Arminden sau Victoria Dacilor asupra Romanilor

     Zâna Zorilor și a Primăverii

     După cum scriu izvoarele antice, Tracii serbau o divinitate, BENDIS, primăvara, la începutul lunii Mai. Sărbătoarea se numea BENDI-DEIA, adică ”Ziua lui Bendis”; cf. rom. zi, ziuă; tui ”steagul pe care-l purta un voievod la învestire”; latin. dies ”zi, ziuă”.
     Rămasă până acum misterioasă, BENDIS se dovedește a fi Zâna Victoriei, căci numele ei se tălmăcește astfel: ”Care (se) bate; Apărătoarea; Fortăreața; Forța; Întrecerea; Trecerea; Depășirea; Victoria; Mândra; Minunata; Fermecătoarea”; cf. rom. bontaș ”răscoaltă; răzmeriță; revoltă”; vânt; avânt; a se avânta; a pândi; bundă; a bântui; punte; izbândă; a izbândi; a se fandosi; Pintea - erou din Maramureș; grec. phantasia, latin. fantasia ”fantezie”.
     Astăzi, cel mai cunoscut nume al acestei zâne este ARIADNE, iar în jurul ei au rămas mai multe legende, create în general de Grecii antici, unde cu greu mai poate fi deosebit adevărul. Informațiile, unele de milenii ascunse, ies acum la iveală, limpezindu-ne istoria.
     Ariadne a fost slăvita soție a strălucitului împărat al Atlanților, Dionysos. Ei doi au reinstaurat ordinea în Imperiu, care decăzuse și se moleșise într-atât încât pierduse în scurtă vreme patru regate din Sud. Ca și soțul său, împărăteasa a rămas în cultul atlanto-tracic ca patroană a Zorilor, a Primăverii și a Răsăritului. ARI ADNE se traduce prin ”Cea care luminează (îndreaptă; întărește) Poporul”; cf. rom. a ara; a ura; alban. ar ”aur”; ari ”urs”; latin. ius, iuris ”drept; normă de drept; lege”; grec. ethnos ”popor; națiune”; rom. rodină (arh.) ”neam; familie”; latin. ordino ”a orândui; a dispune; a organiza”; rus. rodnoi ”baștină”.
     Un supranume mai puțin cunoscut al eroinei noastre este ARIDELA, suportând și acesta mai multe interpretări: 1. ARI DELA ”Cea care îndeamnă la Luptă (Vrednicie)”; cf. rom. a ura; a dăula ”a-i rupe cuiva oasele bătându-l”; deală ”lucru; treabă”; zoală ”trudă; osteneală; strădanie; frământare; caznă; ceartă; conflict; dispută; vrajbă”. 2. A RID ELA ”Căreia îi strălucesc Aripile”; cf. rom. rază; a râde; Rada, Radu (n.); Arad, Oradea (loc.); latin. radio ”a avea raze; a arunca (a împrăștia) raze; a încinge cu raze; a străluci; a scăpăra”; ala ”aripă”. Iată de ce, cunoscuta statuie ”Victoria din Samothrake” are aripi!

     Că insula fusese cândva teritoriu tracic o spune însăși denumirea ei, SAMO THRAKE, care înseamnă ”Ce aparține Thraciei”; cf. latin. sumo ”a lua; a-și asuma; a-și atribui”.
     În fine, cu totul, ARIDELA înseamnă ”Strălucire; Ardență; Impetuozitate; Vrednicie; Vitejie; Avântat; Înaripat”; cf. rom. ardoare; ordie, urdie ”oaste”; erodiu, irodiu ”bâtlan”; alban. rrezellues ”strălucitor”.
     Rangul împărătesei, de Mare Preoteasă a Soarelui și de Căpetenie a Amazoanelor, a dus, de la ARIDELA, în mitofolclorul românesc, la Irodia - Crăiasa Zânelor, Doamna Ielelor.

     Etnobotanica Magică

     Printre plantele medicinale dacice, consemnate de autorii antici, se numără și AURIMETTI, cu varianta AURUMETTI, care, conform limbilor atlantă și tracă, suportă mai multe traduceri: 1. AURI METTI ”Părul Crăiesei”; cf. latin. era ”regină; stăpână; doamnă”; rom. miță ”smoc de păr sau de lână”; miț ”lână de miel”; moț; grec. mythos ”fir”. Cu siguranță, planta respectivă este cea denumită de Români părul-fetei sau părul-Maicii-Domnului, iar științific Adiantum capillus-veneris.

     2. AURI METTI ”Părul de Aur”; cf. rom. aur; miță; miț; moț; grec. mythos. De la acest tâlc, în miturile elene, AURI METTI s-a transmis în legendele, distorsionate, ca Firul Ariadnei și ca Lâna de Aur, căutată de Argonauți.
     3. A URI MET-TI ”De-odată cu Zorile; În Timpul Dimineții”; cf. rom. oară ”dată”; lat. hora ”oră; ceas; moment; zi; anotimp; timp”;. Matuta - divinitate italică a Dimineții, identificată mai târziu cu Aurora. Tracii o mai numeau și RO-RAMIS ”Strălucitoare (Curată) ca Roua”; cf. rom. rouă; latin. ros ”rouă”; rom. aramă.
     4. AURIMETTI / AURUMETTI ”Strălucire; Slavă; Cinste; Vrednicie; Vitejie”; cf. rom. urmuz ”mărgea de sticlă imitând perla; mărgăritar (bot.)”; olmaz ”diamant trandafiriu”; grec, eremites, latin. eremita ”eremit; pustnic; sihastru”; ital. armata ”armată”.

     Crăiasa cu Părul de Aur

     Împărătesei Ariadne i se mai spunea și BER ENIKE ”Cu Părul Revărsat”; cf. rom. păr; fir; perie; alb. bar ”iarbă”; rom. înec; a se îneca. Același supranume era înțeles și ca BERE NIKE ”Stirpe Nobilă; Viță Puternică; Victoria Neamului”; cf. rom. văr; arom. fară ”neam; familie”; alban. fare ”sămânță; gen; soi; fel”; rom. nuc(ă); grec. Nike - Zeița Victoriei.  La un loc, BERENIKE însemna ”Forță; Hărnicie; Vitejie”; cf. rom. poruncă; barangă ”lup bătrân, care urlă primul într-o haită; taurul cel mi mare și mai puternic dintr-o cireadă; om care strigă tare”; vrenic (pop.) ”vrednic”; vornic; Parâng - masiv muntos.
     O legendă post-atlantă spunea că, după ce se trezea din somn, împărăteasa obișnuia să-și desfășoare părul de aur și să-l pieptăne, iar de la strălucirea părului său se lumina de ziuă. Altă legendă povestea că, plecând soțul său la război, probabil în campania de cucerire a Indiei, Ariadne le-a jurat Zeilor că, dacă acesta va învinge, își va tăia minunatul păr și-l va oferi râului sacru, care curgea prin apropierea palatului de la TERGAISTAI, Târgoviștea de astăzi. Întorcându-se împăratul Dionysos victorios, crăiasa și-a ținut jurământul. De atunci, râul s-a mai numit și AURU-METTI ”Părul (Fire) de Aur”, hidronim transformat odată cu trecerea vremii în Ialomița. De altminteri, râului i se mai spune popular Galbenu. Totodată, ca să asigure în continuare lumina din zori, Zeii au ridicat părul de aur din apă și l-au pus pe cer, creând astfel constelația Părul Berenicei.

     La Greci, cum am scris mai la deal, au apărut de la întâmplările de demult miturile cu Firul Ariadnei și cu Lâna de Aur căutată de Argonauți.

