#Provoc!

Granatul

Tu, piatră în verde sticloasă,
În galben, în roșu noptatic
Și-n neagră lumină, te lasă
Văzută-n al zării jăratic!

Prin șisturi de raze pribeagă,
Precum și în prunduri și plauri,
Cu tine ades se dezleagă
De grețuri, de boli, de balauri.

Dar și în Vrăjita Grădină,
În alb ori în galben gătită,
Cu numele tău în lumină
Tresare o tufă-nflorită.

Granat, ce pe diavol îl vatămi,
Odor descântat belaliu,
Eu rogu-te mie arată-mi
O zi doar copil iar să fiu!


                           Adrian Bucurescu

                                                                   #REZIST!

Socul

       

          Etnobotanică magică

     Arbustul zis soc (Sambucus L.) mai este numit și coramnic, holer și soace. Este considerat și astăzi drept cel mai puternic detoxifiant. De el sunt legate multe credințe și practici magice, nu doar în România ci și în multe alte țări, încă din cea mai îndepărtată vechime. Face parte din familia Caprifiolaceae și crește în toată țara, pe malul râurilor, prin mărăcinișuri, la marginea pădurilor și pe lângă garduri. Are florile albe, parfumate, dispuse în corimbe ramificate, cu fructele în formă de boabe negre.
     În medicina noastră tradițională, din florile socului se făceau perinuțe, care se înfierbântau și se puneau calde la orbalț. Florile fierte în lapte dulce se puneau la gâlci sau se legau la uimă, ”ca s-o întoarcă”. În Bucovina, florile prăjite erau folosite de cei care aveau jolne la gât. Cu mâzga de soc, stropită cu rachiu, se făcea legătura la brâncă. Cei ce sufereau de rast se vindecau cu zeamă stoarsă din coaja și rădăcina arbustului. Pentru gâlci, se aprindea o țeavă de soc, din care era scoasă măduva, și se trăgea fum din ea pe grumaz. Socul era bun și împotriva gălbinării, a frigurilor și pentru dureri de rânză.
     Fructele socului se foloseau la vopsit în cafeniu mohorât, vânăt și negru, iar frunzele și scoarța, în galben.
     Toate aceste calități îi vor fi adus socului denumirea de SO COS ”Cel Benefic; Cel Plăcut; Care tămăduiește; Care întremează; Care întărește; Care (se) leagă; La Țesut”; cf. rom. să; se; frumoasă coz; caș; haz; a coase; alban. gaz ”veselie; antren”; kos ”iaurt”; kishe ”biserică”. Cu totul, SOCOS se tălmăcește prin ”Întăritură; Legătură; Întremător; Gustos; Plăcut; Îndrăgit”; cf. rom. zăgaz; sacâz; socaci (reg.) ”bucătar”; alban. shok ”prieten; tovarăș; camarad; coleg”; shoq ”soț”; shege ”rodie”.

     De toate tâlcurile geto-dacice sunt legate și credințele și datinile românești privind socul. Astfel, el apare în obiceiurile de aducere a feciorilor la șezători, alături de fire răsucite, de apă, de foc și de gard. De pildă, când nu veneau flăcăii la șezătoare, o fată lua puține fibre din fiecare caier și le torcea la spate, descântând:
Nu torc,
Că-ntorc
Tăți ficiorii
Din tăte șezătorile.
De n-or vini,
Or pocni.
De n-or pleca,
Or crepa.
     Pe firul tors la spate, fiecare fată făcea un nod pentru cel pe care-l aștepta. Apoi mergea cu firul, călare pe lopată și pe cociorvă, la un pom din grădină, pe care îl scuturau, zicând:
Eu nu scutur pomu,
Că scutur pe Romu,
Romu, pe Nacu,
Și Nacu, pe dracu -
Să-l aducă pe N.,
Iute și tare,
Pe dracu călare;
Să n-aibă stare,
Nici așezare,
Până la noi, în șezătoare!
     De aici, se duceau la un soc, tăiau o bucată dintr-un ram, pe care o legau de ață, și-i dădeau socului un amnar și câțiva lei, descântând:
Soc,
Solomoc,
Io ți-aduc pipă și foc
Și bani de cheltuială,
Să-mi aduci pe N.
     Se duceau apoi în casă, legau fusele cu tortul înnodat, le aruncau pe horn, iar după aceea puneau tortul pe foc. Din vatra unde ardea luau cărbuni, îi așezau pe muchia unei securi, iar o fată se urca pe un scaun și dădea cu ei în grindă. Celelalte fete se învârteau prin scânteile ce se împrăștiau prin casă. Aprinderea crenguței de soc se făcea și în grădina casei, cu același descântec.

     Prin unele sate, cinci, șase sau nouă fete mergeau la soc, îl scuturau și una zicea:
Soc, soroc,
Să ni-aduci ficiori la joc!
Că ficiori de nu ni-i aduce,
Vârful ți l-om reteza,
Rădăcina ți s-a usca,
Floare albă nu-i ma face,
Boabă neagră nu-i mai coace.

     Mai era și obiceiul ca fetele să meargă în vreun crâng mai neumblat, să se despoaie și să danseze, descântând nu doar socul, ci și alți arbuști înfloriți, ca să le aducă feciori la clacă Altele, pe la miezul nopții, se dezbrăcau și ele de tot, și - două călare pe lopată, două pe cociorvă, iar alta în față, cu spatele înainte - înconjurau socul, ca să le aducă feciorii la șezătoare. Pe altundeva, fetele amestecau jarul din vatră, descântând:
Cum arde socul.
Așa să arzi ca focul,
Să arzi în foc,
Până nu ți-ai găsi loc!
Să arzi în pară,
Până nu-i vini ias-sară!
Și-n loc să nu poți sta,
Până nu mi-i înșerca!
Să nu-ți fie bine,
Până nu-i vini la mine!
De nemic să nu te uiți,
Până nu-i vini desculț!
Că io te fierb în oală,
Până nu-i vini și-n pielea goală!

                                                                                                                Adrian Bucurescu

     

Reverie

      

Spre murgul serii macii sunt tulburați!
Secara toată freamătă ca mine.
De ce ne simțim uneori vinovați,
fără niciun motiv de rușine?

Mă scald adesea în nopți cu lună,
în vânătul lac mă scufund.
Pești de fosfor împrejur mi se-adună,
însă eu doar de lume m-ascund.

Apoi îmi fac într-o scorbură pat.
Licurici îmi stau de veghe târziu.
Bufnițe ascult netulburat,
până ce cad într-un somn vioriu.

Și astfel visez ploaia pieziș,
lovindu-i zăvoiului crengile,
și care, spălându-i pe oameni în vis,
le ucide simbolic fărădelegile.

