Înstrăinarea de cărămidă

   

Umilă cărămidă, și tu ești nestemată,
Căci și din tine se făceau mărgele,
Dar mai ales pe veci fii lăudată,
Că sugerezi Pătrimea cea din stele!

Că tu, ca și Pătrimea, de fapt ești numai Una:
Pământul, Apa, Aerul și Focul.
Te-au încropit ca pildă divină totdeauna
Pentru acei ce numără Norocul.

Tu, cărămidă sfântă, materie de temple,
În turnul Babylai cândva te-ai înălțat,
Și între nestemate, prea plină de exemple
Zalmoxienilor te-ai arătat.

Ca tine, cărămidă, eu sunt Pământ și Apă
Și Foc și Aer, sub tăcutul Cer,
Și tot așa și trupu-mi va putrezi în groapă
Și din această lume va să pier.

Dar nu-i nimic. Pe vremuri poate-am fost omidă
Și veacuri străbătut-am om să fiu,
Dar va sosi și timpul, străină cărămidă,
Fără de cele patru să fiu viu.

                                                    Adrian Bucurescu

Dorul

          Mitologie românească

     În serialul ”Istoria Atlanților”, am pomenit de moartea tragică a lui Orfeus, împăratul-profet, împuns cu sulițe de preotesele Soarelui. Evenimentul a avut răsunete nu doar în cultura Tracilor, ci în întreaga lume.

     Un astfel de ecou se întrevede în numele unuia dintre fiii regelui troian Priam, DORYCLOS. Cum se știe, Troienii erau Traci, așa că ne putem însuși acest nume, care, înțeles ca DOR YCLOS, înseamnă ”Cel Împuns cu Sulițe; Care înțeapă cu Lancea”; cf. rom. taur; alban. ter ”taur”; dre ”cerb”; engl. deer ”cerb”; rom. igliță ”andrea”. Că sintagma vine chiar de la Orfeus ne lămurește o altă rostire, anume D-ORYCLOS ”Cel care prevestește; Profetul; Vestitorul”; cf. rom. de; latin. oraculum ”oracol”; rom. zurgălău.
     Orfeus a fost ucis în Munții Bucegi, unde se află și așa-zisul ”Sfinx Românesc”, numit de Geți KOG-A-ION ”Capul Magnificului”. În aceiași munți se află și Vârful cu Dor, care este încă o traducere a numelui DOR-YCLOS; cf. rom. igliță ”ac mare; andrea”. Cu timpul, DORYCLOS a ajuns să însemne ”Împunsătură; Înțepătură; Arsură; Durere; Suferință; Teamă; Groază”; cf.. rom. durgălău ”scândură prevăzută cu zimți, cu ajutorul căreia se netezește (se calcă) țesăturile mai groase”; driglu ”unealtă cu care se scoate jarul din cuptor”; a drucăli ”a avea emoții”; tricolici (mit.); Taraclia (loc.). O variantă illyră din DORYCLOS este TURICLA, un castru restaurat de împăratul Iustinian.

     Din DORYCLOS vin și supranumele marelui voievod-erou Vlad, care se iscălea el însuși Dracula, Drăculea și Drăgulea, adică ”Țepeș”. Așadar, nicio legătură cu Ordinul Dragonului, cu care fusese decorat tatăl său, Vlad Dracul, având și el porecla tot din DORYCLOS.
     Se vede că româna a moștenit direct din tracă termenul DOR, cu sensurile de ”Suferință; Chin”, dar și de ”Dorință”; cf. rom. a durea; a dori. Cu aceste sensuri, DOR apare încă de la 1581, în ”Palia de la Orăștie”: ”căi-se El că au făcut pre om spre pământ și fu dor în inima lui”; ”și luo pre Răveca și fu lui muiare și iubi pre ea și în acest chip fu veselit Isac de dorul mâni-sa”.
     Româna a extins sensurile tracicului DOR, care a ajuns să însemne și ”nostalgie; dorință arzătoare; pasiune; dragoste”. Nu întotdeauna însă nuanța sau nuanțele de sens ale acestui cuvânt se pot contura cu precizie:
Și mai lin, dorule, lin,
Că pe ici e loc strein!
Și mai rar, dorule, rar,
Că pe ici e loc amar!
     Alături de Jale, Dorul are o putere extraordinară, pârjolind sau împiedicând orice activitate:
Pe unde merge dorul,
Se usucă tot câmpul,
Înnegrește sufletul.
Pe unde merge jalea,
Se arde toată valea
Și se uscă inima.
     Dorul este de cele mai multe ori insuportabil și atotstăpânitor:
Frunză verde-a bobului,
Lungu-i drumul codrului,
Dar mai lung al dorului.
Drumul codrului sfârșește,
Al dorului se lungește,
Drumul codrului se gată,
Al dorului niciodată.
     Uneori, Dorul este personificat, aducând cu Zburătorul. Iată o imagine unde, însoțit de Dragoste, ia parte la semănatul câmpului:
Frunză verde bob ormug,
Și-am plecat cu cucu-n plug,
El să cânte, eu să mân;
Dorul să ție de coarne,
Dragostea să puie boabe,
Mândra albă ca o floare
Să ne-aducă de mâncare.
     Alteori, Dorul se preface în... pernă, pe care adoarme fata îndrăgostită:
Bădiță, păr rătezat,
Și-aseară te-am așteptat
Tot cu foc și cu lumină,
Pân-o trecut de la cină.
Dac-am văzut că nu vii,
Pus-am dorul căpătâi,
Cu dragoste mă-nvelii.
Doamne, bin' mă hodinii!

     Dorul pare a fi chiar cel iubit, și i se fac invitații:
Foiliță, mărule,
Ia-mă-n brațe, dorule,
De mă treci vadurile
Și toate pădurile,
Peste toate râpile,
Muntele cu florile!
     Când arde Dorul, nu-l stinge și nu-l potolește nici fântână, nici râu, ci numai lacrimile:
Peste Murăș, peste tău,
Ard două lumini de său.
Ziua plouă, noaptea ninge,
Nimeni nu le poate stinge,
Făr' inima mea când plânge.
Pic-o lacrimă ori două
Și le stinge pe-amândouă.
     Dintr-un sentiment, fie el și cel mai chinuitor, Dorul ajunge să se confunde chiar cu ființele care suferă, ca în această doină halucinantă:
În pădurea cea de fag,
Se-ntâlnește drag cu drag -
Se sărută până zac.
Sus, în munte, la izvor,
Se-ntâlnește dor cu dor -
Se sărută până mor.

     În alte doine, Dorul este un tânăr împărat, locuind într-o mândră cetate, aflată în mijlocul codrului, la porțile căreia vin cei fermecați de el:
Că l-am mai pierdut o dată
Și l-am aflat la o fată,
În mijlocul codrului,
La porție Dorului,
Unde-s porțile închise,
Mândrele pe tablă scrise.
Dorul prinde-a mă-ntreba:
Doară cat pe cineva?
     Așadar, Dorul este cuvântul-împărat al limbii române!


                                                                                                           Adrian Bucurescu
   

          Sensuri

Așa cum cucul  cântă de singurătate
și ceasu-n inimi bate neîntors,
așa cum sensul Soarelui e unu,
și-al Lunii altul, și-al cicorii altul,
așa cum râul are doar un sens,
tot așa sensul tău iubito e doar unu:

de-a-nmuguri la răsărit frumoasă
și de-a petrece-nspre apus mirată
că roua-n părul tău e-așa sărată
și fruntea mea-i atât de înnorată.
Ești sigură că noi pe lumea asta
ne-am întâlnit vreodată?