     De la Atlanți, la Daci

     Planta medicinală dacică, AURIMETTI sau AURUMETTI mai avea și alte sensuri, unele privind magia. Astfel, AU RIM ETTI sau AU RUM ETTI se mai tălmăcește și prin ”Care Răul (Stricăciunea) alungă (fugărește)”; cf. rom. aia; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. a râma; râmă; alban. rremuje ”neorânduială; dezordine; gălăgie; deranj”; rom. a hăitui; iute.
     Fie din pricina desfrâului în care se scălda, fie și că le era dușmancă, Roma era denumită de Daci RIM sau RUM ”Stricăciune; Urâțenie; Răutate”. De aici denumirea medievală românească a Romei, Râm. Cum se știe, celebra afirmație a cronicarului Grigore Ureche, ”de la Râm ne tragem”, a creat o adevărată isterie națională, ducând la tulburări psihice ca latinomania și latinopatia, care mai fac și astăzi victime. Noroc că soarta ne-a binecuvântat și cu învățați ca B. P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, Vasile Pârvan și alții.
     Așadar, sărbătoarea Divinei Bendis de la începutul lunii Mai a fost înțeleasă și ca AU RIM ETTI ori AU RUM ETTI ”Care îi fugărește (alungă)  pe Romani”. Fie că în acele zile a început războiul decisiv împotriva Romei, fie că atunci au fost alungați Romanii peste Dunăre, sărbătoarea a rămas la Români sub denumirea de Arminden, Armindeni sau Armânder. Eufemistic, istoricii decrepiți numesc acest eveniment epocal ”retragerea aureliană”. Să nu uităm că Dacia a fost prima provincie cucerită de Romani care s-a eliberat din Imperiul acestora!

                                   Bendis-Nike, într-un basorelief de la Tomis-Constanța

     Lingvistica românească a avut și are nu doar latinopați ci și slavopați, așa că denumirea de Armindeni a fost considerată ca provenind din Ieremiinu-dini ”Ziua lui Ieremia”, deși acest sfânt abia dacă e pomenit în Biserica Ortodoxă Română, iar în popor personajul este cunoscut doar că a dat cu oiștea în gard!
     Arminden, cu forma veche Armânder, nu vine doar din AURIMETTI / AURUMETTI ci și din ROMAN-DIOLA ”Câștigătorul Războiului; Victoria în Lupte; Învingătorul Vrăjmașilor”; cf. rom. a rămâne ”a lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge”; a dăula ”a-i rupe cuiva oasele bătându-l”; zoală ”ceartă; conflict; dispută; ceartă”; alban. djall ”diavol, drac”.
     Așadar, etnonimul nostru, ROMÂN, înseamnă ”Învingător”. În acest sens, nu mai trebuie propusă, sub niciun motiv, schimbarea denumirii de România în Dacia, cu toată dragostea pe care le-o purtăm strămoșilor noștri antici.

     De la Daci, la Români

     ROMANDIOLA este denumirea Țării Românești, într-un memoriu înaintat de iezuitul maghiar Istvan Szanto Curiei Papale, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Am văzut mai sus ce înseamnă. Dar, în același memoriu, mai sunt două variante ale denumirii Țării Românești, anume ROMANIOLA și ROMANIOLIA. Tălmăciri: ROMAN IOLA / ROMAN IOLIA ”România Strălucitoare; România Ardentă; România Înaripată; România Magică; Romanii de Sus; România Măreață”; cf. rom. Iulie; Iele, Ilioaie (mit.); uliu; latin. ala ”aripă”; alban. yll ”stea; astru”; jele ”coamă”. Foarte probabil, tâlcul de ”Romanii de Sus” are rolul de a-i fi deosebit de ”Romanii de Jos”, adică Italicii, aflați geografic la Sud. Din nefericire, confuzia între etnonimele Roman și Român a dus la blasfemia că ”de la Râm ne tragem”. În documentele românești medievale, Romanii apar ca Râmleni.
     De parcă n-ar fi destul, ticăloșii de Romani, cu Traian al lor, continuă să ne pângărească imnul național, unde Dacii și regele-erou Decebal nu sunt pomeniți! Sărmana noastră țară, ți-or fi de ajuns sute de ani de umilințe!
      În mai multe texte dacice, ignorate de istoricii conformiști, este pomenit și marele rege care a eliberat Dacia de Romani, cu numele de ROMAN, ROMANCH sau LOMAN ”Strălucitorul; Salvatorul”; cf. rom. rumen; lumină; a (se) lumina; liman. Așa este înscris și pe un opaiț descoperit în ruinele cetății de la Drobeta.

     În celebrul poem germanic ”Cântecul Nibelungilor” el este pomenit ca ”Ramunc, ducele din Țara Valahiei”. RA MUNC înseamnă ”Cel Vrednic; Care muncește”; cf. rom. muncă; a munci; alban. mung, germ. Monch ”călugăr; monah”. De la slăvitul nume limba noastră a moștenit Româncă, dar și rumân ”șerb; țăran legat de glie”.
     Tot în ”Cântecul Nibelungilor”, același erou este pomenit și sub numele de SIGEHER, de la S-IGHE HER ”Cel mai Mare Domn”; cf. rom. se; agă; oca; uică ”unchi; bade; nene”; chir ”domn; stăpân; jupân”; latin. herus ”domn; stăpân; suveran”. Ar mai fi o traducere, care a dus la legenda celebrei săbii Excalibur, în Europa Occidentală medievală: SIGHE HER ”Sabia Magică”; cf. sica - sabia dacică; rom. cegă; har; alban. hir ”farmec”. Dar despre toate acestea, altădată, când în ”Sfântul Graal” va veni iarăși vremea Daciei Libere...

                                                                                                     Adrian Bucurescu

   

          Gedi

Pe colnic, pe vale și pe luncă
Toate crengile au înălbit.
Cu busuioc proaspăt cineva aruncă
Stropi de apă vie din Răsărit.

Pusă-n apă, Gedi tot văzduhul
L-a răsfirat până l-a primenit.
Într-un soc cântă-n neștire cucul
De noroc, de nenoroc, de ursit.

Gedi aiasma din fulger stârnește
Peste primăvara azurie.
Se aude iarba cum crește
Și cum dă-n floare vița-de-vie.

Tu, Gedi, nestemată a Geților,
Între toate de taine plină,
Nu cumva ești doar visul poeților
Visată cu ochii deschiși, pe lumină?

                                Adrian Bucurescu

Moment zgubilitic

          Gigi de la Sculărie


Și-am zis verde romaniță,
Romaniță și o fiță,
Colea-n vale-n grădiniță
Paște capra lui Gheorghiță,
Paște, Paște și Crăciun,
Priponită de-un perciun.
Lele, perciunul s-a tuns,
Capra lui Gheorghe s-a dus.
Aleargă și fugi, Gheorghiță,
Că-ți scăpă capra-n alviță!
Și când ți-e lumea mai dragă,
Capra vrea să bea și bragă.
S-a dus la naiba concedul,
Căci s-a nărăvit și iedul,
Și vrând să fie model,
Behăie doar ca-n Bruxelles,
Dar, political correct,
A-ncremenit în proiect.
De ciudă și de necaz,
Gigi ronțăie un praz,
Iar gagica lui, Romina,
Sare gardul cu prăjina,
De parcă n-avea pârleazul!
Gigi s-a-necat cu prazul.
Până să vină Salvarea,
I-au ținut și lumânarea.
Noroc cu-o babă din sat,
Că de praz l-a descântat
Și i-a dat pe gât cu gaz,
De-a scăpat Gigi de praz.
 
       
                    Adrian Bucurescu

         
                    Un cenzor, monitorizând Centenarul

Mărturii despre Tracii Nordici

Întrebându-i pe toți, comandantul Hanibal, care se deosebește prin armele specifice patriei sale,
aruncă acum torțe fumegânde cu smoală aprinsă,
acum atacă neobosit cu țăruși, lănci, pietre
sau sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă și care
sunt de două ori vătămătoare
pe care le scoate mereu din tolba sa perfidă,
întocmai ca un Dac din ținuturile războinice ale ținutului getic
care, bucuros că și-a ascuțit săgețile cu veninul din patria sa, le
aruncă pe neașteptate la țărmurile Istrului cu două nume.

