n-are putere Fata Pădurii pă tine!”
     Tot în Maramureș se spune că un om a prins-o pe Fata Pădurii în fântână și a legat-o cu un brâu de tei. Înainte de a o elibera, omul a întrebat-o la ce leacuri sunt bune ierburile tămăduitoare. Atunci ea i-a spus:
Săracu tineretu,
De-ar ști el ce i-i leacu!
Săracu dumbravnicu,
Acela i-i leacu.
La marhă-i limbarița,
Că aceea li-i viața,
Câtu-i lungu de-a lungu,
Nu-i marhă ca și porcu,
Buruiană ca curechiu.

     În lunca Ialomiței, Fata Pădurii sau Fata din Pădure este foarte frumoasă, cu părul verde, lung până la călcâie și are o voce minunată, care se aude din când în când prin păduri și crânguri. Despuiată sau îmbrăcată, ea își schimbă culoarea trupului sau a veșmintelor după anotimpuri: la începutul primăverii e mai mult fumurie, vara e verde sau aurie, toamna e galbenă, castanie sau ruginie, iar iarna este albă. De aceea, este foarte rar observată de oameni. Înainte de a intra într-o pădure, femeile care vor să culeagă ierburi de leac îi cer voie:
Fată din Pădure,
Doamnă prea frumoasă,
Mintoasă
Și miloasă,
Cu noaptea-n cap m-am sculat,
Pe față m-am spălat,
Părul mi l-am pieptănat,
Haine curate am îmbrăcat,
La icoane m-am închinat,
La pădure am plecat,
Pe Fata Pădurii o am rugat,
Ierburi de leac am adunat,
Un codru de pâine albă i-am lăsat,
Ea m-a binecuvântat -
Leacuri să fie!
     Prin alte locuri, se zvonește că nu e doar o Fată a Pădurii, ci mai multe, și vorbesc între ele într-un grai foarte frumos, mai mult cântat, dar neînțeles de oameni.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

          Înșiră-te, mărgăritare!

La ani-lumină depărtare,
Teleportat eu plec călare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și nimeresc pe drumul mare,
Călătorind pe-o gheață tare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și nu e-n jur nicio suflare,
Iar dorul de Pământ mă doare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și calul meu ar vrea să zboare,
Dar suntem prinși într-o  vâltoare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Ne-am depărtat demult de Soare.
Pe unde-u fi Divina Boare?
     Înșiră-te, mărgăritare!
Deodată o imensă floare
Înmirosnează-ntreaga zare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Iată și-un înger pe cărare,
Privindu-ne fără mirare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și mă îmbie cu-o licoare.
Să fie cupa cu uitare?
     Înșiră-te, mărg...
          Înșiră...

                         Adrian Bucurescu
     

Crucea Vitejilor

     Ordinul Crucea Reginei Maria, clasa I, acordat celor care s-au remarcat pe câmpul de luptă în timpul Războiului de Reîntregire a României Mari.

          Moment zgubilitic

          Moara cu noroc

Fie grâul cât de rar,

Fie pâinea cât de rea,

La moara lui Călifar

Șoricimea huzurea.

Așteptând sacul să vie,

Moara se cam plictisea,

Și-ntr-o pasă fistichie

Către sac ea se ducea.

Când la deal și când la vale,

Nod în papură căta,

Dar nod cu patru petale,

Căci noroc chior îi purta.

Ea poftea și-unul cu opt,

Un noroc orb, mai precis.

Și-uite-așa, din moft în moft,

Multă papură-a ucis.

Chiar și pe Papură-Vodă

L-a făcut praf într-un iaz, 

Deși nu era la modă

Și nu avea niciun haz.

Drept la ocnă-au dus-o, tristă,

Să macine numai sare.

Noroc c-a ieșit pe listă

La marea privatizare!

                                       Adrian Bucurescu

Moroii

          Mitologie românească

      

     Am afirmat de mai multe ori că tot mitofolclorul nostru vine de la strămoșii traci. Aceasta se întâmplă și cu moroii, făpturi malefice din aceeași teapă cu strigoii, vârcolacii, pricolicii etc. Termenul moroi vine din tracicul MARON, atestat ca antroponim masculin, creat din MA RON ”Care se înnoiește; Care (se) schimbă;  Care se transformă; Cel Prefăcut; Cel Viclean; Cel Înțepător; Care mușcă; Cel Rău”; cf. alban. me ”în”; rom. a râni; rană; a răni; alban. rinoj ”a (se) întineri; a (se) înnoi”; rom. morun; mreană; a mura; a murui ”a tencui; a unge cu humă”; mur (bot.); alban. i marre ”nebun; dement”; merij ”a urî; a dușmăni; a pizmui”; morr ”păduche”.
     În mitologia românească, moroii sunt confundați uneori cu strigoii, chiar în descântece, deși primii ar fi ființe vii, pe când ceilalți sunt morți cărora nu li s-a îndeplinit corect ritualul funerar.
     Moroii se nasc cu o tichie sau căiță pe cap și cu o cămașă pe trup. Un astfel de copil e născut de o femeie, care, pe când era însărcinată, a băut apă spurcată, în care un drac și-a lăsat balele. Diavolul vine la acest prunc și îi pune pe cap o tichie roșie ca a lui, iar când copilul se naște are pe cap o tichie de moroi. Moașa îl poate salva luându-i repede căița și rupându-i-o, ca să nu apuce copilul să și-o mănânce.
     Sufletele celor născuți moroi își părăsesc trupul și umblă prin lume, făcând numai rău. Moroii deoache, mai ales pe cei cu sprâncenele îmbinate. Moroaicele sug sângele oamenilor și iau mana de la vite ori de la holde.