                       
                                Adrian Bucurescu

Uriașul Imperiu Străromân

          Istoria Atlanților

     Mintea românească și Spiritul american

     În veacul trecut, în jungla amazoniană a fost descoperit un trib, complet izolat de celelalte, ai cărui membri erau foarte înalți, cu pielea albă, cu părul blond și cu ochii albaștri. S-a stârnit o oarecare vâlvă, apoi, ca de obicei, negăsindu-se nicio explicație, nu s-a mai vorbit despre această uluitoare descoperire. Este cât se poate de limpede că această populație provine din Europa, ceea ce înseamnă o importantă dovadă că America a fost descoperită și cucerită de către Atlanți, în vechimea foarte îndepărtată.
     Un alt argument în favoarea acestui eveniment este credința în MANITU, Marele Spirit care, în tradițiile amerindiene, conduce Universul. La grupurile de Algonkini, El este o forță fundamentală și spirituală a vieții, omniprezentă, și se manifestă pretutindeni, în organisme, lumea înconjurătoare, evenimente etc. La Facerea Lumii, Marele Spirit AASHAA MONETOO a dat pământul triburilor indigene, în special tribului Shawnee.

     În tradițiile șamanice, Manitu este conectat la primirea unor efecte dorite, ca și creșterea mai rapidă a plantelor sau a animalelor. În cultura Anishinaabege, MANIDOOWAG este un aspect al Marii Conexiuni.
     La Geto-Daci, locuitori ai centrului fostului Imperiu Atlant, este consemnată MANITA, o plantă medicinală, cu varianta MANTUA. Desigur, este vorba de mentă sau izmă. MA N-ITA înseamnă ”Care nu s-a (mai) văzut; Care nu se vede”;; cf. rom. măi; alban. me ”în”; rom. ne-; nu; iată!; uite!; a se uita. La un loc, MANITA are mai multe înțelesuri, printre care: ”Nemaivăzut; Nemaipomenit; Extraordinar;Superioritate; Inteligență; Divin; Magic”. Este clar că din MANITA geto-dacică a fost moștenit rom. minte ”inteligență; spirit; rațiune”. Cu siguranță, tot din MANITA provine și  Manitu, Marele Spirit la Amerindieni.

     Graiurile împărătești

     Limba sacră a Atlanților, foarte melodioasă, cu reguli bine stabilite, era vorbită de nobili și preoți, oamenii simpli vorbind fiecare după pronunțiile și realitățile locale. Impusă Americii de către Europeni, atlanta a format multe graiuri, care ulterior s-au dezvoltat în limbi de sine stătătoare, dar cu izvoarele în limba împărătească. Asemănările între limbile europene și cele amerindiene s-au păstrat până astăzi și e de mirare cum de nu au fost observate.

     În veacul al XVI-lea, Fray Bernardino de Sahagun, trimis în Mexic, a notat mai multe cuvinte din limba Aztecilor, publicându-le în ”Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”. Aici sunt prezentate  doar câteva dintre ele, cu ortografie spaniolă, și care au asemănări cu cuvinte europene, îndeosebi cu cele românești. X se citește H sau Ș. Iată-le pentru cei ce au răbdare:

ACATL ”trestie”; cf. latin. actor ”care pune în mișcare”; agitare ”a mișca (continuu sau cu putere); a agita;

AHUACATL ”avocado”; cf. rom. cacadâr ”măceș; trandafir sălbatic”;

AMOXOAQUE ”înțelept; ghicitor”; cf. latin. magicus ”de magie; vrăjitoresc”;
AREYO ”sărbătoare; festivitate”; cf. rom. a ura; a hori; horă; germ. Arie, ital. aria ”arie (muzicală”.
ATL ”apă”; cf. rom. a uda; udare; Udealul (pop.) - Zodia Vărsătorului; Udrea (n.); grec. hydor ”apă”; alban. ujit ”a uda; a stropi; a iriga”; polon. Odra - fluviu ce izvorăște în Cehia și se varsă în Marea Baltică;
ATLATL ”propulsor de suliți”; cf. rom. otrățel ”plantă de apă, carnivoră”; torțel ”o plantă parazită”;  tartar ”iad; vreme rea; frig foarte mare”; daltă; durdă ”pușcă; flintă; măciucă ghintuită”; a țârțăra, a țurțura ”a cădea măzăriche”; dâldoră, dârdoră ”dârdâire; belea; bucluc; necaz; spaimă; furtună; scandal”; latin. athleta ”atlet; luptător”; tortor ”schingiuitor; călău; învârtitor al praștiei”; slav. dlato ”daltă”;
ATOLE ”fiertură de porumb”; cf. alban. dhalle ”zer”;
AUEUETL ”un soi de copac”; cf. rom. iederă; 

AXOLOTL ”un soi de pește”; cf. rom. igliță ”instrument de împletit năvoade; prăjină cu care se împing pe sub gheață frânghiile năvodului; furculiță fixată de capătul unei prăjini, cu care se pescuiește”;
CALLI ”casă; sală”; cf. rom. chilie; culă;
CHALCHUITL ”smarald”; cf. latin. chalcedonius ”calcedonie”varietate de cuarț folosită ca piatră semiprețioasă”; 

CHILI ”ardei iute”; cf. rom. ciulei ”mică plantă erbacee cu frunze înguste și țepoase și cu tulpina foarte ramificată”; cealău ”hoț; amăgitor; înșelător; nadă”;
CHILMOLLI ”tocană piperată”; cf. rom. ciulama;
CHIQUIUHO ”înălțime muntoasă”; cf. rom. ciucă ”vârf de munte”;cichiacă ”pălărie sau cască metalică folosită de lucrătorii petroliști”; ciucău ”lungan”; 

CHILAYCALETE ”un soi de dovleac”; cf. rom. jarcalete ”găligan; vlăjgan; lungan; derbedeu”; 

CITLI ”iepure”; cf. rom .a zădărî; ceatal ”parte a morii de vânt”;
CHOMA ”a se înfuria”; cf. rom. șum ”cal înspumat; rachiu tare”; ciumă; a geme;alb. shumer ”dușman”; zhyme ”mlaștină”;
CIPACTLI ”crocodil; aligator”; cf. latin. spectrum ”arătare; fantomă; spectru”;
COATL ”șarpe”; cf. rom. cataroi (mit.) ”boală provocată de scuipatrul zmeilor pe pământ”; a se gudura ”a se linguși”; gudură ”femeie lingușitoare”; cutră; grec. Hydra (mit.) - șarpe monstruos cu șapte capete; 

COYOTL ”coiot; animal care se hrănește în mare parte cu hoituri”; cf. rom. hoitar ”vultur care se hrănește mai ales cu hoituri”;

CUEXPALCHICACPOL ”pușlama”; cf. rom. coțofleașcă ”femeie leneșă, murdară și bârfitoare; prostituată”; coțoflic ”coada porcului”; gușperiță ”țigancă urâtă”; Gașperița (mit.) - zână rea și slută care locuiește dincolo de Vântul Turbat;

EHECATL ”vânt”; cf. rom. hohot ”vuiet”; a hohoti ”a vui”
HUIPIL ”cămașă cu răscroiala gâtului brodată”; cf. rom. covor ”țestătură groasă de lână, bumbac etc., cu desene decorative, folosită pentru împodobirea încăperilor”; gubă ”sarică; suman; manta de lână”;
HUITL ”sărbătoare”; cf. rom. cadilă ”cădelniță; tămâie”; hatâr; huzur; a huzuri;
ITZLI ”obsidian”; cf. rom. oțel; a se oțeli;