                           
                                  Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

               Oroles 

     În vremea regelui Oroles, (Geții) se luptară fără succes împotriva Bastarnilor, și de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliți, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor și să facă soțiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obișnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au șters rușinea pe care și-au atras-o în războiul de mai înainte.

                                     Trogus Pompeius, Historiae Philippicae 

               Scorilo

     Scorilo, conducătorul Dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi câini, și pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi putut aduce foloase Romanilor.

                                      Sextus Iulius Frontinus, Codex arcerian
   

          Sus, pe Calea Laptelui

Trupul se veștejește,
Duhul se întărește.
Când voi pogorî în pământ
Și mă voi înălța la cer,
Macii Bărăganului,
Șiroind de sânge,
Jarul țărânei l-or stinge,
Iar mireasma lor roșcovană
Se va în sus prelinge
Pe Calea Laptelui.
- Bine Te-am găsit, Doamne!
Bine v-am aflat, blagorodnicilor îngeri!
Bucuroși de oaspeți?


                                                    Adrian Bucurescu

*
          Istoria Secretă

          Toponimia Daciei: Cluj-Napoca

     De ce ni se înstrăinează trecutul?

     Tatăl meu, fie-i veșnică pomenirea, îmi povestea că, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, întorcându-se trupele române în țară, trecând și prin Cluj, militarii cântau: Cât e Clujul de bătrân, / Totdeaun-a fost român! Evident, toți ostașii noștri erau convinși de adevărul acestor versuri. Parada triumfală avea să fie însă tulburată de un incident, căci câțiva Unguri disperați au început să tragă cu armele asupra celor care eliberaseră frumosul oraș. Cum era de așteptat, în scurt timp, dușmanii întârziați au plătit cu viața...
     Din păcate, părerile unor așa-ziși istorici de astăzi diferă de credința acelor versuri cântate cândva pe străzile Clujului. Astfel, unii latinopați, amețiți încă de bazaconiile ”Școlii Ardelene”, afirmă că numele Clujului ar veni din latinescul Castrum Clus, folosit pentru prima oară în secolul XII pentru a denumi cetatea orașului medieval din această localitate, clusus însemnând ”închis”.

     Alțj istoriozauri își dau cu presupusul cum că numele orașului ar putea proveni de la cel al unui anume primar sas, Klaus, sau de la faptul că așezarea medievală a apărut în umbra unei mânăstiri, odată ce, în germană, pe timpul primilor locuitori sași din această zonă, la ”mânăstire” se zicea Kloster. Toți acești așa-ziși istorici se feresc ca dracul de tămâie să le atribuie Dacilor vreun rol în întemeierea și consolidarea Clujului. Vorba Ardeleanului: Or ave minte multă, da nu tătă-i bună!

     Binecuvântată fie Apa!

     Încă de la apariția primelor comunități umane, Apa a fost elementul natural hotărâtor pentru stabilirea acestora. Încă și astăzi, multe localități, dar chiar și județe, precum și teritorii și mai întinse poartă numele unor ape: Bistrița, Suceava, Siret, Vaslui, Buzău, Râmnicu-Sărat, Dâmbovița, Ilfov, Prahova. Doftana, Ialomița, Amara, Gura Ialomiței, Teleorman, Roșiori de Vede,Olănești, Govora, Târgu-Jiu, Argeș, Curtea de Argeș, Timiș, Târgu-Mureș, Poienile Izei, Dunăreni, Moldova etc.

     Așa și străvechii locuitori de pe teritoriul actualului oraș Cluj-Napoca își vor fi numit cătunul lor SAMUS, de la numele râului ce curgea prin apropiere, zis astăzi Someșul Mic. Hidronimul vine din SA MUS ”Foarte Mare; Forță Imensă”; cf. rom. a (se) sui; șa; moș; latin. mas ”bărbătesc; curajos”; massa ”masă; cantitate; bloc; bolovan”; alban. moshe ”vârstă”. Așadar, SAMUS însemna ”Mărețul; Puternicul”; cf. rom.seamă ”număr; sumă; câștig; folos; stimă; cantitate; rang”;  de seamă; sameș ”administrator sau logofăt de moșie”; semeț; latin. summa ”locul cel mai înalt; rangul cel mai înalt; culme; apogeu; parte esențială; sumă; totalitate”; alban. shume ”mult; foarte”.
     Mai târziu, când Dacii din zonă au avut o viziune mai largă asupra bazinului hidrografic al Someșului, râului ce curge la Cluj i s-a spus Mic! Dar clujenii nu îi spun decât Someș, așadar, după graiul străvechi, ”Mărețul; Puternicul”.

     O cetate menită Măreției

     În Phrygia, țară tracică, este atestat marele oraș COLOSSAE, rămânând celebru și prin intermediul ”Noului Testament”. CO LOSSAE înseamnă ”Care crește; Care sare; Care (se) întrece; Care se întinde; Cu Forță; Care (se) întremează”; cf. rom. cu; că; laz; latin. laus ”laudă; elogiu; cinste; stimă; renume; faimă; glorie”; lusio ”joacă”; lusus ”joc”; alban. lis ”stejar”; rom. Căluș - dans popular magic, cu rol vindecător. Cu totul, COLOSSAE se tălmăcește prin ”Conducere; Măreție; Forță; Întremare; Hrană; Mărinimie”; cf. rom. călăuză; a călăuzi; coleașă, culeșă ”hrană”; gulaș; galeș; latin. colosseus ”colosal”; colossus ”colos”; alban. kullos ”a (se) hrăni”. Cel mai vechi nume românesc al orașului este Cluș. Chestia cu primarul sas Klaus este de râsul curcilor!
     La 23 Făurar 1443, se năștea acolo, din tată român și mamă dintr-o familie maghiarizată, Matia Corvin, cel ce avea să devină cel mai vestit rege al Ungariei, reprezentat de un superb monument în centrul orașului natal.

     Într-o ”Cronică a Daciei”, necunoscută încă de public, de care voi pomeni altădată mai detaliat, scrie că neamul Corvineștilor cultiva în cel mai înalt grad tradițiile zalmoxiene, și că MATIA era nume dacic, însemnând ”Cel Măreț; Cel Extrem; Cel Mărinimos”; cf. MAEDI - neam din Tracia; rom. mită; a mitui; moț; moțău (bot.) ”pir”; Moț - Român din Munții Apuseni; Matei (n.); Midia - promontoriu la Marea Neagră; latin. meta ”con; piramidă; bornă; hotar; capăt”; alban. i madh ”mare”. Faptul că Matia era și un apostol nu a făcut decât să adoarmă suspiciunile Bisericii.
     Așadar, se poate spune că orașul Cluj este menit măreției, calitate ce și-o păstrează și astăzi, fiind cel mai mare din Transilvania și în plină dezvoltare culturală, științifică și economică.