                                  Silius Italicus, Punica

În apropiere de Rin izvorăște Istrul cel sacru,
care se îndreaptă spre Răsărit până la Pontul
Euxin, unde își varsă cu zgomot toată spuma apelor sale
prin cinci guri în jurul (insulei) Peuce.
În partea sa dinspre Miazănoapte, se întind răspândite
numeroase triburi până la intrarea Lacului Meotic;
Germani, Sarmați și Geți și Bastarni
țara imensă a Dacilor, Alanii cei viteji.

                                  Dionysos-Periegetul, Orbis Descriptio

Lupta cu Cenzurozaurul

                               

Grădina suspendată a nopții

Ca o războinică zână din cer
Luna se preface într-un hanger.
Petalele stelelor cântă și strălucesc,
Pe răzoarele nopții troițe străvechi străjuiesc,
Și pe ele tărtăcuțe aurii s-au cățărat,
Spicele chihlimbar au scuturat.
O cicatrice taie cerul în două.
Din ochii Preacuratei picură rouă.
Între grădina de jos și suspendata grădină
E un schimb permanent de nocturnă lumină.
Mânjii aleargă pe Calea Laptelui.
Luna Nouă sclipește ca un hanger gălbui.


                                            Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

     ... Zei cerești, țineți departe de mine această nebunie,
     și anume ca, printr-un dezastru care i-ar putea pune în mișcare pe Daci și pe Geți...

                                                    Lucanus din Cordoba, Pharsalia

     Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
     și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
     nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
     iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
     dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
     de Marte, care se află foarte aproape de mine,
     iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușmani.

                                                     Publius Ovidius Naso, Tristele

     Tracia este locuită de un singur neam de oameni, Tracii, având fiecare alt nume și alte obiceiuri. Unii sunt fioroși și cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales Geții. Acest lucru se datorește credințelor lor diferite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alții socotesc că, deși nu se vor mai întoarce, ele totuși nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alții cred că sufletele mor negreșit, însă că mai bine e așa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse nașterile și jeliți nou-născuții; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare și le cinstesc ca pe niște lucruri sfinte prin cânt și joc.

                                                    Pomponius Mela, De Chorographia

La Dionysos

Arhanghel al malinconiei,
Ce zâmbetul nu-și stăpânește,
Născut din lutul României,
Măria Ta, spre noi privește!

Stăpâne din olat de stele,
Cu plete viforând lumină,
Ascultă păsurile mele,
Și de tristețe mă alină!

Tu, domn al cetelor de îngeri,
Cu ochi de foc și braț de piatră,
Eu rogu-te acum să sângeri
Trei picături la noi în vatră!

Că sângele divin de pică
În cruda secetă din țară
Pe cei ce suferă-i ridică
Iar pe scârbavnici îi doboară.

Arhanghel al malinconiei,
În vin divin prefă-ne amarul,
Sfărâmă cupele mâniei
Și dă-ne nouă azi nectarul!

Tu, Domn-al-Zorilor-ca-Focul,
Măria Ta, spre noi privește
Și sublimează-ne norocul
De-a înflori pe românește!


                               Adrian Bucurescu

Zalmoxis, Zeul Purtător de Biruință

                  

                                O AGHI OS GHEOR GHIOS 

               Viteazul  care învinge Demonul

Primul Basarab, pe tronul Indo-Europei

          Istoria Atlanților

                                                        Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
                                                        Țara mea de glorii, țara mea de dor?
                                                        Brațele nervoase, arma de tărie,
                                                        La trecutu-ți mare, mare viitor!

                                                              Mihai Eminescu - Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
                                                                             
                             
     Sărmanul Dionysos

     În dicționarele latine, Bassareus este trecut ca un epitet al lui Bacchus, Zeul care, la Greci, era numit Dionysos. Ținând cont că în alfabetul latin, U și V se notau cu același semn, epitetul poate fi citit ca BASSAREVS, etimon limpede al numelui dinastiei voievodale a Țării Românești. Așadar, ideea lansată de unii ageamii că Basarabii ar fi fost de origine cumană este una dintre cele mai ticăloase și cretine, iar cererea de a-i dezgropa pe primii noștri voievozi, ca să se dovedească stupida afirmație este o blasfemie.
     Cum se știe, anticii îl considerau pe Dionysos Trac, așa că e timpul să-l reintegrăm în istoria noastră.
     Am arătat în primele episoade ale acestui serial cum a fost creat Primul Imperiu Atlant, din regatele aflate în stânga și în dreapta Dunării, consfințit prin căsătoria prinților Poseidon și Kleitho, nemuriți în cuplul statuar denumit ”Gânditorul și Femeia lui”, aparținând culturii Hamangia. De la această uniune a apărut și unul dintre cele mai vechi nume al țării noastre, DA KIA ”Două Divinirăți; Două Domnii; Două Teritorii”; cf. rom. doi, două; alban. dy ”doi, două”; huj ”zeu; divinitate”; hoje ”fagure”; grec. gaia, gea ”pământ”. Totodată, D-AKIA avea sensul și de ”Cea Divină”; cf. rom. de; grec. aghia ”sfântă”.
     Într-un timp relativ scurt, urmașii lui Poseidon și Kleitho au cucerit un teritoriu imens, cuprinzând toată Europa, Vestul Asiei și toată Africa. Acest Prim Imperiu din istoria lumii a fost împărțit în zece regate, din care, în urma războaielor de secesiune declanșate de Egipt, Statul Nordic a mai rămas cu doar șase țări. De aceea, un supranume al prințului moștenitor a fost DION Y SIS ”Dintre cei Șase”; cf. rom. dein (arh.) ”din”; ei; șase. A rămas de mic orfan și de mamă și de tată, căci Eurydike și Ion-Orfeus pieriseră în împrejură tragice.
     Până ce să ajungă adult, apt de a prelua frâiele împărăției, principele a fost crescut de Marea Preoteasă a Soarelui, denumită în izvoarele antice INO, THERMODOUSA și LEUCOTHOE. Desigur, a fost crescut în lux, ca orice fiu de împărat.

     Deocamdată, nu avem de unde ști câți ani avea prințul când Marea Preoteasă a fost ucisă pe câmpul de luptă, în Africa. Cert este că o sursă antică îl pomenește ca rege al Dacilor, ”care stăpânea șase locuri”, sub numele de PET O POR IANUS ”Fiul Vrednicului (Cinstitului) Ion”; cf. rom. făt; latin. purus ”pur; curat; cinstit;virtuos”; rom. Ion - titlul voievozilor din Țara Românească și Moldova.

     Secrete Mistice

     Cum am mai menționat, limba atlantă era foarte bogată în sinonimie, omonimie și paronimie, sensurile fiind limpezite prin tonuri, accente și pauze. Așadar, iată cum se traduce teonimul străvechi:
     1. DI WONUSO ”Cel Nefericit; Cel Înrăit”; cf. rom. de; ponos; latin. finis ”sfârșitul vieții; moarte”; rom. jivină; joavină. DIWONUSO este cea mai veche denumire a împăratului, datând din veacurile XIII-XII î.e.n.
     2. D-ION YSOS ”Din Ion descinde; Din Cel Magnific se trage”; cf. rom. de; Ion - titlul voievozilor; alban. hyjni ”zeu; divinitate”; rom. a ieși; alban. josh ”a atrage”;