IZCUINTLI ”câine”; cf. rom. scandală, scandelă ”dușmănie; vrajbă”; scheunat;
LAMPA ”casă; încăpere”; cf. rom.limbă ”organ din cavitatea bucală; bară metalică, agățată în interiorul unui clopot, ca să-l facă să sune; încălțător; pendulul unui orologiu; deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit”;  clampă ”clanță”; grec. Olympos - Olimp; lăcașul zeilor panteonului antic grecesc;
MAGUEY ”agavă din care Aztecii preparau o băutură puternic alcoolizată”; cf. rom. a se machi ”a se îmbăta”;
MAYEKE ”șerb, țăran care cultiva pământul seniorului”; cf. rom. a mocăi ”a munci din greu”; moachie, moacă ”persoană toantă”;
MAZATL ”cerb; căprioară”; cf. arom. mușat ”frumos”; alban. mezat ”mânzat”; MECITL ”om crescut pe o frunză de agavă”; cf. rom. măiestru ”iscusit; abil; ingenios; (mit.) înzestrat cu puteri magice; minunat”; mușețel;
MEXOLOTL ”dublă agavă”; cf. rom. mogâldan, mogâldău ”rădăcină de stuf comestibilă”;
MOCUEZ-PALTIA ”șuviță de păr la ceafă”; cf. rom. a se mocoși ”a lucra îndelung cu migală la ceva”; grec. megas ”mare”; rom. plete;
MOLLI ”sos”; cf. rom. moale;
NAN ”mamă”; cf. rom. nană; nună; latin. nonna ”călugăriță; maică”; alban. nene ”mamă”;
OCELOTL ”oselot”; cf. rom. salt; a sălta; suliță; serdar ”comandant de oaste, mai ales de călărime; (reg.) ”gealat; călău”; ital. assalto ”asalt”; alban. shulti ”oblic; pieziș”; pers. gellad ”gealat; călău”;
OPOCHTLI ”la stânga”; cf. latin. oppositio ”opoziție”; oppositus ”opunere; interpunere”; posterior ”care vine după altul; posterior”; 

OTOMI ”războinic de elită”; cf. rom. huidumă ”persoană înaltă și solidă”; teamă; a se teme; latin. adamas ”fier tare; oțel; diamant”;
PANQUETZALIZTLI ”o sărbătoare a negustorilor”; cf. rom. benchet ”chef; zaiafet”; a benchetui; ital. banchetto ”banchet”;
PAPALOTL ”fluture”; cf. rom. buburuză; latin. papilio ”fluture”;
PAPAUAQUE ”preot îndrumător”; cf. rom. babac; babacă;
PATZACTLI ”pitic”; cf. rom. pâțâc ”pitic”; pitac ”monedă de mică valoare”;
PETL ”munte”; cf. rom. piatră; fudul; a se fuduli;

PETLATL ”rogojină”; cf. rom. pătrat; pătură; a împături;
PIPIL ”nobil”; cf. rom. a bibili; latin. papalis ”papal; al papei”; papilla ”boboc de trandafir”;
PILCALLI ”casa nobililor, unde creșteau prinții”; cf. rom. vergur ”feciorelnic”; vergură ”fecioară; neprihănită”; latin. belliger ”care poartă războiul; războinic”; rus. velikii ”măreț; remarcabil; grozav”; grec. pallikari ”palicar; voluntar în războiul de independență al Greciei, în 1821; voinic; viteaz; erou”;
PILLI ”prinț; copil”; cf. arom. pulu ”pui”; latin. fillius ”fiu; copil”; puellus ”băiat mic”;
PILTZIN ”prinț”; cf. latin. palatinus ”palatin; mare senior; guvernator al unei provincii”;
PINOLLI ”făină de porumb și salvie”; cf. rom. pâne ”pâine”; pânar ”pitar, brutar; salcâm”;
POCA ”fumegând”; cf. rom. pâcă ”lulea; pipă”; foc; a se înfoca; Pâca, Sfântul Foca (mit.);
POCHOTL ”un soi de copac”; cf. rom. pistil ”pastă de fructe”; alban. veshtull ”vâsc”;
POPOCA ”a fuma”; cf. rom. babic ”preparat crud-uscat, afumat cu rumeguș din lemn de esență tare”; cf. POCA; 

QUACHIC ”războinic de elită”; cf. rom. cocioc ”cap; capăt”; de-a cacica ”de-a țurca”; rus. kazak ”cazac”; 

QUAUHTLI ”vultur”; cf. rom. a (se) cocoța; cocot ”cocoș”; alban. shkaktoj ”a provoca; a declanșa”;
QUETZAL ”pasăre cu penele căreia se împodobeau căpeteniile aztece”; cf. rom. gujălie ”pasăre”;

SAQUAN ”o pasăre cu penaj bogat, foarte colorat”; cf. rom. zăgan ”o specie de vultur”;
TECALLI ”casă (sală) de judecată”; cf. rom. zicală; tacla ”conversație; taifas”; a ticlui ”a pune la cale; a întocmi; a compune; a redacta (cu pricepre, ușor, repede); a plăsmui; a potrivi”; țăcălie ”ridicătură înaltă de teren”; țiclău, țiclui ”deal mai înalt; movilă; vârf ascuțit de deal, de stâncă”; țiglă; ”Țugulea, fiul unchiașului și al mătușii”, basm cules de Petre Ispirescu; lat. decor ”ceea ce se potrivește; trăsăturile proprii; farmec; grație; eleganță”; decoro ”a împodobi; a decora”; decorus ”potrivit; care șade bine; cuviincios; onorabil; demn”; alb. i degjuar ”ascultător; supus; cunoscut; celebru”;
TECOMATL ”vas”; cf. rom. tacâm;”serviciu complet de masă”;
TELPOCHTLI ”neîntinat”; cf. geto-dac. tarabostes ”nobili; preoți”; rom. jireviță ”femeie tânără și vioaie”; jurubiță ”femeie delicată”; rus. celovek ”om”; franc. trappiste ”trapist; membru al unui ordin călugăresc catolic, cu cel mai auster regulament”; turc. derviș ”derviș; călugăr musulman”;
TEO- ”Zeu”; cf. grec. Theos, latin. Deus ”Zeu; Dumnezeu”; alb. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; TEOCALLI ”templul principal”; literal: ”Casa Zeilor”; cf. TECALLI;
TEOOCTLI ”vinul Zeilor”; cf. rom. doctorie; dohot ”ulei vâscos, întrebuințat la ungerea osiilor”; latin. dactylus ”ciorchine de struguri; curmală”;
TEOMETL ”vin alb făcut din agavă”; cf. rom.tămâioasă ”varietate de viță-de-vie”; tămâios (despre struguri sau vinuri) care miroase tare și frumos; muscat”; tămâiat ”amețit de băutură; beat”; tămadă ”leac”; a (se) tămădui; țintaulă, țintaură ”plantă medicinală din care se extrage un surogat al chininei”; Tămădău (loc.);
TEOTEXCALLI ”vatră divină; vatra Zeilor”; cf. rom. dascăl ”cântăreț la biserică; psalt; țârcovnic; învățător”; grec. didaskalos ”dascăl”;
TEQUANIME ”sălbatic”; cf. rom. dihanie; a se țăcăni; țigan;
TETEUC ”șef”; cf. rom. tătuc; duducă; dădacă; a dădăci. 

TEZCATLI -”oglindă”; cf. rom. a se deschide ”(despre priveliști, peisaje) a se întinde în fața ochilor; a se lumina (fața, cerul); (despre oameni) a se lumina la față”; lat. discusse ”cu băgare de seamă”; discussio ”examen atent; inspecție; verificare”;
TIACHCAUH ”instructor de exerciții fizice al adolescenților”; cf. rom. deșcă ”ostaș cu experiență; veteran”; lat. discusse ”cu băgare de seamă”; discussio ”examen atent; inspecție; verificare”.
TICITL ”medic”; cf. rom. destul ”cantitate foarte mare; suficient de; cât trebuie; intens; belșug; mulțumire”; latin. dexter ”drept; dibaci; abil”.