     Novacii, eroici și tragici

     Prima atestare documentară a orașului someșan a fost făcută de marele geograf Claudius Ptolemeus, care l-a menționat printre cele mai importante localități din zonă, sub numele de NAPOUCA, invadatorii romani preferând forma NAPOCA. Pronunția autentică va fi fost NAP OUCA, însemnând ”Foarte Mare; Prea Puternic”; cf. rom. năboi ”puhoi; torent; ceată, mulțime de oameni”; a năboi ”a potopi; a năvăli”; a snopi; latin. novus ”nou; neobișnuit; nemaiîntâlnit; extraordinar”; alban. nef  ”naos”; slav. nebo ”cer”; rom. aga; oca; uică ”unchi; bade; nene”; huc ”absolut”; latin. augeo ”a spori; a mări”; alban. aga ”chiabur”; ajke ”caimac”; germ. Eiche, engl. oak ”stejar”. Așadar, NAPOUCA se traduce prin ”Forță; Superioritate; Majestate”; cf. rom. novac ”uriaș; gigant; voinic; titan”. Acest titlu este sinonim cu COLOSSAE.
     Printre uriașii eroi ai istoriei noastre se numără și gloriosul BABA NOVAC, născut într-un sat sârbesc de lângă Dunăre, aproape de Cetatea Severinului, din tată sârb și mamă româncă, aceasta fiind din familia Basarabilor. În graiurile balcanice, BABA înseamnă ”tată; părinte”, iar în română, cum am văzut, NOVAC înseamnă ”uriaș”. Baba Novac a fost căpetenie de haiduci, porniți împotriva Turcilor. Este pomenit și slăvit în Ciclul Novăceștilor, grupaj de balade populare românești. Baba Novac s-a remarcat și ca un viteaz general în oastea lui Mihai Viteazul, fiindu-i devotat domnitorului până la moarte.

     O ursitoare rea a făcut ca Uriașul să-și afle sfârșitul în Cetatea Uriașilor. Ajungând acolo în solie, Dieta din Cluj, formată din grofii unguri, l-a judecat și l-a condamnat la moarte prin arderea pe rug! Astfel, barbarii au încălcat principiile soliei, care cer ca trimisul să fie lăsat în viață, indiferent de mesajul pe care-l poartă!
     Da, solul a fost ars, dar mesajul lui a rămas mereu același, strămutat și în cântecul ostașilor români victorioși:
                                                           Cât e Clujul de bătrân,
                                               Totdeaun-a fost român!


                                                                                                               Adrian Bucurescu
     

          Departe de Rai

Nu-s măcar o gâză
În fața Zeilor.
Nu-s măcar un fir de praf în fața Zeilor.
O, de-aș fi măcar un fir de pulbere!

Nemărginită e
Lumea și veșnică.
Un strop de rouă e mult mai bun decât mine,
Chiar și mlaștina e mai curată.

Tu, Sfântă Pătrime,
Voi, Zei Nemuritori,
Oare de ce nu m-ați făcut copac plin de flori?
Plin de flori să stau la poarta templului.

Să fiu frupt sângeriu,
Foamea s-o ostoiesc!
Să fi fost apă proaspătă, seceta s-o sting,
Să nu fiu vreodată bătut de gânduri!

Să nu-mi pese nicicând
De jalea neamului,
Nici de bucuria și petrecerile lui,
Să tac ca un melc, spre știrea nimănui!

Dar dacă Voi mi-ați dat
Și suflet și carne,
Pesemne că înainte de a mă naște,
Voi, Prea Curaților, m-ați și întrebat.

Dacă este așa,
De-am poftit să mă nasc,
Și țara asta tristă mi-am ales-o mamă,
Atunci soarta ei să fie soarta mea!

Și dacă țara mea
Nu se va mântui,
Dacă nenorocul ei nu merită Raiul,
Dați-mi soarta lui Horia și Cloșca!

                                 
                                    Adrian Bucurescu

Lebăda

          Mitologie daco-română

     În bestiarul sacru al Tracilor, lebedele aveau un rol de frunte și benefic. Despre aceste păsări divine autorii antici afirmau că participau la sărbătorile lui Apollon. Astfel, Claudius Aelianus scrie: ”Între alții, Hecateu Abderita, însă nu cel din Milet, relatează că preoții lui Apollon sunt fiii lui Boreas și ai Chionei, trei frați la număr, oameni înalți de șase coți. Când aceștia, la soroc, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munții pe care ei îi numesc Ripai și aceste lebede, după ce înconjoară mai întâi templul cu zborul lor, ca și când ar voi să-l purifice, se lasă apoi în jos în curtea templului, al cărei spațiu este foarte larg li de cea mai mare frumusețe. În timpul serviciului divin, pe când cântăreții templului intonează laude zeului Apollon cu un fel de melodii ale lor proprii, și pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreților, tot atunci și lebedele se asociază și ele la cântările lor, uguind împreună; și este de notat că aceste lebede nu fac nicio greșeală, ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca și cum ele ar urma tonul și începutul dat de conducătorul corului, astfel cântă și ele împreună cu cântăreții cei mai deprinși în melodiile sacre. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca și cum ele și-ar fi îndeplinit datoria lor obișnuită pentru sărbătoarea zeului, ar fi ascultat și ele toată ziua cinstirile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună și au desfătat și pe alții”.
     Ruinele de piatră ale acestui templu-palat se mai află încă în vatra satului Sărățeni, județul Ialomița, locul de baștină al Gemenilor Divini, Apollon și Artemis.
     Geții numeau lebăda LIBIDA, atestare dovedită și în denumirea omonimă a unei localități antice din Scythia Minor, adică din Dobrogea de astăzi. O localitate cu denumirea LIBETHA este atestată și în Macedonia, vechi teritoriu tracic. LI BIDA înseamnă ”Cea de pe (din; de; pe; cu; în) Apă”; cf. rom. la; le; lui; traco-phrygian. VEDU ”apă”; rom. botă; vad; Vedea (râu); rus. voda, engl. watter ”apă”; rom. lapte; lopată, alban. lopate ”vâslă”; latin. lavito ”a scălda”; libatio ”libație”; alban. lefyt ”robinet; vană”. Și cum Apa trimite la ”Curățenie”, LI BIDA se mai tălmăcea și prin ”Cea Curată; Cea Strălucitoare; Cea Dalbă; Cea Luminoasă”; cf. rom. la; le; lui; a (se) vedea; bade; vodă; bât(ă) ”bunic)ă)”; rom. lapte; latin. lepida ”plăcută; încântătoare”. Toate aceste epitete erau și ale Zeiței MARIA-LETO, Maica lui Apollon și Artemis. De aceea, pe o superbă pafta, descoperită în mormântul misteriosului Negru-Vodă, din Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, Zeița-Mamă are trup de lebădă și chip femeiesc.