     3. DIO NYSOS ”Domnul Vrednic; Suveranul Curat (Cinstit)”; cf. rom. zeu; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; rom. naos; naș; latin.  nisus ”sforțare; efort”; nus ”minte; inteligență”; alban. nuse ”mireasă; noră”.
     4. DION YSOS ”Cântărețul Măiestru; Maestrul de Ceremonii; Conducătorul Ceremoniilor”; cf. rom. doină; a doini; taină; Iisus; alban. joshje ”atracție; seducție; ispitire; fascinație”; rom. doinaș; Densuș - sat cu un templu dacic, transformat în biserică; Donose, Tănase (n.); ital. danza, germ. Tanz, franc. danse ”dans”.
     5. DION Y SOS ”Cel din Cetatea Cântecelor (Ceremoniilor; Misterelor)”; cf. engl. town ”oraș”; ai; alban. saze ”lăută; cântec”.
    6. DIO-NYSOS ”Zori de Ziuă; La Începutul Zilei; Care îmboldește (patronează) Lumina”; cf. rom. ziuă; lat. dies ”zi, ziuă”; alban. nis ”a începe; a declanșa; a porni; a pleca”.
     La Romani, Dionysos era numit BACCHUS, denumire formată din BAC CHUS ”Domnul Minunat (Divin)”; cf. slav. Bog ”Zeul Suprem; Dumnezeu”; rom. frumoasă coz ”extraordinar de frumoasă”; alban. kishe ”biserică”. La un loc, BACCHUS se înțelegea și ca ”Îndrumătorul; Întremătorul; Forța”; cf.  rom. făgaș;; bugă ”instrument cu sunete grave, folosit la Plugușor; fag; Bicaz - râu, chei și loc.; Buhuș (n.); Buhuși (loc.).

     Tălmăciri în Toate Chipurile

     În Etruria, țară ce rămăsese în Imperiul Atlant, conducătorul divin este consemnat sub denumirile de FUFLUNS sau PUPHLUNS. Iată cum se traduc numele eroului:
    PUPH LUNS ”Preot al Lunii; Lună Plină”; cf. rom. popă; puf  ”esență; lamură”; Luna; PUPH'LUNS ”Strălucire”; cf. rom. papalungă ”pădădie”; germ. Poplin ”poplin; țesătură lucioasă”; ”Minune; Grozav; Primejdie; Lovire”; cf. latin. papilio, -onis ”fluture”; cf. rom. bulboană; bobârnac; Bobâlna - deal și loc.; ”Interdicție; Blestem; Vrajă; Amețeală; Fascinație; Atracție; Poftă; Ispită; Slăbiciune; Sfărâmare”; cf. rom. bubulină ”iubită; amantă; femeie durdulie”; pulpan ”copan de pasăre”; fofoloancă (reg.) ”prostituată”; pipernicie; bolovan; latin. papilla ”sfârcul țâței; țâță; bubuliță; boboc de trandafir”; ”Dezechilibru; Alunecare; Cădere; Decădere; Necaz; Greutate; Bagaj; Transport”; cf. rom. a se bălăbăni; pulpană; baborniță; paporniță; plăvan.
     BAS SAREVS ”Care (se) crește; Care se înalță; Cel Avântat; Cel Vijelios; Vârtejul; Cel Primejdios; Cel Războinic; Cel Viteaz; Cel Vrednic; Cel Cinstit Cel Slăvit”; cf. .rom. pe; germ. was ”care; cine; ce”; rom. a sări; șiră; șură; sireap; șiroi; a șiroi; Sorbul Mărilor (mit.); sârbă - dans pop.; zarvă; zurbă; zuluf; a (se) surpa; fecior; fecioară; pasăre; pojar; pajeră, pajură; Paciurea, Pecioara (n.); latin. passer, -eris ”vrabie”; span. bizarro ”mărinimos”; ”Cel Năzuros; Cel Schimbător; Cel Întors; Cel Răsucit”; cf. rom. zaraf; germ. Schraube ”șurub””Cel Ciudat; Cel Fermecat; Cel Frumos; Care atrage”; cf. rom. a sorbi; bujor; franc. bizzare ”bizar; ciudat; straniu”. În legătură cu primul sens, să ne amintim că Dionysos a fost crescut de Marea Preoteasă a Soarelui.

     Când intri în Gura Lumii

     Românii spun că, dacă intri în gura lumii, nimeni nu te mai scoate. Așa se întâmplă și cu eroul acestui episod. Pentru vulg, Dionysos-Bacchus este doar un zeu al vinului, în special al beției, vinovați de această bârfă fiind mai ales Grecii și Romanii antici, cu panteonul lor plin de crime și de desfrâu.  Dar cum s-a ajuns la acest ”dar al beției”?
     Cea mai veche atestare a numelui divin este, cum am văzut mai la deal, DIWONUSO, ce va fi fost format din DI WONU SO ”De la (pe) Apele Minunate (Întremătoare)”; cf. rom. de; bine; fain;; pâine; fân; alban. shi ”ploaie”; germ. See ”lac”; engl. sea ”mare”. Aceste ”Ape Minunate” erau râul NAPARIS și lacul SARATOKOS, astăzi Ialomița și Sărățuica, sacre în cultura preistorică și antică. De la TERGAISTAI, actualmente Târgoviște, unde mutase împăratul OEAGRUS capitala atlantă după Potop, prințul Dionysos mergea adesea de-a lungul râului sfânt până la afluentul acestuia, astăzi lac, unde se oprise capul tăiat al tatălui său, ION-ORFEUS. Spre sfârșitul domniei, DIONYSOS chiar a mutat acolo capitala, mai ales că era și locul natal al maicii sale, împărăteasa EURYDIKE.
     Dar sintagma putea fi înțeleasă și ca DI WON USO ”Căruia Vinul îi place; Care de Vin este atras”; cf. rom. de; vin; latin. vinum ”vin; struguri; poamă; vie”; grec. oinos ”vin”; alban. josh ”a atrage; a momi; a seduce; a ispiti; a fascina”; uzo ”uzo; mastică”; egipt. oasis ”oază”; rom. vinaț ”un soi de vin”.

     La rândul său, BASSAREVS ”Strălucire; Luciu” se mai înțelegea și ca ”Apă; Băutură”; cf. rom. a văsări (reg.) ”a turna; a bea”; poșircă; Pasărea - un afluent al râului Dâmbovița și un afluent al Dunării; germ. Wasser ”apă”; Fisch ”pește”; Fischer ”pescar”; engl. fish ”pește”; fisher ”pescar”; rus. Peciora - fluviu în Nordul Rusiei; alb. vese ”rouă”; vesoj ”a picura rouă; a stropi”; boze ”bragă”; pus ”puț; fântână”.
     Și-uite așa a fost prefăcut strălucitul împărat atlant în cel mai mare bețiv din istorie!

     Arhanghelul Zorilor și al Primăverii

     Dintre cei patru Arhangheli slăviți de Geto-Daci, Dionysos patrona Dimineața, Primăvara și Răsăritul. I se mai spunea și OTHRYONAIUS ”Matinalul”; cf. rom. utrenie.  El este arhetipul lui Zorilă, din mitofolclorul românesc.
     În străvechime, sărbătorile închinate lui se desfășurau primăvara. În calitate de conducător al oastei, titlul de BAS SAREVS se mai traduce și prin ”Căpetenia (Capul) Războinicilor”; cf. rom. baci; fes; engl. boss ”conducător; cap; căpetenie”; turc. pașa ”pașă”; rom. sireap ”crud; rău; neîmblânzit; fioros; năvalnic”; sirepie ”ferocitate; sălbăticie”; a se sirepi ”a se sălbătici; a se înrăi”; șarpe; zurbă. Titlul de BASSAREVS a dus și la basmul ”Vizor, Craiul Șerpilor”, cules de Ion Pop-Reteganul. De altminteri, printre animalele simbolice ale eroului figura și șarpele. De aici putem afla una dintre sărbătorile lui, moștenite de Români, anume Ziua Șarpelui, ținută la 17 Martie. În această zi se consideră că ies șerpii din pământ, după hibernare. Aceeași sărbătoare se mai numește și Alexe Boje, Alexiile; Teple Alexe, Sfântul Alexie - Omul lui Dumnezeu cel Cald, Alexiile - Corn Înflorit și Cuviosul Alexie - Omul lui Dumnezeu. Numele acestui sfânt al încălzirii vremii, al înfrunzirii și înmuguririi plantelor și ocrotitorul gâzelor și gadinelor vine cu siguranță de la LOXIAS, epitet al lui Dionysos, trecut mai târziu asupra lui Apollon, Am văzut mai la deal că împăratul mai stăpânea doar șase țări, ”șase locuri”; și LOK SIAS tot aceasta înseamnă. Dar nu e doar atât.  Atlanții le atribuiseră celor Patru Arhangheli câte un sfert dintr-o zi întreagă, care începea să fie socotită de la Miezul Nopții, cum a rămas până astăzi. Așadar, Dionysos își prelua rolul de patron la ora șase, când începe să se lumineze la începutul primăverii.
     La un loc, LOXIAS se traduce prin ”Luminosul; Strălucire”; cf. rom. a luci; luciu; laciă (reg.) ”grasă”; latin. lux, lucis  ”lumină; lumina zilei; viață; ieșire la lumină; salvare; ajutor; podoabă; glorie”; luxus ”lux; fast”. De aceea, ultima lui reședință s-a mai numit și HELIS ”Strălucitoarea; Luminoasa”; cf. rom. a (se) încălzi; grec. Helios - Zeul Soarelui. Era vestit prin frumusețea neobișnuită a pletelor sale.

