miercuri, 28 februarie 2018

Dacia, Țara Sfântă. Datini Sacre


 


     Zâna Zorilor


                                                                  Crăiasa Dimineții

     În tradițiile religioase ale strămoșilor noștri antici, toate anotimpurile, momentele zilei și punctele cardinale erau fiecare sub autoritatea unei perechi divine, adică a unui Arhanghel și a unei Zâne. Domnul Zorilor era DIO-NYSOS ”Care începe Ziua; La Începutul Zilei”; cf. rom. ziuă; lat. dies ”zi; termen; vreme; climă”; alban. nis ”a (se) începe; a (se) declanșa; a (se) porni; a pleca”; nisje ”început; plecare; pornire; declanșare”. În basmele românești, el este Zorilă. Zâna Zorilor, soția lui, era A RIA D'NE ”La Începutul Zilei; Care începe (pornește) Zilele”; cf. rom. a - art. adj,; rai (reg.) ”răsadniță”; a roi; rui ”pui de căprioară”, rus. deni ”zi; ziuă”; dni ”zile”. Un supranume al acestei zâne era RO-RAMIS ”Plină de Strălucire; Lumină Deplină; Stăpâna Luminii; Crăiasa de Rouă; Doamna Împrospătării (Înnoirii); Forța Tinereții”; cf. rom. Rai; rouă; rui ”pui de căprioară; arămiu; roșcat; roșcovan; roșiatic”; latin. ros ”rouă”; alban. i ri ”nou; tânăr”; grec. rhame ”forță”. La Romani ea era Aurora, Zeița Dimineții.
     Ca toate divinitățile trace, Zâna Zorilor avea mai multe denumiri, printre care și D-ACHIA ”Cea Sfântă; Cea Curată; Cea Luminoasă; Cea Strălucitoare; Care (când se) luminează; Care (când) se vede”; cf. rom. de; ochi; iaca!; alban. ag ”zori”; grec. aghia ”sfântă”; rom. Dochia (mit.); ducă ”duce”; ducă, dugă ”veche monedă românească de argint”; sued. dag, germ. Tag ”zi, ziuă”. D-ACHIA mai însemna și ”Care (se) însuflețește; Care (se) înviorează”; cf. rom. de; a ogoi; alban. ag ”zori”; rom. duh.
    O denumire sinonimă cu  D-ACHIA ”Cea Sfântă; Cea Minunată; Cea Fermecătoare” era M-OESIA; cf. alban. me ”cu”; latin. aes ”aramă; bronz”; alban. joshje ”fascinație”; rom. moașă; a moșiMesia; latin. missa ”mesă; liturghie”; Musa ”Muză; (fig.) ”cântec; poezie; studiu”.

     Tinerele... Babe

     La Traci, prima lună a Primăverii se mai numea și M-ARTI ”Care (când) se încălzește; Care (se) însuflețește; Care insuflă; Care (se) inspiră”; cf. alban. me ”cu”; rom. a arde; latin. ars, artis ”artă; pricepere; abilitate; talent; meserie; profesiune; știință; învățătură sistematică; teorie; manual; tratat”. Parțial, denumirea est sinonimă cu DACHIA.
     Denumirile populare românești ale lunii Martie sunt: Mart, Marte, Marțiu, Mărțișor; Marta; Germănar; Încolțitorul; Făurel. MARTI era denumirea Zânei Zorilor, Aurora, dar și a ”Inspiratoarelor” ei, adică a Sfetnicelor. În română, substantivul zori este numai la plural. MARTI sau MOESIA erau cele nouă Muze, inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei și patroanele artelor în general. Atât Grecii cât și Romanii afirmau că ele se născuseră în Tracia, anume în Pieria, de unde și denumirea pe care o purtau, Pierides. Fiindcă erau nouă, Tracii le mai ziceau și NOARUS ”Cele Nouă; Înnoirea; Prospețimea; Înviorarea; Vrednicia; Strălucirea; Ardența; Încălzirea”; cf. rom. nouar ”nouă”; înnoire; nur; nour ”nor”; noră; grec. nearos ”nou”; nouri ”strălucire”; pers. nour ”lumină”. Zâne ale Luminării și Nemuritoare, ele Îl însoțeau și pe Apollon, Zeu al Luminii.