TILMATL ”mantie”; cf. rom. dulamă ”haină lungă de ceremonie, din stofă scumpă, purtată de voievod și de boieri”;
TLACOCHCALCO ”templul săgeților”; cf. rom. trăgaci ”țintaș”;
TLACOPATLI ”iarbă de leac”; cf. rom. Dragobete ”numele zilei de 1 sau 3 Martie, când fetele adună zăpadă cu care apoi se vor spăla tot anul, ca să fie frumoase și iubite; (mit.) duh care patronează dragostea”; dragavei, dragaveică ”ștevie; măcriș-de-apă”;
TLACOTLI ”sclav”; cf. rom. târcoață ”obiect fără valoare, fără importanță; lucru de nimic; târfă; neplăcere; belea; pacoste; persoană a cărei prezență incomodează”; latin. tracto ”a trage cu forța; a târî; a lucra”;
TLATOCAN ”vorbitor”; cf. rom. turtucan ”conducător de șlep”; Turtucaia (loc.); latin. traduco ”a traduce; a face cunoscut”;
TLAZOLLI ”gunoi; mizerie”; cf. rom. târșală ”lene; lehamite”;
TOCI ”străbunica noastră”; mama cea bună; sufletul pământului”; cf. rom. tușă ”mătușă”; rus. dușa ”suflet”;
TOCIUITL ”un fel de fustă din pene galbene de papagal”; cf. rom. țesătură; a testălui ”a lega”; a se tistăli ”a se găti”; latin. textile ”țesătură; pânză; stofă”;

TOMATL ”tomată”; cf. rom. tămadă ”leac”; a se tămădui ”a se vindeca; a se întrema”; latin. dumetum ”tufiș”; tumido ”a umfla”; tumidus ”umflat”;
TONAL ”ardere; căldură; suflet”; cf. rom. tânăr;
TORTILLA ”plăcintă de porumb”; cf. rom. turtă; turtoi ”turtă de mălai”;
TOUAMPOUAN ”aproapele nostru”; cf. rom. a tâmpina (arh.) ”a întâmpina; a primi”;
TOZCUAXOLOTL ”un fel de coș mic, împodobit cu aur”; cf. rom. tașcă; tecșilă ”geantă sau pungă de piele ori de pânză”; teșcherea ”chimir”; pungă de piele pentru păstrat actele”; toșcă ”săculeț; tolbă; traistă; doldora”;
TZIN ”reverențial; sufix nobiliar”; cf. rom. cin ”rang; grad; dregătorie”; slav. țena ”preț”;
UANPOUAN ”aproapele”; cf. rom. a îmbuna; a împăna; a îmbina; latin. infans ”copil; copilă; făt”; infanto ”a hrăni ca pe un copil”;
UIPILLI ”un fel de bluză”; văl; a (se) înveli; a (se) învălui;
XICAPOYON ”numele unei fântâni”; cf. rom. jgheab; Suceava (râu).
XILOTL ”spic fraged de porumb”; cf. rom. salată;
XIPEUA ”jupuit”; cf. rom. a jupui;

XOCOLATL ”ciocolată”; cf. rom. a ciocâlti ”a dumica; a mesteca în gură un aliment”; a ciuguli; ciugulit;
YOLLO ”frumoasă; grațioasă”; cf. rom. Iele (mit.).

     Uimitoare este și prezența imperativului haide!, cu varianta aide!, în mai toate limbile indigene ale Americii.

    Asemănările nu se rezumă doar la graiuri, ci și în alte aspecte ale culturii Românilor și Amerindienilor, legate de credințe, obiceiuri și artă populară, cum ar fi domeniul țesăturilor.
    Pe vremea mărețului conducător Marko, zis și Sarpedon, Imperiul Atlant se întindea din India până în America. Numindu-se și Roman, acest Imperiu poate fi socotit ca Străromân, mai ales că primul regat, inclusiv principala capitală, se aflau pe actualul teritoriu al României.
     O, Patrie Scumpă, Împărăteasa noastră, ce mândră și fericită erai odată!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Comportamentul delfinilor

      

Veniți să adorăm jocul delfinilor,
salturile nalte ale delfinilor!
Priviți-i, mai sunt pe recepție!
Orice comunicare
devine posibilă
pe curbura marină a serii.

          Iată un salt,
          încă un salt,
          arc este unul,
          joc, celălalt,
          când mai întins,
          când mai înalt.

Peste marea plină de zorzoane,
sar delfini ca niște iatagane.

Valuri văluresc,
delfini dănțuiesc,
mimând peste golf retezișul
tulpinilor de sare
     cu care,
          din miezul vâltorilor
               tineri înecați să-l săgete
                    pe Sorbul Mărilor.


                                         Adrian Bucurescu

Nălucile

          Mitologie românească

     Tracii nu făceau o distincție limpede între năluci, vedenii, himere ori stafii, și le credeau, după împrejurări, bune sau rele. Într-o inscripție în versuri, de pe o piatră de marmură descoperită ruinele cetății getice de la Cioroiu Nou, comuna Cioroiași, județul Dolj, se pomenește de o vedenie pe care a avut-o cel care a ridicat monumentul:
OPELLIUS
IMAXIMUS
ANTAN ENSI
U MI
ERCULI
ENSI
UMEXI
O TOP O SUI
     Tălmăcirea: Strălucitoare vedenie: Înainte îngerii mi s-au arătat. Îngerii pe cei curați în sus îi ridicau.

     În mitofolclorul românesc, năluca este o ființă fantastică, imaginară, o arătare. Alteori, o imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă, iluzie sau himeră. Năluci li se mai spune și strigoilor și stafiilor.
     Năluca tulbură somnul copiilor, provocându-le vise urâte, înspăimântându-i, și atunci e confundată cu Muma Pădurii. Pentru a o alunga, o descântătoare ia copilul, îl atinge ușor cu capul de pereți, în pieziș, adică în peretele de Apus, apoi în cel de Răsărit, apoi în cel de Miazănoapte și apoi în cel de Miazăzi, zicând:
     La Apus:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu-l înspăimântezi,
Să nu-l dășteptezi!
     La Răsărit:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu se sperie,
Să nu se mai dăștepte!
     La Miazănoapte:
- Fugi, Lucă de Nălucă,
De la N., să nu te-arăți,
Să nu-l sperii,
Să nu-l dășteptezi,
Ca să nu țipe!
     Tot așa și la Miazăzi.

     Una dintre năluci este Bâja, ființă rea, care se ascunde în foc. Bau-Baul are înfățișare de lup, al cărui urlet îl imită. Băbâcul, Băbălâcul ori Bălăuca sau Băbăluca este o ființă urâtă și rea, având darul de a se face mică de tot și de a se vârî în toate lucrurile și ființele, chiar și în copiii răi. Bâca dă brânci copiilor să cadă jos din pat, de pe trepte și chiar pe loc neted. Bodaia e Dracul, care sperie și ia copiii. Bolea e un soi de spiriduș, care gâdilă copiii.
Merge Bolea pe-ici, pe ici,
Și face hap-hap de ici,
     spun mamele, gâdilând copiii și apucându-i de nas sau de urechi.

În descântece, Borza este descrisă astfel:
Borză îmbrozată,
Borză blestemată,
Cu dinții rânjiți,
Cu ochii beliți,
Cu urechea dăbălată,
Cu gura căscată,
Cu mâni crăpăcioase,
Cu mâni flocotoase (...).
   Cu intenții înfricoșătoare, Borza se arată unei fete:
Ca s-o spăimântez,
S-o înfierbântez
Și s-o înfiorez,
Să mi-o îngrozesc,
S-o sfărm, s-o zdrobesc,
Sângele să-l beau,
Viața să i-o iau,
Carnea să-i mănânc,
Viața să i-o sting.
     Caul sau Caua are înfățișarea stranie a unui animal, care-și poate schimba graiul și fața, ca să sperie copiii. El poate să-și lungească trupul, și atunci copiii văd o arătare lungă, fără început și fără sfârșit, și care, întinzând o mână de negură, îi poate smulge de lângă ușă și să-i ducă în țara lui, unde-i chinuie sau îi pune la îngrășat, ca să-i mănânce.
     Caua are și un cântec:
Merge Caua pe perete
Și mănâncă șapte fete.
     Didiul este un moșneag cețos, care îngheață totul în calea lui. Cu el se sperie copiii, ca să nu iasă în gerul de afară. O nălucă este și Goța, Goața, Gaga sau Goga, o babă cu dinții de lână, care trăiește de când lumea și strânge copiii care plâng, în sacul ei imens. Copiii mai sunt speriați și cu Bătrânul, Gagul, Țiganul, Moșul, Turcul și cu mulți alții.
     O nălucă este și Moima, pe care mamele o alungă cu un astfel de descântec:
Moimă moimată,
Cată de-ndăraptă,
Că de nu-i îndărăpta,
Din vârv până-n rădăcină,
Tot te fac țară și fărină!
Cu bani de argint încongiura-te-oi
Și-napoi îndărăpta-te-oi!