    Geții l-au cinstit mereu pe divinul Dionysos. În ruinele cetății Tomis a fost descoperit un frumos cap de statuie a lui.
    Revenind la sărbătoarea Alexiile - Corn Înflorit, trebuie spus că primul rege al Geților este consemnat sub numele de CHARN AB-ONTAS, ce se poate tălmăci și prin ”Cornul cu Flori; Cornul Înfloritor; Cornul Abundenței”; cf. rom. corn; latin. ab ”de la”; grec. anthos ”floare”; latin. abundo ”a se revărsa; a fi din belșug; a prisosi; a fi bogat”.

     Misterele Dionysiace

     Obiceiurile dionysiace, pe care Geții le țineau primăvară, au fost transferate de către Tracii de Sud toamna, când se culegeau strugurii și fierbea mustul, tocmai pentru că domnul era în general slăvit ca patron al viței-de-vie. După ei s-au luat și Grecii și Romanii, creând un cult fals, după ureche.
     Ceremoniile au căpătat un caracter orgiastic. Se desfășurau noaptea, la lumina plăpândă a torțelor aprinse. Răsuna o muzică zgomotoasă, sunetele asurzitoare ale tălăngilor de aramă, bubuitul cimbalelor și acordurile înnebunitoare ale fluierelor, cavalelor și cimpoaielor. Tracii dansau, urlând frenetic. Exaltați, participanții se prindeau într-o horă amețitoare, întinsă pe munți, pe dealuri sau pe coline.

     Preotesele zise BACCHANTES purtau veșminte stranii, denumite BASSARI, după cât se pare lungi, fluturânde, făcute din blănuri de vulpe, iar peste ele piei de căprioară, și pe cap coarne, în cinstea celui ce se mai numise și CARN AB-ONTAS. Uneori dansau complet goale. Părul le fâlfâia învolburat, în mâini țineau șerpi, în amintirea Craiului Șerpilor, și agitau pumnale sau thyrsuri, ale căror vârfuri de lance erau ascunse sub iederă. Dezlănțuite, ajungând în culmea exaltării, preotesele  se aruncau asupra animalelor de jertfă, le înșfăcau și le sfâșiau, smulgând apoi cu dinții carnea sângerândă și înghițind-o crudă. Aceste sărbători, numite și Bacchanalia, au fost interzise de Senatul Roman în anul 186 î.e.n.
   
     Cucerirea Indiei

     Cum am văzut în episodul intitulat ”Războaiele de secesiune”, pe vremea când prințul Dionysos era copil, Imperiul Atlant mai rămăsese doar cu șase regate. Dar chiar și în timpurile cele mai înfloritoare ale împărăției, granița de Răsărit era pe valea Kathmandu, unde se află astăzi și orașul nepalez omonim. Din forma actuală, se poate presupune că prin KATH MANDU se înțelegea ”Marginea (Capătul) Lumii”; cf. rom. hat ”hotar”; cută; gata; latin. mundus ”univers; cerul; suprafața pământului; omenirea”. De aceea, titlul eroului, acela de CHARN AB-ONTAS, a fost interpretat și ca ”Împăratul (Conducătorul) Indiei”; cf. rom. corn (arh.) ”imperiu; stăpânire; putere”; coroană; a (se) încorona; grec. kranion, latin. cranium ”craniu”; Hindustan - una dintre denumirile Indiei. După cucerire, noua regiune de Răsărit s-a numit ANDIO ”Prelungirea; Extremitatea”, ce se poate referi și la aspectul acelei peninsule; cf. rom. undă; India; alb. ende ”încă; mai”. Poate că și denumirea de PAKISTAN  vine de la unul dintre titlurile împăratului, BACCHUS.

     Cu siguranță, India a fost cucerită cu ajutorul locuitorilor din Asia Mică, numiți și Hitiți, căci între sanskrită și hitită există mari asemănări, nu doar lexicale ci și gramaticale. Așa se va fi constituit și familia limbilor zise ”indo-europene”, în realitate atlante.
     Era începutul unei noi extinderi a Imperiului, care se va povesti într-un episod viitor.
     Am încercat să fiu cât mai limpede. Ar mai fi multe de spus, o carte întreagă, despre viața și domnia împăratului Dionysos. Deocamdată, închei aici, nădăjduind că nu i-am obosit pe cititori.


                                                                                                          Adrian Bucurescu                                                                                     

Unde-or duce toate?

Unde-or duce toate drumurile tale,
Românie tristă ca o stână-n zloată?
Drumuri asfaltate, drumuri de tarlale
în spre ce aleargă, oare ce hram poartă?

Pe un drum de seară dorul meu colindă
și nu-și mai găsește dragostea cea rară.
Nu credeam vreodată să se mai aprindă
patima cea dulce, stinsă într-o seară.

Licurici și greieri nopții-i dau onorul,
dintr-un nor de lapte iese spelbă Luna.
Prăfuit e drumul, întristat e dorul,
dusă-i tinerețea pentru totdeauna.

Dacă nu se știe înspre ce aleargă
drumurile-ntinse, drumurile rare,
știu că o potecă firavă încearcă
să ajungă cerul care fuge-n zare.

                             
                                   Adrian Bucurescu 

Fluturele

          Mitologie românească

     Printre antroponimele tracice atestate se numără și PLATOR și PLATURA, care înseamnă ”Înălțime; Ridicare; Zbor; Înaripat”; cf. rom. vultur; fluture; a flutura; Boldur (n.); Blidaru - fortăreață  pe un deal din complexul de la Sarmizegetusa; alban. flete ”aripă”;  flutur ”fluture”;  fluturoj ”a zbura; a flutura; a fâlfâi”;  fluturues ”zburător”. Așadar, și Românii și Albanezii, neamuri tracice, au moștenit denumirea fluturelui de la strămoșii antici.
     Podoabele de pe aripi și faptul  că vestește primăvara îi atrag simpatia oamenilor, mai ales a copiilor. În credința că-l pot face să se oprească din zbor și să se așeze pe flori sau pe iarbă, cei mici recită Cântecul Fluturelui:
Fluture,
Fluture,
Flutură pe buture,,
Flutură pe floare,
Flutură sub floare!
Fluture,
Fluture,
Fluture, pune-te:
Pune-te pe punte,
Pune-te sub punte!
Fluture,
Fluture,
Flutură pe foaie,
Flutură sub foaie!
     În unele ținuturi, se crede că ”toate sufletele curate și cu deosebire ale copiilor mici se prefac în fluturi pe Lumea Cealaltă”. Din Celălalt Tărâm sufletele vin în lumea aceasta în chip de fluturi: ”Uneori, sufletele răposaților vin pe la casele unde au trăit sub formă de fluturi. Aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor, dar și cu cei de o vârstă mai mare”.
     Într-o legendă din Sărățeni, județul Ialomița, se spune că la început fluturii erau oameni curați și vrednici, care trăiau înainte de Potop, muncind și slăvindu-L pe Dumnezeu. Atunci, Împăratul Ceresc, dorind să-i salveze de la înec, l-a trimis pe Arhanghelul Gavril să-i aducă de-a dreptul în Rai. Însă unii dintre ei s-au rugat Domnului să-i mai lase a adăsta pe lumea aceasta, neîndurându-se s-o părăsească. Și atunci, Dumnezeu i-a prefăcut în fluturi. În timpul Potopului, Arhanghelul Gavril a vegheat deasupra norilor, cu aripile pline de fluturi. Iar când s-au retras apele, a coborât cu ei pe pământ și le-a dat drumul printre florile care începuseră să se deschidă.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu

    

Ametistele

Iată liliacul într-un colț de grădină
Și-a pus o năframă învrâstată și nouă!
Pe flori și pe frunze picură lumină,
Soarele se botează în rouă.

