Vânturile și Vântoasele

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, tărâmul în care hălăduiesc Vânturile și Vântoasele se numește Heliștea Vântului sau a Vânturilor. Stăpâna acestei împărății este Sfânta Duminică sau Domnica. DOMNICA este atestat ca nume feminin la Dacii de Nord-Vest, în Pannonia. De aici avem în românește Duminică și numele Domnica. DOM NICA are mai multe tâlcuri: ”Când bate; Care învinge; Care (se) ridică; La (de) Înălțare; Care crește; Când (care) se întețește”; cf. rom. tumai ”tocmai”; latin. tum ”atunci; apoi; când”; slav. tam ”acolo”; rom. NIKA - inscripție pe crucile răposaților și pe colacii pentru pomană; grec. Nike - Zeița Victoriei. DOMNICA era și un supranume al lui BENDIS, Zâna Victoriei la Geto-Daci. La Tracii illyri mai este atestat și Zeul BINTUS ”Care bate”, probabil divinitate a Războiului; cf. rom. vânt; avânt; a bântui; vântoasă ”vijelie”; Bantaș, Bindea, Pintea (n.).
     La Români, Sfintei Duminici i se mai spune și Muma sau Doamna Vânturilor. Vânturile sunt bune, aducând foloase, ori rele, turbate, pornite împotriva oamenilor, stricându-le și dărâmându-le tot avutul și tot ce li se mai opune în cale.
     Vânturile bune sunt 12, și, cum Sfânta Duminică e prietena și ocrotitoarea oamenilor, își trimite feciorii să-i mai aline pe pământeni. Astfel, un Vânt vine să-i mai răcorească, altul le aduce ploaie, altul le înmoaie gerul, fiecare după firea lui, căci fiii Sfintei Duminici au firi deosebite: unul e mai moale, cel mai mic e și cel mai neastâmpărat, cel mai mare e cel mai iute la mânie ș.a.m.d.

     Crivățul e cel mai mare și mai morocănos. Umblă numai necăjit, nimic nu-i place. Se spune despre el că a fost îndrăgostit de o zână, dar ei nu i-a plăcut de el și s-a măritat cu Făt Frumos; și de atunci, Crivățul e tot mânios. Câteodată pornește așa, hai-hui, și răstoarnă totul în cale.
     Cei 12 fii ai Sfintei Duminici sunt: Crivățul, ce bate dinspre Miazănoapte-Răsărit; Frumosul, care vine dinspre Miazănoapte; Vântul-de-sub-Soare, care vine dinspre Răsărit; Austrul, ce-o pornește dinspre Soare-Apune și aduce ploi calde; Băltărețul, care aduce ploile dinspre bălțile Dunării și de la  Miazăzi; Vântul cel Lin, care bate ușor, de mișcă frunza și vine tocmai din mările de la Miazăzi; Vântul Frunzei, ce aduce primăvara, călduț și neastîmpărat, care bate de la Miazănoapte și scoate colțul ierbii și mugurul din coaja copacilor; Boarea, care de-abia poate mișca frunzele, e tot somnoros și, seara, mai rar ziua, când îl mai scoală Sfânta Duminică, adie mângâietor; Vântul de Vară, cel mai petrecăreț, și care, când se îmbată, suflă cu putere și-n toate părțile; Vântul Turbat, care vine vijelios cu furtună și ploaie; Sorețul sau Secetosul, ce vine de la Răsărit, aducând pale de căldură dar și de secetă; Munteanul sau Turdeanul, care vine aspru și rece, tocmai de la Miazănoapte, chiar în mijlocul verii.
     Acești feciori ai Sfintei Duminici nu pot fi zăriți de oachii oamenilor, căci dacă i-ar zări, s-ar certa poate cu ei, iar fetele s-ar îndrăgosti de vreunul din ei, căci sunt foarte chipeși la față și mândri la port. Doar animalele, acelea dintre ele care sunt furate, îi pot vedea, și, pentru aceasta, își înalță capul când suflă vântul.
     Cei 12 feciori locuiesc în Heliștea Vânturilor, la curțile de aur ale Sfintei Duminici. De acolo pornesc vânturile, când le poruncește Dumnezeu sau Sfânta Duminică, ori când le vine lor. Sfânta Duminică îi trimite să-i aducă vești din lume și să le spună oamenilor crugul vremii.

     Vânturile sunt de obicei prietenii oamenilor. Uneori sunt pomenite de îndrăgostiți:

Vântuleț de primăvară,
Ia-mi dorul din inimioară
Și du-l peste deal în sus,
Unde bădița s-a dus!

                  *
              *     *

Bate vântul,
Bate vântul,
De se leagănă pământul.
Tot așa, mândră, și eu
Mă legăn de dorul tău.

     Tocmai pentru că sunt prietenii pământenilor, Vânturile nu admit faptele rele; de aceea, când se spânzură cineva, vântul care trece pe acolo se supără și bate 41 de zile întruna.

     În afara acestor feciori ai Sfintei Duminici mai sunt și Vânturi Rele. Acestea sunt fetele lui Irod-împărat, Vântoasele, cărora Dumnezeu le-a luat mințile și umblă nebune, iar dracul, când le prinde, le cântă, și ele joacă atunci tontoroiul diavolesc, de stârnesc tot praful din cale, descoperă casele și rup crengile pomilor. Locuințele lor părăginite se află împrăștiate pe la hotarele Heliștii Vânturilor, printre mărăcini. Alte legende spun că locuiesc în pustiu și, pentru că sunt rele, stau închise într-o bute, pe care o păzește Baba Vânturilor. Baba stă pe un scăunel  și toarce, dar din când în când o fură somnul și atunci Vântoasele scapă și-și fac mendrele pe afară. Când se deșteaptă, baba fuge după ele, le prinde de păr și le leagă înapoi în bute.
     Vântoasele sunt dușmănoase și aduc o mulțime de rele, printre altele putând să strice mințile oamenilor pe care îi întâlnesc în drum și să-i lase loviți de vântoase ori să le dea o strașnică durere de cap.

     Crăiasa Vântoaselor este Volbura, adică vârtejul de vânt, care se face mai ales vara, prin mijlocul drumurilor și câmpurilor, ridicând tot ce găsește în cale. În vreme de secetă, prevestește apropierea ploii. Ea este blestemată de Dumnezeu să danseze cât va fi lumea lume. Așadar, când vedem Volbura iscându-se în mijlocul drumului și luând câmpii, atunci ea joacă un dans drăcesc. Iar dacă se aude și un vâjâit prin văzduh, înseamnă că dracul îi fluieră și ea dănțuiește. Vindecarea de pocitania Vântoaselor se obține prin afumarea cu iarba-vântului.

                                                                                                           Adrian Bucurescu