                                                 Apollon, dănțuind cu cele nouă Moesii

     Zânelor MOESIA le-au fost consacrate primele nouă zile ale lunii Martie, cărora Daco-Românii le spun Babele, iar Macedo-Românii, Moașili. Nu doar paronimia Moesia-Moașe le-a făcut...  babe, ci și o variantă, B-ABULE ”Când se încălzește; Care (se) însuflețește; Care (când) se îndreaptă; Care (se) instruiește; Care (se) inspiră; Care (se) știe”; cf. rom. pe; abur; oblu; a (se) afla; alban. avull ”abur; vapori”; rom. Biblia; Pepelea (mit.); latin. fabula ”poveste; legendă; piesă de teatru; fabulă”; papilio ”fluture”. De la BABULE. ca ”Inspirație; Știință”, a rămas în românește nu doar Biblia, ci și Cetatea Babariului, unde se spune că se afla Șolomanța, Școala Solomonarilor.
     Așadar, prin etimologie populară, BABULE au ajuns Babele, patroanele primelor nouă zile ale Primăverii. DACHIA însăși a ajuns și ea Baba Dochia, serbată la 1 Martie. Popular, sărbătoarea se mai numește și Baba Marta, Cap de Primăvară, Mărțișorul, Intrarea în Zilele Babei.
     Din toate aceste denumiri și tâlcuri au fost create și legenda Babei Dochii și Zilele Babelor. Iată denumirile populare ale acestor ”babe”: Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuța, Salomnie, Nie și Aftinie; sau: Dochia, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina și Jofica.

     Mărțișorul, simbolul sacru al Tracilor

     În cultul strămoșilor noștri antici, firele Mărțișorului Îi simbolizau pe Gemenii Cerești, Cei Doi Zalmoxis, Apollon și Artemis. Iată și tălmăcirile acestor teonime: A POLLON ”Cel Alb”; cf rom. a - articol adjectival; bălan; franc. velin ”velin”; A R'TEMIS ”Cea Roșie”; cf. rom. a; rujan(ă) ”roșcat(ă)”; germ. roten ”roșu”.


                                                        În amintirea Gemenilor Divini

     De curând, Mărțișorul a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
     Că datina vine de la Geto-Daci ne-o confirmă o inscripție de pe o coloană votivă de marmură, descoperită la Jupa, județul Caraș-Severin: MARTI AVĂG I PĂR SALUTE I DIN. Traducerea: În Martie, se obișnuiește ca fire împletite să se dăruiască.
     Lexic:
MARTI - ”Martie”;
AVĂG - ”a se obișnui; datină”; cf rom. obicei; a apuca ”a primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc.”;
PĂR - ”fir”; cf. rom. fir; păr; alban. bar ”iarbă”;
SALUTE - ”împletit; țesut; cusut”; cf. rom. sulit ”însăilat; cusut; țesut”; saltea;
I DIN - ”a dărui”; cf. rom. danie; latin. dono ”a face daruri; a dărui”.
     Iată cum, prin datina Mărțișorului, Românii, Bulgarii și Macedonenii, tot neamuri ale Traciei, continuă să-I slăvească pe Apollon și Artemis, Divinii noștri Conducători, în milostea cărora ne-am aflat și ne-om afla de-a pururea!

                                                                                                           Adrian Bucurescu
     

marți, 27 februarie 2018

De-a nu-mă-uita




Să nu mă uiți, să nu mă uiți nicicând,
s-adormi numai cu ochii mei în gând!
Să nu mă uiți în zori, în zi, în noapte,
să nu mă uiți, și să mă chemi în șoapte!
Și când pe cer vedea-vei curcubeu,
să-ți amintești mereu numele meu!
Să nu mă uiți sub Lună și sub Soare,
și nici în chiciură, nici în ninsoare!
Pe unde-ai fi și de-ți va merge bine,
să-ți amintești mereu numai de mine!
Să-ți amintești că eu tristețea ta
am vrut s-o izgonesc pe altă stea!
Și tot aș vrea să nu ne pară rău.
Eu merg pe drumul meu, tu, pe al tău.
Ce-a fost a fost... A fost povestea noastră,
Care s-a sublimat în floare-albastră -
Nu-mă-uita, să-ți fiu mereu în gând,
nu mă uita, să nu mă uiți nicicând!