Boabele de ametist pe îndelete
Spulberă aburii de amețeală,
Răsfirându-i în fuioare violete
Printre a glicinei beteală.

Florile dalbe-codalbe s-or coace
Într-un violet întunecat,
Pe când Luna cornul de răgace
Va ivi pe cerul înmiresmat.

Iar din crugul cerului va lumina
Cu ochii Săi divini de ametist
Și pe cei prigoniți îi va alina
Crist cel de dinainte de Crist.


                             Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geți

     Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediției sale împotriva Tracilor de dincolo de Haemus, după ce-a năvălit în țara Triballilor - despre care știa că se întindeau până la Istru și insula Peuce, din Istru, - cunoscând de asemenea și că ținutul de dincolo de fluviu se află în puterea Geților, ar fi înaintat până acolo și nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele Triballilor și se împotrivea încercării lui de a debarca). Atunci acesta, după ce intră în ținutul Geților, cuceri o cetate și se întoarse - cât putu mai repede - la el în țară...

     Pe timpul urmașilor lui Alexandru rege al Geților era Dromichaites. Acesta - după ce l-a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui -  i-a arătat mai întâi sărăcia lui și a neamului său, precum și traiul lor cumpătat. I-a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci (mai degrabă) să caute a se împrieteni cu dânșii. Iar după ce l-a cinstit ca pe un oaspe, a legat prietenie cu el și l-a lăsat să plece.

     Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al Geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus Geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de Romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Ilyria - a pustiit pe Celții care erau amestecați cu Tracii și cu Ilyrii și a nimicit pe de-a-ntregul pe Boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe Taurisci. 

    A existat și o altă împărțire a teritoriului (Daciei - n.n.) chiar din cele mai vechi timpuri; căci pe unii îi denumesc (autorii) Daci, iar pe alții Geți. Geții sunt cei care se întinde spre Pont și spre Răsărit, iar Dacii , cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.

                                                                                                      Strabon, Geographia

     

Iasomia de Madagascar

A venit în salon o prințesă moțată,
cu parfumul prea rar.
Își trage neamul această fată
tocmai din insula Madagascar.

În chip de stele și de clopoței,
cu sclipiri de cleștar,
fericește cu flori ochii mei
iasomia de Madagascar.

Cad pe gânduri, mă luminez,
mă aprind de al florilor jar,
căci eu de copil tot visez
să merg în insula Madagascar.

Și ochi-i închid, și se face că zbor,
că sunt un înger peste junglă hoinar,
trimis de zei să le-aduc în pristol
iasomie de Madagascar.


                              Adrian Bucurescu

Războaiele de Secesiune

      Istoria Atlanților

         Prințesa Thermodousa

     Tragica moarte a lui Ion-Orfeus a avut consecințe nu doar în Imperiul Atlant, ci pe toată planeta. Unele dintre ele, deși nu mai sunt cunoscute adevăratele motive, se resimt și astăzi. Imediat după dramaticele evenimente, Imperiul, care trecuse deja de Potop și de Marile Cutremure, a trebuit să răspundă la uriașe confruntări, atât spirituale cât și politice.
     După stingerea din viață a împăraților Eurydike și Orfeus, Preotesele Soarelui, care provocaseră moartea ultimului, au preluat conducerea. Salonai, frumoasa care fusese refuzată de împărat pentru Nunta Sfântă, a fost aleasă ca Marea Vestală,, primind titlul de THER'MO DOUSA ”Mai-Marea  Poporului; Conducătoarea Țării (Pământului)”, care însemna și ”Măreața (Înalta; Suprema) Preoteasă; Plină de Mărinimie; Cea mai Milostivă”; cf. rom. turmă ”cireadă; mulțime; grup mare de oameni sau de animale; (în limbajul bisericesc) mulțimea credincioșilor”; tărâm; țărm; duios; lat. dea; dis, deis ”zeiță”; Deus ”Dumnezeu; Zeu; domn; suveran”; grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”.

     Făcând parte din Ordinul Amazoanelor, învățase de mică să lupte. De altminteri, THERMO DOUSA se mai traduce și prin ”Conducătoarea Oastei (Cetelor); Războinica Absolută”; cf. rom. turmă; latin. turma ”escadron de cavalerie; ceată; cârd”; Deus ”D-zeu; domn; suveran”; dis ”bogat”.
     Fiind de neam mare, i se mai spunea, firesc, și INO ”Prima; Prințesa; Superioara”; cf. rom. una; Iana Sânziana, Ian Caloian (mit.); latin. Iuno - Iunona, Zeița Supremă; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate”; Hene (astr.) ”Luna”.
     Aleasă și regentă a Imperiului, Thermodousa l-a adoptat pe pruncul lui Ion-Orfeus și al Eurydikei, ce se mai numea și D-ION-YSOS ”Descendent din Ion”, crescându-l cu cea mai mare grijă, căci acesta urma, la maturitate, să conducă Imperiul. Scrierile antice care s-au mai păstrat confirmă că Ino l-a crescut pe Dionysos, și că tot ei i se mai spunea și LEUCOTHOE, nume care, rostit LE UCO THOE, se traduce prin ”Cea care l-a crescut (îngrijit) pe Domnul (Prinț)”; cf. rom. la; agă; oca; a ogoi; uică ”unchi”; tui - semn de învestire a voievozilor; lat. Deus ”domn; stăpân; suveran”.
     Ea însăși din stirpe nobilă, Marea Preoteasă era rudă apropiată a prințului moștenitor, așa cum sugerează alte traduceri ale numelui său: a) THER MODOUSA ”Mătușa (Ocrotitoarea; Salvatoarea) Suveranului”; cf. rom. țar; slav. țar ”rege; împărat”; rom. mătușă; mătăuz ”mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu agheasmă”; b) LEUCO THOE ”Mătușa (Salvatoarea) Domnului”; cf. rom. leică ”mătușă”; leac; a lecui; tui ”semn voievodal de învestitură”; latin. Deus.