     Uneori, nălucile apar mai multe deodată, ca în acest descântec:
Fugi, Nălucă,
Din prelucă,
Că te-ating cu astă furcă!
Și tu, Nadol,
Din răzor,
Că te-ating cu ăst rășchitor!
Păsărică albă,
Codalbă,
La N. în culcuș ai venit.
L-ai frământat,
L-ai zdrobit.
Lasă-l pe N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca Soarele înseninat!
     În arta românească modernă, cel care a imaginat cele mai impresionante Năluci, sub titlul de Himere, este marele sculptor Dimitrie Paciurea.

                                                                                                              Adrian Bucurescu

Înainte de furtună

Pe când zarea în rozalb strălucea,
s-au zvonit tunete dinspre Apus.
Brusc, cerul s-a făcut fumuriu
și toate luminile s-au ascuns.

De pe punte, văd râul Naparis
cum se-ncrețește, trecând lip-lip,
mistere aducând dinspre munți
și clipocindu-le prin nisip.

În zăvoi țipă o coțofană,
vedenii războinice saltă pe valuri,
lăstunii, amețiți de vânt,
bat în ferestrele din maluri.

Cum să-mi fie teamă de furtună,
când din Geții Piangeți mă trag?
Pe bolta zbuciumată de nori
vreau să mă iscălesc în zig-zag.


                               Adrian Bucurescu

Lupul

      

          Mitologie românească

     Am scris de mai multe ori despre rolul decisiv al lupilor în cultura strămoșilor noștri, Geto-Dacii. Și voi mai scrie.

     În datinile românești, lupului i se atribuie puteri magice, de care e bine să profiți încă de la naștere. În cadrul unui ”botez”, pentru apărarea nou-născutului, se procedează astfel: Trei feciori, numiți în acest caz ”strigători”, încinși cu brâie roșii - culoare ce anulează deochiul, iar la pălărie cu o unghie de lup, sunt în fața casei. Unul din ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul casei, de la Est la Vest, iar în clipa când închide cercul, al doilea feciori face în interiorul acestuia un al doilea cerc, apoi cel de-al treilea chemător trage un cerc mai mic în fața casei în care se găsesc ei. Pruncul e scos din casă și dat flăcăilor, care îi hărăzesc un nume și apoi îl consacră, jucându-l în brațe înăuntrul cercurilor trase cu unghia de lup.
     Pentru ca albinele să fure miere de la stupi străini, când se scot stupii, unii prisăcari dau drumul albinelor printr-o piele sau printr-un gâtlan de lup, spunând:
Cum sfârtecă lupul oile,
Așa să cătați
Și voi să sfârtecați
Prin toate
Celelalte
Albine
Străine!
     Oamenii își iau măsuri din vreme pentru apărarea vitelor, descântând de legat gura lupului:
Nu leg gura cibotii,
Leg gura lupului,
Să nu poată alerga,
Nici gura de-a căsca,
Nici vita de-a mânca.
Să mănânce
Când i-oi duce
Și să apuce
Când i-oi zice,
Să mănânce din pământ
Bulgări, glod și mușuroaie
Și să peară prin gunoaie!
     De colț de lup, la Țepu, ținutul Tecuci, se descântă astfel:
Petică,
Petică,
Foi de sus,
Desfă, lupe, ce-ai făcut,
Că te-oi goni
Cu cai chilomănești,
Că te-oi bate
Cu măciuci chilomănești!
Lupul, de frică și de groază,
Înapoi întorsu-s-a,
Veninul și l-a luat,
Și N. să rămâie curat,
Ca aurul strecurat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat!
     În legendele din Munții Apuseni se vorbește și de Stăpânul sau Păstorul Lupilor, care îi apără pe oameni de lupi și pe lupi de oameni. Acest conducător de haită se mai numește și Trifonul Lupilor. Păstorului Lupilor i se păstrează ca ofrandă un miel: ”Primăvara, când fată oile, cine nu vre să aibă pagubă în uăi, gândește on mn'el la Păstoriu Lupilor. Și de mn'elu acela nu să mai atinje. Îl ține și când vre Păstoriu Lupilor și și-l duce. Numa nu-l mai afli. Ș-api n-ai pagubă-n uăi”

     Tot în Munții Apuseni se ține, în Decembrie, și Sărbătoarea Lupilor.
     Prin alte părți, Calendarul Lupului începe cu Sfântul Petru de Iarnă, la 16 Ianuarie, zis și Lanțul lui Sfântul Petru. Între 25 Ianuarie și 3 Februarie, sunt Filipii de Iarnă, care se țin și de frica lupului și de-a ursului. La Sfântul Petru de Vară, ce se ține la 29 Iunie, e Soborul Lupilor. Sfinții Petru și Andrei sunt considerați patronii lupilor, cărora le orânduiesc prăzile.
     Alte sărbători populare, legate de lup, sunt Circovii de Vară, la 15-17 Iulie, Martirul Lupu, la 23 August, Teclele, la 22 Septembrie, Berbecarii, la 26-28 Septembrie, Lucinul, la 18 Octombrie, Sfântul Dumitru, la 26 Octombrie, și Filipii de Toamnă, în mai multe zile din Noiembrie.
     În basme, lupul este bun sau rău, după cum se poartă și oamenii cu el.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Lina-Cornalina

Lină, lină-cornalină,
Roșie-n care lumină,
Între rece arzi agate,
Te nu-ncruntă, te nu zbate!

Cornalină, tu ești piatră
Pe care câinii n-o latră,
Nici pisicile o torc,
Nici balaurii o-ntorc.

Coarne nu ai, cornalină,
Și ac nici ca de albină,
Dar clipești în trandafir,
Când în rouă, când în mir.

Ești săiastră așadar,
În vedenie de jar,
Și aperi de negure
Sufletele vergure.


                     Adrian Bucurescu

Istoria Atlanților

          Spre Apus, spre America!

     Al Doilea Imperiu

     Pe când Africa făcea parte din Primul Imperiu Atlant, coasta de Vest a continentului se mai numea și MARKO ”Apusul”; cf. rom. murg, amurg ”apus; asfințit”. Străvechea denumire a fost păstrată până astăzi în cea a Marocului, care, în limba berberă, se numește MURAKUC și AMERRUK. Tot de la MARKO va fi rămas și denumirea importantului oraș din această țară, MARAKEȘ.
     Am văzut într-unele episoade ale acestui documentar că, în urma războaielor de secesiune, Atlanții au pierdut Africa. Se pare că incursiunile armatei atlante în acest continent au avut ca țel  principal salvarea Europenilor, care au fost strămutați în Georgia, Italia și Iberia.
     Cel care avea să creeze un Al Doilea Imperiu a fost SARPEDON, fiul lui Dionysos și al Ariadnei, născut în cetatea Helis, astăzi Piscu Crăsanilor. În fruntea unei uriașe flote atlante, acest împărat a ajuns în America, pe care a cucerit-o. Aflându-se la Vest de Europa, continentul a primit denumirea de MARKO, adică ”La Apus”. Termenul este bine reprezentat în limba tracă: MARCENTIUS - nume tracic; MARCEROTA, MARCINIUM, MARCODAVA - localități din Dacia; MARKO - inscripție pe o toartă de amforă, descoperită în ruinele cetății Romula, astăzi Reșca-Dobrosloveni, județul Olt. Astfel, ipoteza că denumirea Americii ar veni de la navigatorul italian Amerigo Vespucci este doar o glumă, nici măcar reușită.