                                                                                                     Adrian Bucurescu

luni, 26 februarie 2018

Ghiocelul


  


          Mitologie daco-română

     În listele cu plantele medicinale dacice, consemnate de autorii antici, figura și KYKOLIS, denumire pronunțată K-IUK-OLIS, care, literal, înseamnă ”Care sună Frumos (Deosebit)”; cf. rom. ca; latin. echo ”ecou”; rom. ales; Iele (mit.); latin. alius ”diferit”. Alte sensuri se desprind din rostirea KIUK-OLIS ”Vestea Minunată; Prevestirea de Sus”; cf. rom. ghioc; a ghici; Iele (mit.); uliu; alban. yll ”stea; astru”; engl. holy ”sfânt”; Așadar, cu totul, KYKOLIS se tălmăcește prin ”Prevestirea; Vestitorul; Cântecul; Sunetul; Zgomotul; Clopoțelul”; cf. rom. huhurez; cocor; a chehăli ”a tuși”; ghiocel. Delicata floare de KYKOLIS, adică a ghiocelului nu doar că seamănă cu un clopoțel, dar, fiind prima, când iarna e pe sfârșite, este și vestitoarea primăverii.
     O variantă în dialectul traco-bithyn, pentru KYKOLIS, consemnată într-un dicționar antic, era GAGYLE ”Mierlă Aurie”, pasăre al cărei cântec este deosebit de frumos.
     Ghiocelul (Galanthus nivalis) este o plantă fragilă, din familia Amaryllidaceae, care înflorește îndată după topirea zăpezii, uneori chiar înainte, prin păduri și fânețe umede. Bulbul conține alcaloidul lycorin, iar florile, nivalină, o substanță cu acțiune în tratamentul paraliziei infantile. În medicina arhaică, ghiocelul se întrebuința la scăldători împotriva reumatismului. Ceaiul de ghiocel se lua pentru poală albă, iar cu decoctul se făceau spălături. Iată de ce medicii geto-daci, vestiți în Antichitate pentru știința lor, trecuseră și ghiocelul printre plantele de leac.
     La Braniștea, în  ținutul Covurluiului, copiii se întreceau în a săpa și aduce acasă cât mai mulți ghiocei mamelor lor, în credința că atâția pui de găină vor avea în vara următoare și tot atâtea clăi vor aduna de pe urma plugului. La rândul lor, copiii din Sărățeni, județul Ialomița, se duceau pe luncă sau în zăvoaie, își puneau mâinile pâlnie la gură și strigau:
     Ghiocel,
     Clopoțel,
     Sună tare,
     Fără-ncetare.
     Până te-aude
     Sfântul Soare,
     Și el s-o-ndura,
     Razele le-o îndrepta
     Din crucea nămiezii
     În puful zăpezii,
     Și ea s-o topi,
     Mult n-o mai bălti,
     Pământul s-o aburi,
     Tu vei muguri
     Și vei înflori,
     Primăvara va veni,
     Bine ne va fi!
     În doine, ghiocelul este legat de dragoste și de dor:
     Ghiocel din deal adus,
     Câte flori pe deal în sus,
     Toate cu mândra le-am pus.


     În etnobotanica românească, întâlnim și ghiocei-bogați (Leucojum aestivum și vernum), plante fragile, cu mai multe flori albe la vârful tulpinii, tot din familia Amaryllidaceae, Aceștia cresc prin fânețe umede, păduri umbroase și lunci. Se cultivă și prin grădini, ca plante decorative. Însă bulbii lor conțin alcaloizi toxici, care uneori pot provoca intoxicări la vite.
     Într-o legendă, se spune că un om numit Ghiocel avea opt copii, dar murindu-i soția, s-a recăsătorit. Însă mama vitregă i-a alungat pe copii din casa părintească. Aceștia, patru băieți și patru fete, s-au împrăștiat în lumea largă și, de prea multă mâhnire, s-au prefăcut în flori. Ghiocel s-a pornit în căutarea lor, dar nu i-a mai găsit și, de dorul lor, s-a prefăcut și el în floare.
     O legendă din Cocora, județul Ialomița, spune că Zâna Iernii a vrut odată să se întâlnească mai repede cu sora ei, Zâna Primăverii, având să-i spună ceva foarte important. Întru acestea, i-a poruncit lui Făurar, străjerul ei, să-i făurească mai mulți clopoței, pe care să-i împrăștie prin lunci și păduri, ca să fie auziți de sora ei. Făurar a îndeplinit porunca și i-a răspândit. Zâna Primăverii le-a auzit clinchetele și, în drum spre sora ei, i-a prefăcut în ghiocei, hărăzindu-le să fie primii care vor înflori.