     Nori Negri deasupra Împărăției

     Cutremurele și Potopul, care au dezechilibrat centrul Imperiului, au fost interpretate de locuitorii celor zece regate ca o pedeapsă a Zeilor pentru gravele abateri de la poruncile cerești și pentru desfrâul care cuprinsese întreaga societate. Tocmai împotriva acestei decadențe se ridicase Ion-Orfeus, plătind cu viața marea lui cutezanță. Nordul și Sudul au început să se acuze reciproc pentru această situație, amenințând stabilitatea instaurată cu mai bine de 24 de veacuri în urmă de întemeietorii Federației Atlante, Poseidon și Kleitho.
     În dialogul ”Kritias” al lui Platon se confirmă decadența în care ajunsese neamul ales și pedeapsa divină: ”Atunci când Zeul Zeilor, cel care domnește prin mijlocirea legilor și are însușirea de a vedea acest soi de lucruri, cugetând la decăderea la care ajunsese stirpea minunată, a hotărât s-o pedepsească spre a o struni prin învățătura ce i-ar da-o; El i-a adunat pe toți Zeii în cel mai de preț lăcaș al lor, fără îndoială cel ce aflându-se în centrul lumii dă vederea asupra a tot ce se săvârșește, și, după ce se adunaseră toți, le-a rostit această cuvântare: (sfârșitul dialogului lipsește).
     În treacăt fie spus, n-ar fi rău să ne gândim și la decadența îngrozitoare în care se bălăcește omenirea la ora actuală! Până când va mai răbda Cerul desfrâul, hoția și descreierarea oamenilor?
     Revenind la Atlanți, mai trebuie spus că certurile nu priveau doar moravurile, ci și deosebirile de rasă. Albii îi cuceriseră pe negrii din Africa, conducătorii din cele trei regate de Miazăzi fiind mereu Europenii. De aceea, nu e de mirare că în Egipt au fost descoperite mumii de faraoni cu părul blond. Așadar, profitând de faptul că moștenitorul Primului Regat, prințul Dionysos, mai avea până ce să ajungă adult, Egiptenii băștinași au hotărât să-și câștige independența deplină față de Europa. Acest act este confirmat și de o inscripție getică, descoperită în ruinele cetății Callatis, Mangalia de astăzi, ce mai poate fi citită și astfel: IOA N'KYR A DOS KYVD ALEFA A POMA. Traducerea: ”Cei Negri (Întunecați; Răi) să se despartă (să plece) de (de la) Albi s-au vorbit”; cf. rom. ăia; negru; negură; negară; latin. niger ”negru; de culoare întunecată; de moarte; jalnic; nefericit”; rom. a dus; alban. thyesoj ”a fracționa”; franc. dose ”doză”; latin. Aegyptus ”Egipt”; ital. copto, franc. copte ”egiptean”; rom. alb; alifie; latin. albus ”alb; luminos; favorabil”; oliva ”măslin; ramură de măslin”; rom. faimă; latin. fama ”vorba lumii; zvon; veste; părere generală”; grec. phemi ”eu vorbesc”.

     Într-adevăr, Egiptenii au început în secret să-și creeze o armată, incitându-i și pe Africanii din celelalte două regate, Nubia și Libia. Apoi au început să-i masacreze pe Albi, indiferent de rangul acestora din urmă.

     Furia Amazoanelor

     Amazoanele, urmașele co-fondatoarelor Federației Atlante, își păstraseră tot timpul privilegiile întărite de regele Poseidon, având propriul lor ordin religios și militar. Deocamdată, nu avem de unde ști dacă în cele 24 de veacuri ce se scurseseră până la Marile Cutremure și Potop mai avuseseră loc răzvrătiri în cele Zece Regate. Oricum, este clar că ele se antrenaseră în continuu, fiind capabile să asigure ordinea în Împărăție.

     Este lesne de înțeles cum au primit veștile despre răzvrătirea Africanilor. Desigur, și bărbații s-au pregătit de luptă. Astfel, sub conducerea regentei Thermodousa, o armată uriașă a pornit spre Sud, pe uscat și pe mare. Se poate spune că atunci a avut loc cu adevărat Primul Război Mondial din istorie!

     O Mare de Sânge

     Au cântărit foarte bine Africanii sorții de izbândă într-un război cu Europenii, ultimii fiind mai întâi de toate neobișnuiți cu căldura nemiloasă a acelor locuri. Totodată, deși erau codri deși și întinși și în Europa, aceștia nu prezentau nici pe departe primejdiile junglei. Fiind la ei acasă, Africanii au rezistat cu succes asalturilor Albilor, atât prin lupte de gherilă cât și în marile bătălii directe.
     Numele straniu al Mării Roșii sugerează că au curs râuri de sânge, revărsându-se de pe țărmurile egiptean și nubian, unde s-au dat cele mai grele lupte.

     Altminteri, nu s-a găsit până acum nicio altă explicație pentru denumirea acestei mări, apa ei, pe care am văzut-o cu ochii mei, fiind când azurie, când ca smaraldul.

     Doamna Albă din Namibia

     O pictură rupestră din Namibia a pus pe jar cercetătorii, negăsindu-i-se până acum nicio explicație. Celebra imagine, denumită în lumea științifică ”Doamna Albă din Namibia”, înfățișează o războinică albă, înconjurată de luptători negri. Desigur, doamna este însăși regenta THERMO DOUSA, al cărei nume se mai traduce și prin ”Cea cu Pielea Dalbă (Albă; Strălucitoare)”; cf. grec. derma ”piele”; rom. duios; lat. dies ”zi, ziuă”.

     Scena este cu totul revelatoare: Thermodousa, viteaza conducătoare a Atlanților, a pierit în luptă. Cu siguranță, odată cu ea vor fi pierit și mii de alți oșteni albi.

     Enigma Iberilor

     O altă pictură rupestră, tot din Africa, dezvăluie și ea o parte din evenimentele ce aveau să ducă la independența Africii. În imagine apar trei conducători din Sud și încă unu, ceva mai depărtat, acesta fiind liderul Sumerului, care, încurajat de ceilalți, s-a răzvrătit și el.

     Acești conducători simbolizează cele patru regate despărțite de Imperiul Atlant: Egiptul, Nubia, Libia și Sumerul. La rândul lor, animalele din imagine îi simbolizează pe Albii care colonizaseră Sudul: militari, negustori, lucrători etc. Denumirea lor generală era aceea de A BARI, cu mai multe înțelesuri: ”Cei Albi”; cf. rom. var; a vărui; ”Străini”; cf. rom. afară; ”Dușmani; Hoți”; cf. rom. fiară; a fura; ”Vinovați”; cf. rom. a pârî; ”Veniți; Intrați”; cf. rom. a (se) vârî; ”Pribegi; Fugari”; cf. rom. iepure. O piele jupuită de pe un animal semnifică masacrul populației europene de către aborigeni.
     Atenție: și animalele din scena cu Thermodousa înconjurată de negri sunt toate albe!
     Toți Albii care au scăpat de furia răzvrătiților s-au refugiat și s-au stabilit definitiv în Europa, iar de la ei a rămas denumirea de Iberia a două ținuturi, unul în Caucaz, iar celălalt în peninsula din Sud-Vestul continentului nostru. Ei sunt strămoșii actualilor Georgieni și Basci, ale căror limbi se deosebesc de cele zise ”indo-europene”. Din partea Atlanților de Nord, A BARI avea mai ales tâlcul de ”Pribegi; Imigranți; Fugari”; cf. rom. afară; iepure.
     O vreme, sub domnia lui DIONYSOS, Primul Imperiu va rămâne doar cu șase regate. Apoi, în frunte cu gloriosul împărat MARKO, Atlanții au pornit la cucerirea Americilor. Cât de curând, va fi istorisită și această grandioasă epopee a strămoșilor noștri.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

Livada de piersici

Ne-am întâlnit în livada de piersici.
Era în zori de Duminica Tomii.
Razele Soarelui se zvăpăiau,
în flori rozalbe se gătiseră pomii.

Cucul vestea câți ani mai trăim,
nici tu, nici eu nu-i număram.
Roua pe iarbă se argintea,
beți de iubire ne sărutam.

Demult livada s-a înțelenit,
ciulini și măceși au șters cărările.
Îmi amintesc ce mult ne-am iubit
și cum ne-au pierdut depărtările.

Din când în când în vise mi-apari.
Nelămurit, în urmă privesc:
Dacă piersicii florile-și scutură,
ce rost mai are să-mi amintesc?


                                      Adrian Bucurescu

     Să nu fiți iertați niciodată, latinopaților, cu Nerva Traianus al vostru cu tot! 