     De la cucerirea continentului MARKO, însuși împăratul Sarpedon a fost numit astfel, termenul mai însemnând și ”Călătorul; Conducătorul; Divinul”; cf. rom. a merge; murg, amurg ”asfințit”; alban. murg ”călugăr”. De aceea, în ierarhia sacră a Atlanților, ulterior a Tracilor, el era socotit Arhanghelul Amurgului, veghind Pământul de la înserare până la miezul nopții.

     Misteriosul Zodiac

     Un argument infailibil privind cucerirea și colonizarea Americii de către Europeni în vechimea foarte îndepărtată îl constituie zodiacurile celor două rase, a căror asemănare este izbitoare. Iată denumirea zodiilor la civilizațiile europene și precolumbiene:

     BERBECUL. La Incași - Lama.
     TAURUL. La Incași și Mayași - Cerbul.
     GEMENII. La Incași - Soțul și Soția. La Mayași - Doi Comandanți Militari.
     RACUL. La Incași și Mayași - Sepia.
     LEUL. La Incași - Puma. La Mayași - Oselotul.
     FECIOARA sau ZEIȚA CEREALELOR. La Incași și Mayași - Zeița Porumbului.
     SCORPION. La Incași - Mumia. La Mayași - Scorpion.
     SĂGETĂTORUL. La Incași și Mayași - Săgeți și Lăncii.
     VĂRSĂTORUL. La Incași și Mayași - Apa.

     Desigur, în urmă cu cinci milenii, denumirile zodiilor vor fi fost chiar identice.

     Taina celor Treizeci și Două de Lumini

     Relativ recent, în anul 1999, lângă orășelul Nebra, în landul Saxonia-Anhalt, Germania, a fost descoperit un superb disc de bronz, de circa 32 cm diametru, cu o patină verde-albastră și cu încrustații de aur. Acestea reprezintă Soarele și Semiluna, precum și 32 de stele în formă de cercuri mici. Marginea discului este decorată cu două segmente de cerc, dintre care una s-a pierdut, adăugate mai târziu. Ultima adăugată este un alt segment de cerc, mai îngust.

     Asupra discului de la Nebra s-au iscat multe controverse, dar până acum mesajul lui a rămas învăluit în mister. Ca de obicei, tainele Atlanților pot fi dezlegate numai prin moștenirea culturală tracică. Deocamdată, singura trimitere la numărul 32 este TREDETITILIUS, un castru din regiunea Timocului, restaurat de împăratul Iustinian. O lectură a denumirii este TRE-DETI-TI LIUS ”Treizeci și Două de Lumini (Iluminări; Descoperiri); Treizeci și Două de Victorii (Triumfuri)”; cf. rom. trei; zece; alban. dhjete ”zece”; rom. treizeci; alban. tridhjete ”treizeci”; dy ”doi; două”; rom. laz ”teren despădurit”; a luci; leu (zool.); sued. ljus ”lumină”; latin. laus ”laudă; elogiu; vorbe de laudă; cinste; stimă; renume; faimă; glorie; merit; calitate”.
     Cum am văzut în mai multe episoade ale acestui documentar, termenii atlanto-tracici cuprindeau, după rostirea lor, cel puțin două sensuri. Așa și cu denumirea castrului din Timoc, ce poate fi înțeleasă și ca TRED ETI TI LIUS ”Lucrul (Obiectul; Odorul) Acesta dă (poartă) Forță (Izbândă; Câștig; Noroc; Protecție)”; cf. rom. trudă ”muncă; lucru; strădanie”; Dridu (loc.); latin. tritus ”des folosit; de uz comun; obișnuit; exersat”; trudis ”prăjină, cu vârful încovoiat de fier; cange”; alban. trajte ”formă”; ata ”acei”; ato ”acelea”; rus. eto ”acesta”; rom. a da; di(e)!; leu; a lua; leasă; latin. laus; alban. lis ”stejar”; rom. tel; țel; țoală; a (se) înțoli; latin. tilia ”tei”; telum ”orice armă ofensivă; rază a Soarelui; fulger”.
     După ultimele tâlcuri ale sintagmei, discul de la Nebra este un talisman. Trebuie reamintit că și teritoriile germanice făceau parte din Imperiul Atlant.

     Dar cine să fi fost cel care a descoperit 32 de locuri ale Apusului, pe care le-a și cucerit? Nu poate fi decât împăratul Marko, descoperitor și cuceritor nu doar al Americilor, ci și al Japoniei și Oceaniei, căci M-ARKO se mai tălmăcește și prin ”Cu Arcul; Care se arcuiește; Care se înclină; Care se închină ”; cf. alban. me ”cu”; rom. arc; a se arcui; alban. murg ”călugăr”. De aici vin și rom. murg și amurg, cu referire la Soarele în declin. Exact acest ultim tâlc îl sugerează arcul de cerc de pe discul de la Nebra!
     Pe talismanul cu 32 de stele apar și Soarele și Luna, simboluri ale primei confederații, create de Moesieni și Amazonieni în vremea împăraților Poseidon și Kleitho, el fiind și Marele Preot Selenar, iar ea, și Marea Preoteasă Solară. Cum se știe, cele două astre apar permanent pe vechile steme ale Țării Românești, Moldovei și Ardealului.
     Se poate spune că, prin frumusețea sa astrală și tâlcurile sacre înscrise pe el, discul de la Nebra este una dintre capodoperele culturii Atlanților, adică a adevăraților noștri strămoși, cândva  Stăpânii Lumii.

                                                                                                              Adrian Bucurescu

Pe Bărăgan

Pe Bărăgan vântul șuieră ca haiducii.
Volbure dansează în pulbere.
Ialomița, cu nazurile ei,
curge tulbure, tot mai tulbure.

Din schitul stingher ies vălătuci de lumină.
Eu, cu palma streașină, văd în zare
cum strălucește pe colină
satul meu alb de sare.

S-a frânt furtuna, smerită de lumină,
iar Soarele se uită de sus
la grâul mășcat,
până ce, după datină, dă spre apus,

pe când eu, pentru tărâmul natal,
pentru pomenirea numelui meu,
până la întâia capcană
las urme ca de labe de leu.


                                     Adrian Bucurescu

                                                         #REZIST!

                Cred în Forța și în Dreptatea lui Zalmoxis!
                  El este Slăvitul Erou al Geților,
            El este spaima de moarte-a procleților.