     Paftaua reprezintă un palat, poate unul din Rai, în balcoanele căruia apar și Copiii Cerului, de o parte și de alta a Mamei Lor. Astfel, imaginea cu Zeița-Lebădă confirmă spusele autorilor antici, înregistrate mai la deal. În acest sens, nu e de mirare că pe lacul Sărățuica, pe al cărui mal S-au născut Gemenii Divini, deseori poposesc lebede, vara și iarna.
     În România, trăiesc lebedele de iarnă sau cântătoare, Cygnus cygnus, și lebedele de vară sau cucove, Cygnus olor. Pasărea albă are încă roluri magice, fiind invocată în descântece, cum este unul de deochi, înregistrat în Dejești, județul Dolj:
Pasăre albă,
Codalbă,
Sus te suiși,
Jos plesniși.
Plesnească ochii râmnitorilor,
Plesnească ochii deochetorilor.
Cine a râmnit
A plesnit,
Și a rămas N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat.
     Acest descântec sugerează că, plesnind, pasărea albă se jertfește pentru sănătatea celui deochiat.
     Tot lebădă este, desigur, și pasărea dalbă, dintr-un descântec de pocitură, din Moldova:
Păsărică dalbă,
Cu aripa albă,
Din piatră ai crescut,
Cu nori te-ai bătut,
Trei picături din tine au căzut:
Una de lapte,
Una de vin
Și una de venin.
Cel ce a băut laptele
S-a săturat;
Cel ce a băut vinul
S-a îmbătat,
Iar cel cu veninul
A crăpat.
Așa să piară pocitura din pocit,
Până într-o clipă să fie lecuit
Și să rămâie ca pomul înflorit!
     Harul tămăduitor al lebedei se vădește și într-un descântec de studiniță, din Moldova:
Pasere cudalbă,
Pe sub ceri zbura,
Puii-și văiera
Că n-au ce mânca.
Pasere cudalbă,
Nu te văiera,
Sub ceri nu zbura,
Că grânele-s verzi!
Da ie tu mătreață
De pe peliniță,
Și mergi la Gheorghiță,
Și-i intră-n guriță,
Și de studiniță
Dinții lui scobește
Și mi-i curățește,
Puii ți-i hrănește
Și mi-i mulcomește!
De la mine, descântecul,
De la Dumnezeu, leacul!
     Pentru Traci, Crucea era sacră cel puțin din două motive: cele patru brațe Îi simbolizau pe Cei Patru Zei ai Universului, iar pe ea fusese răstignit însuși marele împărat și profet, Ion-Orfeus. De aceea, îmbinând sacralitatea Crucii cu cea a Lebedei, Tracii au denumit astfel o strălucitoare constelație, numită de Latini Cygnus.

Lebăda este o constelație din emisfera nordică a cerului, situată în planul Căii Lactee. Este una dintre constelațiile cele mai ușor de recunoscut în nopțile de vară și de toamnă, conținând un asterism caracteristic, cunoscut și sub numele de Crucea Nordului, prin opoziție cu Crucea Sudului. Pasărea pe care o reprezintă se întinde pe Calea Lactee estivă, părând că este în migrație spre Sud.
     Alba, Dalba, Cudalba apare pe numele ei obișnuit într-un cântec de priveghi, din Moldova, unde ”două libizi” fură leacurile de pe fereastra bolnavului, precum și într-o legendă despre o fată mândră, pe care Dumnezeu ”a pedepsit-o pentru nesocotința ei” și a prefăcut-o în pasăre! Cine să mai știe de unde provin și aceste fapte tragice, legate de lebădă...
     În doine, lebăda este identificată întotdeauna cu albul:

Și-și înălbește pânza
Albă ca și lebăda.
            *
        *     *
Cămașa, ca lebăda.
            *
        *     *
Ieșeam sara la plimbare,
Albuță ca lebăda.
            *
        *     *
Albă ca o lebădioară.
            *
        *     *
Albă ca o lebădiță.

     În tracă, LI BIDA mai însemna și ”La Înălțime; Care (se) ridică; Pe Sus; Care (se) crește; Care (se) cultivă; Care (se) întrece; Care (se) bate; Cu Forță”; cf. rom. la; le; lui; bade; bădie; vodă; de vază; vad; pod; bâtă; a (se) bate; bătaie; laviță; livadă; lobodă; a (se) lupta; luptă; lobdă ”butuc la roata căruței”; latin. levatio ”ridicare”; alban. lavdi ”laudă; elogiu; slavă; glorie; faimă; onor”. Astfel, de la LIBIDA, cu tâlcurile de ”Lapte; Curățenie; Cinste; Vrednicie; Vitejie; Înălțare”, s-a ajuns la credința strămoșilor noștri că sufletele celor care au fost cinstiți și vrednici pe pământ se înalță la Rai, călătorind pe Calea Laptelui, într-un car tras sau/și  vegheat de lebede. Mai multe astfel de care cerești au fost descoperite în mormintele unor Geto-Daci.

     Iată că lebăda, simbol al Mariei, Zeița Supremă, avea și rol psihopomp, fiind considerată Pasăre Sacră în Antichitate, iar astăzi este ocrotită de legile tuturor țărilor din lume!

                                                                                                               Adrian Bucurescu
   

Duh de căprioară

Sălbatică, întunecată pădure,
Neatinsă vreodată de secure.

Rănita căprioară greu șchioapătă,
Copacii înalți din vârfuri freamătă.

Grozav mai schiaună haita flămândă,
Grozav mai tremură căprioara plăpândă.

Ah, o simte un lup de pe prispa Lunii,
Și zadarnic de stufoși sunt alunii!

De-ar fi această groază doar vis urât!
Dar tocmai când lupul o mușcă de gât,

Căprioara se cațără pe stânci de văzduh
Și îngenunchează în fața Sfântului Duh.