 

Mărturii despre Traci

     Astfel Elenii i-au socotit pe Geți de neam tracic. Acești Geți locuiau și pe un mal și pe celălalt al Istrului, ca și Misii, care sunt și ei Traci - acum ei se numesc Moesi; și de la ei au pornit și Misii statorniciți în zilele noastre printre Lidieni, Frigieni și Troieni. Frigienii nu sunt altceva decât Brigii, popor tracic, ca și Migdonii și Bebricii, Medobitinii, Bitinii, Tinii și - socot eu - Mariandinii. Aceia au părăsit cu toții Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că acești Misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i-a pomenit Homer în versurile sale: ”El și-a întors privirea îndărăt, uitându-se la țara Tracilor îmblânzitori de cai și a Misilor războinici, pricepuți în lupta de aproape”. Dacă cineva ar înțelege aceasta ca privindu-i pe Misii din Asia, pasajul nu s-ar lega de context. A susține că (Zeus) nu și-a întors ochii de la Troia spre pământul Traciei și că nu a îmbrățișat dintr-o privire - odată cu Tracia - și Misia, care este aproape, ci s-a uitat spre ținuturile vecine cu Troada, așezate în spatele ei și pe ambele ei laturi, despărțite fiind, însă, de Traci prin toată lățimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele și a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia ”și-a întors” înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi. Oricine și-ar întoarce privirea de la Troieni spre cei ce nu sunt în spatele lor sau la dreapta și la stânga, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt ( = 296 ). Cele ce spune - mai departe - Homer confirmă părerea noastră, căci acestor Misi el adaugă pe Hipemologi, Galactofagi, Abii, care sunt Scyți, și pe Sarmații ce-și duc traiul în care. Aceste neamuri, ca și Bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu Tracii - mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar și acei de dincoace, care sunt amestecați și cu neamurile celtice, Boii, Scordiscii, Tauriscii. Totuși, pe Scordisci unii îi numesc ”Scordiști”, pe Taurisci ”Teuriști” și ”Tauriști”.

                                                                                                               Strabon, Geographia

     

Vifor de primăvară

Satul s-a acoperit
cu flori de vișin.
De acest Rai înflorit
mereu mă sprijin.

Boii, în cornurele,
duc leagăne de mătase,
ca să se plimbe în ele
fetele frumoase.

Vreascuri țiuie în fum.
S-a încălzit calendarul.
Căruțe trec pe drum
spre câmp cu bălegarul.

De sub urmele vacii,
din reavănul pământ
vor izbucni sângerând macii
jertfiți la orice pală de vânt.

În alb-negru-verde,
prin vișinii în floare,
cine s-ar pierde,
cine ar cerși îndurare?

Cât am fost apriat,
prinosul nu mi l-ați primit.
Și iată, la suflet m-am schimbat
și m-am zăltat și m-am zgubilit.

De atunci, pentru mutanții seci,
departe de vișini în floare,
cu gânduri ordonate și reci
m-am pregătit de răzbunare.

Temeți-vă dinspre ghioc
toți care m-ați rănit!
Un vifor de foc
spre voi s-a stârnit.

                 Adrian Bucurescu

Mărgăritarul

          Mitologie românească

     La Geto-Daci, MARCHEROTA, adică mărgăritarul, simboliza lacrimile divinei mame a lui Ion-Orfeus, Calliope, prefăcute în perle. Și astăzi, la Români, mărgărit sau mărgăritar se referă și la plantă și la perle.
     I se mai spune și mărgărint, mărgăritărel sau lăcrămioară, și este o plantă ierboasă, cu flori frumos mirositoare, mici, albe. Crește prin pădurile umbroase de la șes și prin grădini.
     În cântecele vechi, mărgărintul este pomenit în legătură cu nenorocul, jalea, urâtul, despărțirea de cel drag. Iată un exemplu:
Frunzuleană mărgărint,
Bade, cât eu te-am iubit!
Dar nu vreau să te mai știu;
Nici la moartea mea să-mi vii,
Nici lumina să mi-o ții,
Nici crucea să mi-o săruți,
Nici în groapă să te uiți!
     Mărgărintul este legat și de farmecele de dragoste:
Frunzuleană mărgărint,
De-amărât și necăjit,
Nu văd iarba pe pământ,
Nici Luna pe cer mergând.
Răsai, Lună, mai degrabă,
Să se vadă prin livadă,
Să-mi cosesc pelin cu iarbă,
Să-i dau puicăi să-mi desfacă!
- Na-ți, puicuță, -un leu bătut
Și-mi desfă ce mi-ai făcut!
- Măcar să-mi dai șapte lei,
Nu ți-am făcut ca să piei,
Că ți-am făcut să mă iei.
Când mă uit la casa ta,
Mi se rupe inima.
     Într-o legendă se spune că era odată un băiat foarte sărac, orfan de tată. Mama băiatului era așa de nevoiașă, că nu avea după ce să bea apă. S-a dus el în lume și a ajuns cioban la un împărat. Acest ciobănaș avea un fluier și cânta cu el de parcă era vrăjit. Împăratul avea o fată cum nu era alta mai frumoasă. Pe când împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie îi adusese în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit și le-a mirosit. De aceea, prințesei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată, plimbându-se prin pădure, a dat de ciobanul care cânta din fluierul vrăjit. L-a chemat să meargă cu ea într-o poiană, unde ar fi florile mai frumoase. El mergea înainte, ca să-i facă loc printre tufe și spini. Au ajuns, au cules un braț de flori și s-au întors. Văzând că fata mai pierde din ele, le-a luat el și le-a dus până au ajuns la oi. Acolo i-a dat prințesei florile, câte mai rămăseseră. Ea i-a spus că nu i le-a dat pe toate, că mai păstrase una în traistă. Însă el i-a arătat că în traistă nu mai este nicio floare.
     - Dar asta ce-i? a întrebat ea, arătând spre fluierul vrăjit.
     - Pe el îl căutam. De acum e al meu și ți-l iau.
     Ciobănașul i l-a dat, căci nu avea încotro. După ce i l-a dat, din ochi au început să-i curgă lacrimi, ca un izvor. Ele îi alunecau pe față, cădeau în iarbă, și din ele se făceau flori frumoase, albe. Prințesa a cules din ele un braț și le-a dus acasă. Ciobănașul, de tristețe, s-a dus în lume și nu s-a mai întors.De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele.

     Într-o legendă din Muntenia se spune că aceste flori s-au făcut din lacrimile unui voinic, Mărgărit, care nu avea pe nimeni pe lume și care a plecat de-acasă numai cu arcul de vânătoare și cu năvodul. Într-o zi a văzut pe creanga unui copac o pasăre cum nu mai văzuse de frumoasă. A luat-o la ochi și a săgetat-o la un picior. Atunci, pasărea grăi:
     - O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat? Eu sunt ursita ta și demult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi, când te întâlnesc, în loc să mă primești cu bucurie, mă săgeți fără milă!
     Apoi pasărea i-a aruncat un inel și s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un zmeu, pe care l-a răpus, dar și-a găsit ursita înecată într-un lac. Voinicul a fost prefăcut în floarea numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele.

     În medicina tradițională, tulpinile florifere de mărgăritar se întrebuințau împotriva durerilor de piept. Se puneau și în scăldătorile copiilor slabi, anemici, ca să se întărească. Ceaiul din flori se folosea la poală albă. Se mai prepara din ele o apă de obraz, în credința că acela care se spală cu ea va fi alb ca laptele. Roua strânsă de pe florile de mărgăritar se întrebuința ca picături în ochi, împotriva conjunctivitei. Florile plămădite în oțet se miroseau împotriva migrenelor, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se lua în boli de inimă. Pe lângă Târgu Ocna, părțile aeriene se întrebuințau în boli de nervi și de ficat. Pe alocuri, mărgăritarul se mai întrebuința și la boala de apă, dambla și răul copiilor.


                                                                                                               Adrian Bucurescu