     Moroii și moroaicele se adună noaptea în locuri părăsite sau în cimitire și pun la cale blestemății. Între ei trăiesc ca soț și soție, chiar dacă în viața de zi, pe care o duc între oameni, fiecare are alt soț. Când, din diferite pricini, nu își pot aduce și corpul, ei merg numai cu duhul de moroi. Însă, când se întorc, ei trebuie să-și găsească trupul în aceeași poriție în care l-au lăsat, fiindcă, duhul lor fiind orb, nu mai nimerește locul de unde a plecat, și atunci moroii mor. Ei merg în nopțile cu Lună Nouă la hotarul satului, ieșind pe horn la miezul nopții, călare pe cociorve, pe mături sau pe lopeți. Ajungând acolo, se bat între ei cu melițe în loc de săbii, sau cu ce mai au, iar din gură strigă ”Tai-ni-tai, tai-ni-tai”, căci altminteri s-ar omorî între ei. Bătaia moroilor începe când unul dintre ei strigă ”Usturoi roșu” și se termină când altul strigă ”Usturoi alb” sau când cocoșii strigă a treia oară.

     Înainte de a fugi de acasă, moroaicele își adorm bărbații, înconjurându-i cu buruieni fermecate. Ca să poată pleca de acasă, zburând călări pe mături mii de poște în câteva clipe, moroii și moroaicele se ung după urechi, în jos pe gât, cu o unsoare vrăjită. O legendă spune că un om, bănuind că femeia lui e moroaică, s-a uns și el cu unsoarea aceea și a plecat călare pe o spangă de fier. La hotar a găsit mii de moroi și, printre ei, pe nevastă-sa. Atunci el a început să dea cu spanga, spunâd ”Dau și tai”, și pe toți i-a rănit. A doua zi, a întâlnit pe ulițele satului multe femei și bărbați răniți și oblojiți. Aceștia erau moroi, consăteni de-ai lui care fuseseră la hotar!
     Într-un descântec cules din Sărățeni, județul Ialomița, se pomenește de urgia și neutralizarea unei moroaice:
Moroaica a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins.
În dinți pe N. l-a luat,
Sângele i-a sorbit,
Oscioarele i le-a subțiat,
La pământ l-a trântit,
Cu morții l-a socotit.
Maica Preacurată
Din cer a văzut,
Din cer a auzit.
În brațe l-a luat,
Pe masă de argint l-a pus,
Cu basma de fir l-a șters,
Oscioarele i le-a dres,
Junghiul i l-a scos,
Leacul să-l pătrunză
Până-n os.
Moroaică,
Desfă-l pe N.
De orice rău ai pus pe el,
Că în piuă te-oi pisa,
În moară te-oi măcina,
În vânt te-oi arunca,
Încât și nori s-or mira!
Să rămâie N. luminat
Ca argintul cel curat.
Eu mă închin cu descântecul,
Maica Precista cu leacul.

     Într-un descântec din Zgripcești, ținutul Muscel, moroaica se poate preface și în alte făpturi, tot îngrozitoare:
Tu, zmeoaică,
Tu, moroaică,
Șarpe mare te-ai făcut
Și-n grabă mare ai venit,
Din coadă plesnind.
Țipând și șuierând,
Din gură văpăi de foc lăsând,
Pe N. te-ai năpustit,
Cu coada l-ai împleticit,
Cu gura l-ai țocnit.
Dar eu cu săgeți te-am săgetat,
Cu crucea lui Dumnezeu te-am depărtat.
Câine turbat,
Necurat întunecat,
Cu 99 de rugi te-am bătut,
De pe trupul lui N. te-am pornit,
În mare te-am aruncat,
Cu săgeți te-am săgetat,
După tot trupul lui N. te-am curățat
Și te-am depărtat,
Să rămâie N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca steaua din cer,
Ca roua de pe pământ,
Cum l-a lăsat Domnul Sfânt!

                                                                                                   Adrian Bucurescu