                                                                       Adrian Bucurescu

                   Drumul Graalului

 
                                                               Portalul

                       

                        Monumentul Eroilor din Sărățeni

                                                  Geografie Magică

Istoria Atlanților: Misterioșii Etrusci

                            


     Străini la Miazăzi, Străini la Miazănoapte

     Ca de obicei, toate enigmele străvechii Europe pot fi lămurite cu ajutorul limbii atlante. Așa se întâmplă și cu denumirea de ITALIA, despre care mulți s-au întrebat de unde vine. În atlantă, IT ALIA se tălmăcește prin ”Cei Altfel; Cei Străini; Cei Deosebiți; Cei Ciudați; Cei Minunați”; cf. alban. ata ”ei; acei; aceia”; rus. eto ”acesta”; rom. ăla; Iele, Ilioi, Ilioaie (mit.); latin. alius ”altul; diferit”. Din aceste tâlcuri, româna a moștenit, printre altele, idol; oțel; huțuli - etnici slavi, dar nu ucraineni, locuind în Nordul României și în Ucraina de Vest.
     Pe de altă parte, numele de E-TRUSC trimite la rom. droșcă ”trăsură”, așadar la ceva, cineva care merge, se duce, migrează; drușcă ”fată care însoțește mireasa la nuntă; care merge după mireasă”.  La rându-i, denumirea de TYRSIA a regatului din Peninsula Italică și din Sudul Munților Alpi se traduce prin ”A Treia; Al Treilea”, după ordinea regatelor din Imperiul Atlant: cf. v. prussian. tirtis, slav. tretii, latin. tertius ”al treilea”.
     Iată că atât IT ALIA , cu sensul de ”Cei Străini”, cât și E TRUSC ”Care migrează”, lămuresc istoria acestui popor de rasă albă, care, în urma războaielor de secesiune declanșate de Egipt, s-a reîntors în Europa, ocupând Peninsula Italică, unde a întemeiat un regat înfloritor, până ce a fost cucerit de Romani și asimilat de aceștia.

     Etruscii își spuneau însă RASENA sau RASNA. Tălmăcirea pentru RA SENA este ”Cei Puri; Cei Curați; Cei Plăcuți; Cei Minunați”; cf. rom. zână; Ozana (râu); latin. sano ”a vindeca”; sanus ”sănătos”; alban. zonje ”doamnă”; germ. schon ”frumos”; rom. rășină; Rezina - oraș în Basarabia; Rosenau - n. medieval al cetății Râșnov; Rusan (n.); franc. raisins ”struguri”.

     Doar oleacă de imaginație!

     În episodul intitulat ”Războaiele de secesiune”, al acestui serial, am văzut că Europenii din cele trei regate nord-africane și din Sumer s-au reîntors pe continentul nostru. Aceștia au fost strămoșii Georgienilor și Bascilor de astăzi, ale căror limbi diferă de cele atlante, zise ”indo-europene”.

     Printre cei reveniți în Europa au fost și Etruscii, despre a căror limbă, atât cât se cunoaște, se spune că nu este ”indo-europeană”. Așa să fie oare? Desigur, traiul îndelung în Nordul Africii și în Orientul Apropiat îi va fi făcut să vorbească un dialect aparte, derivat totuși din limba atlantă, cum se va vedea mai la vale. Așadar, iată un glosar etrusc:
     AESAR ”Zeu”. Acest titlu vine din AE SAR ”Cel de Sus; Cel Măreț; Cel Întins”; cf. rom. a sări; zare; șiră; șir; pers. ser ”cap”; engl. sir ”sir”; rom. huzur; a huzuri; iezer.
     AISIU ”Divin”. Vine din AI SIU ”Cel de Sus; Cu Forță; Cel Superior; Cel Admirabil; Cel Fermecător”; cf. rom. a sui; șa; osie; Iași; Oaș; alban. josh ”a fascina”; joshje ”atracție; fascinație”.
     AM ”a fi”; cf. rom. am; alban.  jam ”a fi”.
     AN ”El; Ea”; cf. rus. on ”el”; ona ”ea”.
     APA ”Tată”; cf. rom. ava ”părinte; formulă de adresare unui călugăr în vârstă”; latin. abbas ”abate; superiorul unei mânăstiri”.
     ARIMOS ”Maimuță”; cf. rom. urmuz ”perlă imitată din sticlă”; urmaș. Deci: este vorba despre  ”Imitație”.
     ATI ”Mamă”; cf. got. atta ”tată”.
     ATI NACNA ”Bunică”; cf. latin. magna ”mare”. Așadar, ATI NACNA se traduce literal prin ”Mama Mare”.
     AVIL ”An”. Vine din A VIL ”care (se) trece”; cf. rom. val; a se ofili; alban. avulloj ”a (se) evapora”.
     CA ”acest; aceasta”; cf. alban. kjo ”aceasta”.
     CLAN ”Fiu”; cf. grec. klon ”vlăstar”; celt. clan ”grup de familii înrudite”; germ. klein ”mic”.
     ECA ”acesta”; cf. latin. hic, haec ”acest; acesta”.
     ETERA ”Supuși; Șerbi”. Vine din E TERA ”Cu Necazuri; Cu Greutăți; Cei Forțați”; cf. rom. dare ”impozit”; a (se) târî; a se oțărî.
     FLER ”Ofrandă”; cf. rom. floare; a înflori; Velerim-și-Veler-Doamne - refren de colinde; alban. vlere ”valoare; preț”.
     HARUSPIX ”Ghicitor”; cf. rom. a răspica ”a desluși; a clarifica”.
     HINTHIAL ”Stafie; Spirit; Duh; Imagine Reflectată în Oglindă”; cf. alban. enderr ”vis”; enderroj ”a visa”.
     HISTER ”Actor”;  latin. histrio ”pantomim; dansator”.
     LALA ”Zeița Luna”. Vine de la LALA ”Lumină; Strălucire; Aprindere”; cf. rom. lele; lulea; alban. lule ”floare”.
     LANISTA ”Gladiator”.Vine din LAN ISTA ”Pregătit (Învățat; Cultivat) să lupte”; cf. rom. lan; latin. linum ”in”; rom. oaste; alban. ushte ”suliță”. Asemănător cu LANISTA este rom. liniște, de la  ”Rezistență; Calm”.
     LASA - Zeița Destinului; cf. rom. loază ”om ștrengar, șmecher”; Leși (arh.) ”Polonezi”; Lisa (loc.); Leșe (n.); latin. lusio ”joacă; joc”.
     LEINE ”a muri”. LEINE avea și sensul de ”a înceta; a sta”; cf. rom. lene.
     LUCUMO ”Rege”. Vine din LU CUMO ”Cel de Sus; Care (se) crește; Care (se) umple; Care (se) cultivă; Cel Mărinimos”; cf. rom. la; lui; coamă; comis ”un dregător domnesc”; hameș; lat. comis ”amabil; plăcut; agreabil; binevoitor; gentil”; rom. lacom; legumă.
     LUPU ”a muri”. A pornit de la LUPU ”distrugere”; cf. rom. a (se) lovi; lup; lupoaie - o  buruiană parazită
     MARIS - Zeul Marte. Va fi însemnat ”Rănire; Înjunghiere; Furie; Primejdie”; cf. dac. MARIS ”Mureș”; rom. mur (bot.); a muri; omor; a omorî; latin. mors ”moarte; cadavru”; alban. marros ”a înnebuni”; rus. moroz ”ger”.
     MI ”cu”; cf. alban. me ”cu”.
     MEAN - Zeița Destinului; cf. rom. a meni.
     MENA ”a da”; cf. rom. mană; a înmâna.
     MINI ”pe mine”; cf. rom. pe (la; cu; de)  mine.
     NEPTSH ”Nepot”; cf. rom. nepot; latin. nepos, -otis ”nepot”; neptis ”nepoată”.
     NETȘVIS ”Haruspex; Ghicitor”; cf. rom. năzbâtie (prin metateză).
     PAPA ”Bunic”; cf. rom. babă; alban. baba ”tată”.
     PAPACS ”Nepot”; cf. rom. boboc.
     PUIA ”Soție”; cf. alban. paje ”zestre; trusou”.
     PULUM ”Stea”; cf. latin. flamma ”flacără; foc; stea; lumină; fulger; strălucire; căldură”; germ. Blume ”floare”.
     RIL ”Vârstă”; cf. rom. ler ”vreme; timp; în floarea vârstei”.
     RUVA ”Frate”; cf. rom. libov ”dragoste; iubire; atenție; gentilețe”; Ruba (n.); alban. rrefej ”a se confesa”; rrefyes ”duhovnic”.
     SECH ”Fiică”; cf. alban. zog ”pui”.