                                                                                                                 Incorectul politic

Ceasul-Rău

          Mitologie română

     La Traco-Phrygieni, Zeul Timpului se numea ACRISIAS. Numele și funcția sa fac ca traducerea să vină de la sine: AC'RI-SIAS ”Unitate (Răstimp) de Măsurat; Măsurarea Timpului”; cf. rom. ogor; latin. acrum ”acru, unitate de măsură”; iugerum ”unitate de măsură a suprafețelor agrare”; franc. equerre ”echer”. rom. soi; ceas; rus. soiuz ”uniune”. Vechii Greci pretindeau că Zeul Timpului, Cronos, își mânca pruncii. Așadar era un personaj malefic.
     Duh rău a ajuns și AC'RISIAS la Români, după unele sensuri ale limbii trace. Astfel, ”Unitate de Măsurat” putea a fi înțeleasă și cca ”Unitate de Împărțit (de Tăiat); Lucru Înțepător (Primejdios)”; cf. rom. ogor; ocară; ogar; acru; soi; ziuă; ceas; rus. soiuz; rom. a se ogârji; agriș; groază; greață; cursă ”pericol; capcană”; latin. aggressio ”agresiune”. Din tâlcul tracic de ”Lucru Primejdios”, mitologia românească a creat Ceasul-Rău, atât ca moment neprielnic cât și ca un duh primejdios. Momentul neprilenic poate fi provocat prin blestem, cum se spune și în această doină:
Să te duci, bădiță, duci,
Să te duci la calea-n cruci,
Să te-oprești într-un ceas rău
Și să-ți pice calul tău!
Sforăiască, sforăiască,
Pe tine să te trântească,
Mâna stângă să-ți frângească!
Să ții dârlogii cu dinții,
Să mâi calul ca muții,
Să te vadă părinții!
Să cunoască orișicine
Că blestemu-i de la mine!
     Ca duh, Ceasul-Rău umblă noaptea și-i pocește pe cei întârziați pe drumuri singuratice. În unele ținuturi se spune că sunt trei sau chiar patru Ceasuri-Rele, la vremea nopții, uneori și ziua, și nu e bine să te prindă vreunul din ele umblând pe afară. Ceasurile-Rele umblă prin văzduh și se cunosc că zboară pe aproape, după un fel de țiuit. De aceea, se crede că, atunci când îți țiuie urechile, trece vreun Ceas-Rău sau Slab prin apropiere și încearcă să te pocească. Dacă-ți faci imediat cruce la ureche, nu-ți poate face niciun rău.
     În medicina tradițională, prin Ceas-Rău se înțelege în general epilepsia. Această boală cumplită are mai multe denumiri: alte-alea, apucat, boala-copiilor, ceas-slab, cei răi, ducă-se-în-pietre, ducă-se-pe-pustii, fulgerătură, încleștat, încleștătură, poceală, răul-copiilor, răutatea-copiilor, samcă, strâns, strânsătură, stropșitură, zghihuială etc.
   Dacă te-a prins totuși și te-a înspăimântat Ceasul-Rău, te poate vindeca un descântec ca acesta, din Calafindești, Bucovina:
Ceas-Rău cu pocitură,
Ceas-Rău cu săgetătură,
Ceas-Rău cu spaimă,
Ceas-Rău de cu sară,
Ceas-Rău de la miezul nopții,
Ceas-Rău de cu ziuă,
Să te duci pe munți,
Pe sub munți,
C-acolo-s a tale curți,
C-acolo-s mese așternute
Și păhare umplute
Și scaune așternute!
Pentru tine sunt gătite.
Acolo să trăiești,
Acolo să vecuiești,
De N. să nu gândești!

     Într-un descântec din Bogați, județul Dâmbovița, Ceasurile-Rele sunt ademenite de o fecioară care are nouă frați:
Fata mare șade
În malul Dunărei,
Cu nouă frați,
Cu nouă securi,
Cu nouă barde,
Cu nouă sfredele.
Și șade cu mese întinse,
Cu făclii aprinse,
Și așteaptă dureri de Cei-Răi.
De la N. de nu vor merge,
Cu secerile îi vor tăia,
Cu berdele-i vor ciopli,
Cu sfredele-i vor găuri.
Și voi, D-ei-Răi,
Să vă duceți
Unde popa nu toacă,
Cocoșii nu cântă,
Glas de voinic nu s-aude
Și nici tăieturi de topor!
Leac să fie!
   
                                                                                                              Adrian Bucurescu

Luceafărul cu ochii negri

Dinspre Miazănoapte, dinspre plai,
Un Luceafăr cu ochi negri trece,
și pe nume mirenesc Mihai
într-această lume se petrece.

La fereastra de argint așteaptă
Cătălina cea cu păr bălai.
Liniștea-nverzește-n tei mai dreaptă,
dinspre Miazănoapte, dinspre plai.

Sură-i sara cea de toamnă lungă,
iar pe cerul nepătruns și rece,
lin lăsând în urmă albă dungă,
un Luceafăr cu ochi negri trece.

La izvor vin ciute-ciutaline,
în ceair se-ntrec oșteni pe cai.
Sună buciume pe deal, că vine
cel pe nume mirenesc Mihai.

Pururi tânăr și înfășurat
într-o mantă de lumină trece.
Poate că nu l-om fi meritat,
dar cu el norocul ne petrece.


                                  Adrian Bucurescu

Vară virtuală

În piept, sub pielea de velă,
Îmi bate inima isoscelă
Și ochii, romburi de safir,
Primesc al văzduhului mir,
Pe când lebede purpurii coboară
Din Soarele ivit peste moară.
Mai puneți lemne în luna Cuptor,
Să aibă via miroznă și spor!
Pe liziera dreaptă ca o riglă
Se sparg sonor mure de sticlă.
Scuturându-și coada în diagonală,
Nechează o iapă bidimensională.

                               Adrian Bucurescu

Muma Pădurii și Moșul Codrului

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, Muma Pădurii este o babă extrem de bătrână, cu dinții de pietre de moară, de lână sau ca secerile. Ea seamănă cu un copac cioturos și plin de ramuri uscate. Șuvițele de păr îi cad ca niște șerpi pe umerii costelivi. E lungă și cocoșată și umblă prin păduri jelind, sprijinită într-o cârjă. Locuiește într-o colibă de lemn, în mijlocul codrilor. Când obosește sau o apucă noaptea departe de casă, doarme în scorburi sau se urcă în copaci foarte înalți. Așa hidoasă și înspăimântătoare cum este, are totuși o droaie de copii, făcuți cu Dracul sau cu Moșul Codrului. Acești copii sunt foarte răi și o supără mereu; de aceea, Muma Pădurii fură somnul copiilor oamenilor și-l aduce copiilor ei, ca să doarmă mai mult și s-o lase și pe ea în pace. Știe absolut toți copacii din pădurea peste care e stăpână, fiindcă îi îngrijește de când sunt mici. Se spune chiar că-i alăptează, dându-le să sugă din sânii ei bătrâni. Îi ceartă, dacă aceștia cresc strâmbi, le pune porecle când o supără și-i blestemă tăiați ori trăsniți. De aceea sunt fulgerați cei mai frumoși copaci, fiindcă nu s-au smerit față de Muma Pădurii.

     Pe oameni și mai ales pe copiii lor nu-i suferă, pentru că ei sunt frumoși, iar ea este îngrozitor de urâtă. Când îi află rătăciți prin pădure, îi înfricoșează, încât rămân pociți sau chiar mor de spaimă. Însă oamenii se pot apăra de ea, făcându-și cruce. Atunci ea se încovrigă într-un copac și scâncește. Dacă o întreabă cineva ”Doamnă Mare, de ce plângi?”, ea răspunde: ”Mi-e foame, că n-am mâncat de o săptămână”. Și dacă omul îi dă un codru de pâine, atunci îl lasă în pace și-și vede de treabă. Cel mai mult se teme de cei înarmați și cu câini, mai ales că animalele o simt mai repede decât oamenii și încep să urle ca la Lună Nouă. Pe un fiu de împărat, căruia i s-a făcut milă de ea văzând-o plângând și și-a legat câinii, Muma Pădurii l-a împietrit și pe el și pe câini, numai cu un fir din capul ei.
     Această făptură cumplită nu fură numai somnul ci și pe copiii nesupravegheați și-i mănâncă. Dar, ca să nu se întâmple una ca asta, femeile care trebuie să plece la muncile câmpului le pun de pază, mătura, foarfecele, vătraiul sau cleștele, în cruce. Când copiii sunt încă sugari, li se leagă de capătul feșii o monedă de argint, tămâie, sare și usturoi. Pruncilor cărora li se fură somnul nu mai pot dormi sau plâng în somn și se zbuciumă în așternut. Atunci se spune că sunt bolnavi de Muma Pădurii și li se descântă așa:
U! leoaică,
U!, zmeoaică,
U! Muma Pădurii,
Miaza Nopții,
Ia-ți plânsul și hodină
Și să dai somnul și liniștea lui N.,
Să doarmă ca mielul
Și să se îngrașe ca purcelul!
     Într-un descântec de plânsori, Muma Pădurii este alungată astfel:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, colțato,
Tu, strâmbo,
Tu, stâlciato,
Să fugi
Și să te duci
În păduri,
În adâncuri,
În smârcuri,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoș nu cântă,
Unde câine negru nu latră!
     Muma Pădurii acționează și în afara tărâmului pe care îl stăpânește, trimițând șerpii pădurii să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaște sau oprește ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o măgură și oprind norii.