     Într-o altă legendă din satul ialomițean Sărățeni, se povestește că, pe când Iarna se plimba cu sania trasă de cai năzdrăvani, zurgălăii acestora s-au pierdut la marginea unei păduri și s-au prefăcut în ghiocei.
     Într-un descântec de ursită, din satul Copuzu, din același județ Ialomița, se pomenește și de ghiocei:
     Sub o salcie pletoasă,
     Șade Zâna cea Frumoasă,
     În păr cu ghiocei
     Și-și cheamă drăguțul ei,
     Așa stă și N.,
     În păr cu ghiocei,
     Și-și cheamă ursitul ei.
     El o auzea,
     Nici că mai stătea,
     Pe cal negru-ncălica,
     Și calul gonea,
     Ursitul la N. ajungea
     Și amândoi se drăgostea.

                                                                                                           Adrian Bucurescu
  

duminică, 25 februarie 2018

Îngeri în ploaie


 


Pe străzile triste smogul greu cade
suflarea și râsul de ni le arde
De câteva nopți în taină noi
am declarat moralei război
Tot grupul de bărbați și femei
sfidând pudoarea și măștile ei
Muzica urlă și noi dansăm
și bem venin și otravă mâncăm
Goi și perverși ne veselim foarte
părând c-am uitat de viață și moarte
Dar la miezul nopții în prag
a răsărit un tânăr în frac
Părea obosit și foarte bolnav
și-abia ținându-se a rostit grav:
”Voi stați aici leoarcă de zoaie
și îngerii voștri vă așteaptă în ploaie”!

                                    Adrian Bucurescu

sâmbătă, 24 februarie 2018

 
          Către Academia Română, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Culturii și  Primăria Municipiului București:

          Cât timp va mai pângări această struțo-cămilă treptele Muzeului Național de Istorie a României?
       


   
          Unde este statuia regelui nostru erou, Decebal, în București? Dar a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul care, acum câțiva ani, a fost ales drept Cel mai Mare Român?


                                                                                                         Haiducii Vlăsiei

vineri, 23 februarie 2018

Dragobetele

    



          Tradiții daco-românești

     Numele antic al râului Nistru era T-YRAS ”Cel Năvalnic; Care se zbuciumă; Care (se) împunge; Care (se) înțeapă; Care (se) coase; Care se țese; Care (se) înfiripă; Care (se) începe; Care (se) mișcă; Care (se) stârnește”; cf. rom. de; iureș; taur; tăuraș; tors; a toarce; teară, tiară ”război de țesut; totalitatea firelor urzite, întinse pe stative; urzeală”; a tira ”a pleca”.
     În mitofolclorul românesc, Năvalnicul este un alt nume al Dragobetelui. Urmând acest fir, se poate ajunge și la următoarea evoluție fonetică, firească în istoria limbii române: TYRAGAITAI > T'RAGAETE > TRAGĂETE > DRAGĂHETE > DRAGĂVETE > DRAGOBETE. Alte exemple în acest sens: DRAGAE > dragavei; TERGAISTE > Târgoviște.
     Cum se știe, TYRAGAITAI sau TYRAG(H)ETE erau Geții de pe Tyras, adică de pe Nistru, iar numele lor etnic se preta, conform specificului limbii trace, la mai multe rostiri. Astfel, TYR AGAITAI sau TYR AG(H)ETE înseamnă și ”Care pornește (începe) Dragostea (Zbuciumul); Care urzește Dragostea; Care stârnește Îndrăgostiții; Care stârnește Plăcerea (Poftele; Patimile)”; cf. rom. a tira; tors; teară, tiară; ogod ”plăcerea; gust”; agod, ogodă, ogoadă ”plac; plăcere; poftă”; a ogodi ”a fi plăcut; a plăcea”; ohotă ”curaj; plăcere; poftă”; acadea; agud(ă) ”dud(ă)”; latin. agito ”a agita; a frământa; a zbuciuma”; rom. drăguț(ă); taragot; tărhită (reg.) ”potârniche”; Dragotă, Tirichiță (n.).
     Se spune că ”Dragobetele sărută fetele”. Sărbătoarea lui are loc la 24 Făurar. Dragobetele este fiul Dochiei. În acestă zi se împerechează toate păsările. Cine nu ține Dragobetele va avea necazuri cu păsările din ogradă, care nu mai scot pui, sunt luate de ulii sau mor de boală.
     În ziua de Dragobete, flăcăii și fetele merg la câmp, unde fac horă și petrec cu mare veselie. Participanții trebuie să glumească între ei, pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Dacă e vreme frumoasă, fetele și feciorii adunați în cete intră în pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori de primăvară, ghioceii și brândușele. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele și nevestele tinere strâng apă cu care se spală la anumite sărbători de peste an.
     De Dragobete, flăcăii se fac frați de cruce iar fetele se prind surate, jurându-și credință până la moarte. Tot în această zi, babele le fac fetelor farmece de dragoste.
     Pentru Românii din Evul Mediu, Năvalnicul, Dragobetele sau Zburătorul erau unul și același însuflețitor al Iubirii, dar și al suferințelor legate de acest simțământ, cum este și Dorul.