     SPURANA ”Urban”; cf. latin. superne ”din partea de sus; de sus; deasupra; în sus”.
     SUBULO ”Flautist”; cf. rom. a sufla.
     SUTHINA ”Funerar; Ofrandă”. SU THINA va fi avut sensul de ”Care (se) trece; Care (se) duce; Care (se) aduce; Care (se) primește; Care (se) adaugă; Care (se) ridică; Care (se) crește; Care (se) înalță; Care (se) întărește; Cu Forță”; cf. rom. se; danie; a tuna; dhenie ”decernare; acordare; atribuire”; ZETNA - ”ușă”, în dialectul traco-phrygian; rom. stână; stană; germ. Stein, engl. stone ”piatră”.
     SVAL ”a trăi”; cf. rom. a sufla.
     TETA ”Bunică”; cf. rom. țață; alban. teto, rus. tiotia ”mătușă”.
     THUVA ”Frate”; cf. rom. teapă ”neam; soi”; alban. shtepi ”casă; gospodărie”.
     TIUR ”Lună Calendaristică”; alban. i tere ”întreg; plin”
     TULA ”Hotar; Pază; Graniță; Termen”; cf. rom. deal; dulău; alban. e diel ”duminică”.
     TUR ”a da”; cf. rom. dar; a dărui; dare.
     TURA - Zeița Venus; cf. rom. a dori; dor.
     TURAN - supranume al Zeiței Venus; cf. rom. dornic; Dorin, Dorina (n.).
     TUSURTHIR ”Soț”; va fi dat latin. consors, tis ”părtaș; tovarăș; comun; consort”.
     USIL ”Soare”. Vine de la U SIL ”Cel de Sus; Care învață; Cel Învățat (Instruit); Care (se) luminează”; cf. rom. sol; latin. sella ”jilț; tron; scaun; catedră a învățătorului”; Sol ”Soare”.
     ZIL ”a stăpâni”; cf. rom. silă (arh.) ”putere; forță”; a sili.
     ZILATH ”Pretor”. ZILATH va fi însemnat și ”În (cu; pe; la; de) Vârf; Pe deasupra; Care (se) ridică; Care (se) prelungește; Care (se) adaugă; Care (se) adună (numără)”; cf. rom. suliță; solz; salt; a sălta; saltea; șold; salată; zloată; zlot.

     Nu toate tainele s-au limpezit

     Una dintre cele mai mari provocări ale încadrării limbii etrusce în cele așa-zise ”indo-europene” o constituie numeralul, care, la prima vedere, pare a fi complet deosebit: 1 - thu; 2 - zal; 3 - ci; 4 - huth; 5 - mach; 6 - șa; 7 - semph; 8 - cesp; 9 - nurph; 10 - șar; 20 - zathrum. Nu e chiar așa: thu poate fi legat de rom. întâi; zal, de rom. al doilea; huth, de latin. quattuor; șa, de ital. sei; semph, de geto-dac. SEMA și de rus. semi. Totodată, mach ar putea fi în legătură cu adjectivul românesc mic, sugerând al cincilea deget de la mâna stângă, dacă se numără cu podul palmei spre privitor, iar șar ar fi putut avea mai întâi tâlcul de ”capăt”; cf. rom. seară; pers. șer ”cap”.

     E posibil ca, studiindu-se asemănări între numeralul etrusc și numeralele unor limbi străvechi, din fostul spațiu atlant, să se afle unde era și patria temporară a acestui enigmatic popor, forțat s-o părăsească.
   
     Frumusețea unei lumi apuse

     Rapida acumulare de bogății, vizibilă în costisitoarele edificii ce serveau cultului morților și în diversitatea inventarului lor, semn al unei active civilizații, demonstrează că dezvoltarea Etruscilor nu s-a produs așa cum o receptăm astăzi, doar printr-o muncă socială a acestei etnii stranii, rezumându-se la câteva zeci de ani, ci era rezultatul unui proces multimilenar, cu rădăcini în istoria Imperiului Atlant.
     Societatea etruscă este pomenită peste tot cu o accentuare a caracterului ei puternic marcat de oligarhie. Izvoarele istorice nu mai contenesc să vorbească de acel otium, de viața de huzur a acelor princeps Etrurias, cum sunt numiți de scriitorii latini.

     Etruscii erau guvernați de un foarte rigid absolutism, pe fond religios, un fel de teocrație absolută, condusă de inexorabilele principii fideiste ale religiei. La rândul său, religia era considerată mijlocul de a exprima voința cerului și sentințele destinului, preoții și haruspicii având o mare autoritate asupra poporului.

     Antagonismul dintre bine și rău, din cârmuirea Universului era acceptat de Etrusci. Acest principiu a fost bine reprezentat în arta lor, prin intermediul unor diferite simboluri: monștri, fiare sălbatice, animale fantastice etc., așa cum apar în mormintele etrusce.
      Oamenii luau numele de familie al mamei lor și-l adăugau la cel al tatălui. Este foarte important de menționat că femeile etrusce benchetuiau culcate alături de soții lor, și nu ședeau, ca Grecoaicele și Romanele, la picioarele mesei. Această particularitate este de cea mai mare importanță istorică, pentru că ne confirmă egalitatea socială dintre soți, și este o lege moștenită încă de la crearea Imperiului Atlant, prin alianța dintre Moesieni și Amazoane.

     În fine, va mai veni vorba despre Etrusci, când, în acest serial, va fi prezentat Imperiul Troian. La urma urmelor, și ei sunt rudele, nu prea îndepărtate, ale Românilor, și fac parte din multimilenara și sublima noastră istorie.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu 

                                                                   Peace

                                                                                                        Foto: Valeria Bucurescu

S-ar putea...