     Față de personalitatea Mumei Pădurii, cea a Moșului Codrului pălește, fiindcă, deși este duhul năzdrăvan al pădurilor și are aceleași metehne și însușiri ca și baba lui, este mai prost și deci mai ușor de înșelat. I se mai spune și Păduroiul, fiind amintit și el în descântece, cum ar fi cele de plânsul copiilor:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, Păduroiule,
Cu vacile veniți,
Cu vacile vă duceți!
De la N. să fugiți!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Lupta cu cenzurozaurul

                   

Focul viu

    

Ce-o mai fi prin Rai? În ultima vreme
n-am mai auzit nimic dinspre Cer.
Rând pe rând, amintirile pier
și duhul Pământului geme.

Mi-e dor de tărâmuri înalte,
de o altă soartă mi-e dor.
Și dacă tot e musai să mor,
să mor cu orgoliu încalte.

Știu, nenorocul m-a făcut mai tare,
dar și mai viclean m-a făcut,
și parcă un veac a trecut
și stelele sunt tot mai neclare.

Ah, Pământe, chiar că nu știu
de ce la tine tot m-aș întoarce!
Sângele apă nu se face,
sângele se face foc viu.

                       
                                Adrian Bucurescu

Spiridușul

     

          Mitologie românească

     În mitologia veche a Europei de Sud-Est, Hesperidele erau nimfe care locuiau într-o grădină frumoasă, unde creștea pomul care făcea mere de aur. După unele surse antice, această minunată grădină se afla în ținutul Hyperboreenilor, adică al Tracilor de Nord. Așadar, ne putem însuși legenda, mai ales că de la HESPERIDES româna a moștenit și gașperiță ”vrăjitoare”. Totodată, în mitologia românească este semnalată și Gasperița, o zână rea și slută, care locuiește dincolo de Vântul Turbat.
     Ei bine, una dintre aceste nimfe se numea HESPERETHUSA, denumire rezultată din HE SPERETHUSA ”Care (se) agită; Care aleargă; În Mișcare;Care (se) încălzește;  Care (se) fierbe; Cu Însuflețire; Care fermentează; Care (se) frământă”; cf. rom. că; a (se) zburătăci; spiriduș; spirituș ”rachiu tare; alcool”; latin. spiritus ”suflet; duh; spirit”. Numele mai putea fi înțeles și ca HE SPER E THUSA ”Care Câștig aduce”; cf. rom. că; spor; a spori; dus. Așadar, spiridușul a fost moștenit atât de limba cât și de mitologia română de la Tracii de Nord.
     În mitofolclorul românesc, el este un drac mititel ori întruparea lui într-o vietate vizibilă sau invizibilă, ce aduce noroc omului pe lângă care este aciuat. Acest drăcușor e dat de Diavol unui om , care a făcut legământ cu Ucigă-l-Toaca, pentru un timp, în schimbul unei închinări sau dăruirea sufletului după moarte. Mai ales vrăjitoarele și vrăjitorii se slujesc de spiriduși în farmecele și vrăjile lor.
     Spiridușul poate intra în slujbă și la oamenii care sunt chiar draci sub formă de om. El se poate dobândi în mai multe feluri. Cel mai adesea se cumpără doar pentru o vreme și pentru un preț de nimic. Târgul se face astfel: cel ce vrea să-l vândă îl leagă într-o batistă nouă și îl pune în buzunar numai cu un colț, iar restul atârnând afară. Cel ce vrea să-l cumpere trage batista și aruncă doi bani jos sau îi pune în loc. Dar de cele mai multe ori spiridușul se o obține dintr-un ou. Se caută un ou părăsit de o găină neagră. Acest ou părăsit se cunoaște după faptul că e mult mai mic decât ouăle obișnuite. Oușorul se ia și se clocește de om. care-l ține la subsuoară de la trei până la șase săptămâni. Puiul care iese este spiridușul. El se ține într-un vas de lut spoit și trebuie hrănit bine, cu miez de pâine și de nucă.
     Spiridușul este un drăcușor mic cât degetarul, dar se poate întrupa și într-un pui sau într-un șarpe mic și negru. El e întotdeauna gata să îndeplinească poruncile stăpânului său. Oriunde îl trimite, trebuie să meargă și să-i aducă tot ce-i cere. Nu e slugă mai credincioasă și mai harnică decât spiridușul. Vrăjitoarele fac toate farmecele cu ajutorul lui. Spiridușul aduce călare pe prăjină pe ibovnicii necredincioși și tot el îndepărtează drăguțele de ursitul cuiva. El poate lua mana vacilor și poate vindeca bolile și multe altele. Spiridușii cunosc și văd totul, dar nu spun decât cele care duc la rău și la pierderea sufletului. Omul care are spiriduș nu poate merge la biserică și nici la preot.
     Prin unele locuri se mai crede și în banul norocos, adică în cel pe care oricui l-ai da, se întoarce înapoi în punga ta și mai aduce și alții după el. În Bucovina, acest ban se numește ancluz, denumire care vine din trac. INCOLOSSAE ”Înmulțit”. Ancluzul are spiriduș sau este chiar el spiriduș și nu se poate obține decât de la vrăjitoare. Ele bagă un ban obișnuit în apă neîncepută, adunată de la nouă fântâni, și-l descântă:
     Iată, te dau după Necurat, dimpreună cu leul acesta al lui N., să-i fie de noroc. Unde se va schimba leul, să-l aduci înapoi!
     Apoi, omul trebuie să-l poarte nouă zile sub călcâi, în cizmă, și nu trebuie nici să se spele, nici să se închine și nici să vorbească cu cineva. Pe urmă, oriunde și oricui i-ar da banul vrăjit, acesta se va întoarce înapoi.
     De spiriduș, cei curați pot scăpa cu un descântec ca acesta:
Îndărăt, drace, neprietene!
Desfă ce-ai făcut,
Că slujbele lui Sfântul Vasile
Te-or seca,
Cu tămâie te-or tămâia,
Cu fierăstrăul te-or reteza,
Cu mătura te-or mătura,
Cu lopata te-or lua,
În coarnele vacilor te-or arunca!
Tu, drace, neprietene,
Acolo îi plesni,
Acolo îi crăpa,
Gâștele și gâscanii,
Curcile și curcanii
Cu ciocul te-or mușca,
Cu ghiarele te-or zgâria!
   
                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Cu moartea pre moarte călcând

Te-am iubit și te-am urât, pe rând,
dar nepăsător nu ți-am fost nicicând.
Țară alandala, cuib de zeflemiști,
deși râzi adesea, tu ai ochii triști.

Poate că ai râsul de la Daci,
dar de la o vreme taci și iar taci.
Nu prea îți mai arde de glume,
și, stingheră, te ascunzi de lume.

Ca o lupoaică urechile îți ciulești,
și ochii încordându-i, în zare privești,
și cazi pe gânduri, mamă, și îți pare
c-auzi pași cadențați și mașini militare.

Nu ne mai plânge prea mult de milă,
nouă înșine de noi ne e silă.
Slăvite Zalmoxis, nu ne mai feri,
căci de nu vom învinge și vom pieri,

în brațele Tale, zâmbind vom sări!


                                  Adrian Bucurescu