Fără mofturi, anotimpuri vin
și-și cinstesc pe rând menirea lor.
Deocamdată, sunt de viață plin.
S-ar putea să-mi pară rău că mor.

Viața trece, am trecut și eu
când prin molcomire, când prin dor,
și-am ținut-o drept pe drumul meu.
S-ar putea să-mi pară rău că mor.

Fete minunate m-au iubit,
m-am topit și eu de dorul lor.
Stihuri măiestrite-am ticluit.
S-ar putea să-mi pară rău că mor.

Am iubit și flori și iarba-nvoaltă,
chiar și buruiana din ponor.
Gata nu-s de lumea ceilaltă.
S-ar putea să-mi pară rău că mor.

                       
                                Adrian Bucurescu   

Mărturii despre Geți

          Mărețul rege Dromichaites

     Armata lui Lysimachos era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiră pe rege să scape cum va putea și să-și mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimachos le răspunse însă că nu era drept să-și părăsească ostașii și prietenii, asigurându-și lui o scăpare rușinoasă. (...) Dromichaites, regele Tracilor,  (a Geților - n.n.), după ce primi cu mare prietenie pe regele Lysimachos, numindu-l și tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetatea numită Helis. Ajungând oștirea lui Lysimachos în puterea Tracilor, aceștia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - și strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile războiului, trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie tratați cei prinși. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui și-i lămuri pe oșteni că este bine să-l cruțe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimachos - spunea el - alți regi au să-i ia domnia și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decât înaintașul lor. Dar cruțându-l pe Lysimachos, acesta - cum se și cuvine - are să se arate recunoscător Tracilor, care i-au dăruit viața. Iar locurile întărite, aflate mai înainte în stăpânirea Tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nicio primejdie. Cu încuviințarea mulțimii, Dromichaites caută printre prizonieri pe prietenii lui Lysimachos și totodată pe sclavii care obișnuiau să-l slujească și-i aduse în fața regelui prizonier. Săvârși apoi jertfa și-l pofti pe Lysimachos la ospăț - împreună cu prietenii săi și pe Tracii cei mai de vază.

                                           Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică

     Textul de pe o tăbliță de la Sinaia:

     DROYOMICTO GREVY SO GHETO TORSO S-APO SONTO. LYSIMAXO BREBYRO COPONO ELIJ. LACHIMA EIDE UNYO GIUTA AEO UGHERO POUT. CH-EDO A NOISYMOR OPTOEA OINO VOSYRE. Y GAL TOAGE ORE POVISA.

     Tălmăcirea:
   
     Dromichaites, conducătorul Geților, s-a întors la Apa Sfântă. Lysimachos, străinul, a fost adus la Helis. Cu poftă mânca autocratorul din vase de lut. Mânca laolaltă cu voinicii noștri și bea. Și mâncau din vase de aur tâlharii.

     * Apa Sfântă era NAPARIS ”Divinul”, râul numit astăzi Ialomița.

     ** Cetatea Helis se afla pe actualul Pisc al Crăsanilor, pe malul drept al Ialomiței.

     *** În ruinele cetății Helis a fost descoperit un superb rhyton de lut, din care este posibil să fi băut chiar Dromichaites, la ospățul cu ”tâlharii”, cum li se spune în textul getic lui Lysimachos și Macedonenilor lui.

     Acest rhyton se află astăzi în Muzeul Județean de Istorie, din Slobozia.

   

A plecat melcul pe rouă

       

Țuști, melcule, țuști!
Minte n-ai nici cât un puști.
Pripășitule,
Prăpăditule,
Nici nu știi unde pleci,
Prin răzorul de dovleci.
Nu știu dacă înțelegi,
Dar pe lume-s melci și melci.
Carne de ciupercă ai
Și nu zici pe niciun grai.
Melcule cu coarne line,
Ce-mi place mie la tine
E că nu te dai bătut,
Cât ți-ar fi drumul de rupt.
Așa este: oblul Soare
L-întărește pe oricare.
Ei, ce mai veste-poveste,
Om sau melc totuna este.

                     Adrian Bucurescu 

Pomelnic de Ziua Eroilor Neamului

Radu Sânger - haiduc, în Muntenia de Răsărit, spre sfârșitul veacului al XVIII-lea.

Nicolae Anghel Lazăr - soldat, participant, în Primul Război Mondial, la luptele de la Mărășești.

Trei frați Davidescu - ofițeri, căzuți în luptele de la Mărășești.

Nicolae Bucurescu - ofițer, împușcat de austro-ungari, pe când încerca să treacă linia frontului, de partea Armatei Române.

Gheorghe Bucurescu - colonel-doctor, în Regimentul de Cavalerie de la Râșnov. Fratele lui Nicolae Bucurescu. A trecut, înainte de sfârșitul Primului Război Mondial, de partea Armatei Române, fiind decorat cu Bărbăție și Credință.

Manole Lazăr - vânător de munte, fulgerat de gloanțe, în Caucaz, în Al Doilea Război Mondial.

Gheorghe Lazăr - infanterist, căzut la Odesa, în Al Doilea Război Mondial. Fratele lui Manole Lazăr.

Dobre Bucurescu - sergent, observator de tun, în Al Doilea Război Mondial, ajuns cu Regimentul 20 Artilerie până la Praga. Rănit de două ori, decorat cu Bărbăție și Credință, cu Spade, și cu Serviciul Credincios.

     Fie ca Zalmoxis să le poarte de grijă tuturor eroilor români, morți și vii!

Argintul viu

       

          Magie românească

          Plină de capcane, limba tracă nu putea fi înțeleasă corect decât după intonație și accente. De aceea, era și foarte greu de transcris. Totuși, un studiu aprofundat o poate face accesibilă. Un exemplu de tălmăcire și răs-tălmăcire este ARGENTARIA, o denumire a unei localități din Tracia. Referitor la locuitori, AR GENTARIA însemna ”Cu Amar; Care vatămă; Care (se) bat”, la un loc însemnând ”Amarul; Războinicii”; cf. rom. al; ciont; ciunt; a ciunti. De la GENTARIA româna are și cintaura sau țintaura, căreia i se mai spune potroacă, potrocea și potrocuță, din pricina florilor ei foarte amare. AR GENTARIA avea și tâlcul de ”La Otrăvire”, de aceea, Geto-Dacii o întrebuințau ca plantă de leac, aceasta fiind una dintre cele mai detoxifiante din flora României.
     AR GENTARIA era și denumirea mercurului, la rându-i extrem de toxic, chiar mortal. Straniul metal este unul dintre cele șase elemente care sunt lichide la o presiune și temperatură apropiate de cele ale camerei. Pe deasupra, e strălucitor ca argintul, așa că denumirea sa era înțeleasă și ca ARGENT A RIA ”Argintul ca Apa; Lucios ca Apa; Argintul Lichid”; cf. rom. argint; rouă; râu; alban. re ”nor”.

     Numai că, în tracă, RIA însemna și ”Mișcare; Vioiciune; Viață”, mișcarea fiind încă o calitate deosebită a mercurului; așa că ARGENT A RIA a căpătat și înțelesul de ”Argintul cel Vioi; Argintul cu Viață”; cf. rom. argint; roi; a roi; alban. rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”. Cu acest sens, expresia a pătruns și în latină, sub forma argentum vivum.
     Având un excelent rol de rafinare a aurului, mercurul a căpătat o mare importanță încă din Antichitate, iar în Evul Mediu a devenit unul dintre metalele preferate ale alchimiștilor. Totodată, datorită calităților sale neobișnuite, a pătruns și în ustensilele vrăjitoarelor, inclusiv în magia românească.
     Cu argintul viu se fac farmece pentru trimiterea bolii în trupul cuiva. Vrăjitoarea descântă argintul viu și-l trimite cui i se cere. Acesta pleacă singur de la vrăjitoare și ajunge în casa unde e hotărât, se risipește în cofe, în străchini și în celelalte vase, în așternuturi și în toate lucrurile din locuință. Câteodată, cei din casă îl zăresc, dar nu pot face nimic împotriva lui. Din toată familia, se îmbolnăvește doar acela care e hotărât de vrăjitoare.
     Când se întâmplă ca argintul viu să treacă prin vreun cârd de gâște, păsările încep să se ciugulească una pe alta, și, pentru a le potoli, trebuie descântate.
     Împotriva argintului viu se descântă înfigându-se un cuțit după ușă. Dacă, după ce e scos, are vârful ruginit, înseamnă că bolnavului ”i s-a pus cuțitul”.

     Iată un impresionant descântec, din Bogdănești, județul Vâlcea, de alungare a argintului viu:
Tu, argintule,
Ruginitule,
Coclitule,
Eu te sorocesc
Și te rânduiesc
Să umbli trei zile până la nouă,
Prin toate oasele,
Prin toate vinele,
Prin toate încheieturile!
Să scoți argintu,
Faptu și datu,
Cu toate cuțitele,
Cu toate junghiurile!
Iar dacă n-ăi ieși și n-ăi pleca,
Cu mătura te-oi mătura,
Din toate oasele lui N. te-oi scutura!
Cal roșu să te faci,
Cu argint din oasele lui N. să te bați!
Să te bați,
Să-l biruiești,
De la trei zile până la nouă să-l scoți,
Tu, argint cu dătătură,
Tu, argint cu legătură,
De la surate,
De la cumnate,
De la prietene,
De te-or fi luat pe curvie,
De te-or fi luat pe hoție,
Pe unt,
Pe țesut!
Iar dacă n-ăi ieși și n-ăi pleca,
Cu mătura te-oi mătura,
Cal roșu să te faci,
Cu argint din oasele lui N. să te bați!
Să te bați,
Să-l biruiești,
De la trei zile până la nouă să-l scoți!
     Din cercetări recente, se înțelege că, în România, argintul viu se mai trimite și astăzi, îndeosebi pentru desfacerea unor căsătorii sau pentru vrajbă între ibovnici!

                                                                                                                   Adrian Bucurescu
   
   
     

Mă jur strămoșilor

     

În Ardeal și în Muntenia dorm
Străbunii mei în zale de lut,
Mulți nici cruci nu mai au
Să le mai ție de urât.

Români destoinici și anonimi,
Eu vă iubesc peste măsură,
Iar Zeii, în marea Lor milă,
Toate nădejdile voastre-mi dădură.

Ca și voi, vreau să fiu vrednic și dârz,
Eu simt că har de Sus mi s-a dat,
Și, ca un pom într-un an mănos,
De roade sunt prea încărcat.

Nu mai e mult, și din norii țării
Vor țâșni fulgere necruțătoare,
Trăsnindu-i pe fiii întunericului
De la Tisa și până la Mare.

Mai apoi, în armură vrăjită,
Din câmpuri în munți, în fiece loc,
Eu Legile Daciei Sacre
Le voi rescrie cu slove de foc.

Iar voi, dintru al căror sânge
Forță suprafirească îmi va fi dată,
Cu trupuri din lut, cu viață din cer,
Veți trăi în mine încă o dată.


                                  Adrian Bucurescu

Mărturii despre Traci

  

          Tatuaje

     Căci locuitorii de pe lângă Istru se tatuează și se îmbracă în veșminte colorate. Dionisiu (comentator al lui Euripide) afirmă că atunci când cineva mai mare la Istrieni este numit ”cel alb”, aceasta i se spune în mod ironic, ca și cum ar avea fruntea curată și albă; trebuie, dimpotrivă, să înțelegi că este tatuată.

                                 Hesychius, Lexicon

     Nevestele Scyților au tatuat trupul femeilor trace - ale acelor Traci care locuiesc în vecinătate la Est și la Nord - făcând un desen cu ace. De aceea, după mulți ani, femeile trace care fuseseră batjocorite au șters urma nenorocirii lor într-un fel special, gravând desene și pe restul pielii, pentru ca semnul insultei și al rușinii ce se aflau pe ele, fiind socotit că intră în desenul ornamental, să șteargă ocara prin calificativul de podoabe.

                                Clearh din Soloi, Athenaios

     (La Traci) tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind socotit om de rând.
                       
                                Harodot, Istorii

     (Tracii) până astăzi își tatuează femeile.

                                Plutarh, Despre răzbunarea târzie a divinității

     Agatyrșii își tatuează fața și mădularele, mai mult sau mai puțin după considerația de care se bucură fiecare de pe urma strămoșilor săi: de altfel, toți au aceleași semne, și ele sunt de așa natură încât nu pot fi șterse prin spălare.

                                Pomponius Mela, Descriere a pământului

     (Locuitorii de lângă Marea Adriatică) se tatuează întocmai ca și toate neamurile illyrice și trace.

                               Strabon, Geographia

     (În Tracia există) femei libere pline de semne făcute și care cu cât au mai multe semne și mai variate cu atât se arată a fi mai nobile și din părinți mai de ispravă.

                               Dion Chrysostomos, Discursuri

     Într-adevăr, se observă că unele neamuri străine folosesc anumite plante pentru înfrumusețare, cât și din pricina unor obiceiuri practicate dintotdeauna. La populațiile barbare, femeile își ung una alteia fața, la Daci și Sarmați până și bărbații își fac semne pe trup.

                               Plinius cel Bătrân, Istoria naturală

     Astfel, la Traci sunt tatuați copiii nobili, iar la Geți, sclavii. Dintre aceștia, ultimii locuiesc la Nord, iar ceilalți la Sud.

                              Artemidor din Daldis, Tălmăcitor de vise