                                                Fermecătorul înaripat și o prea frumoasa fată

     Românii îi mai spun Dragobetelui și Cap de Primăvară. Prin unele locuri, el era sărbătorit nu numai la 24 ci și la 28 Făurar, și la 1 și 25 Mărțișor.
     La Traci, Arhanghelul care înviora vegetația era numit și SAL-DO-BYSSENOS ”Vestitorul Dezmorțirii (Înviorării); Care aduce Îndrăzneala; Care stârnește Admirație (Iubirea; Plăcerea); Care îmboldește Îndrăgostiții; Care stârnește Patimile (Chinuri; Suferință)”; cf. rom. sol; alban. zile ”clopoțel; talangă”; rom. dea foșni; fâșneț; a da buzna; poznă; poznaș; pășean ”cu capul sus; țanțoș; mândru”; vișin; rus. vesna ”primăvară”; pesnia ”cântec”; franc. poison ”otravă”. Unele din aceste atribute erau ale Arhanghelului Dionysos, devenit la Greci și la Romani, Zeu al Beției, Dezmățului și al Răutăților! Romanii îi ziceau Bacchus
     La Traci el era și BASS-AREVS ”Care își mișcă (fâlfâie) Aripile; Înaripatul”; cf  rom. pas; a păși; fus; aripă; pasăre; pajeră, pajură; latin. passer ”vrabie”; alban. bozhor ”pelican”; Basarab - nume voievodal și dinastic. Aceluiași Arhanghel i se mai spunea și S-BEL'THUR-DUS ”Care zboară (se ridică) repede”; cf. rom. ; a zbura; latin. volo ”a zbura”; rom. a flutura; fluture; vultur; vâltoare; Boldur (n.); zburător; latin. volatilis ”zburător; înaripat”; rom des; tuse; a tuși; Tisa (râu). Despre Sbelthurdus, marele orator Cicero afirma că are un sanctuar în Munții Haemus (Balcani). Și acum se destramă misterul de tot, fiindcă S-BEL-THURDUS mai însemna și ”Care Iubirea o urzește; Care pe Îndrăgostiți îi leagă (apropie)”; cf. rom. ; băl ”frumos; drăguț”; bălă ”iubită”; latin. bellus ”drăguț; plăcut”; rom. tort ”fir tors; țesătură”; toartă.


                                                                   Frumosul  Dionysos

     Așadar, la Traci, Arhanghelul Dionysos, patronul Primăverii, al Zorilor și al Răsăritului, era și Zburătorul care bântuia adolescenții și tinerii cu fiorii Dragostei. Se spunea că era de o frumusețe răpitoare.
   
      Identificarea Dragobetelui cu Zburătorul se limpezește în Podișul Mehedinți, în obiceiul din ziua de 24 Februarie, când la prânz tinerii coborau în goană spre sat, fiecare băiat alegându-și partenera preferată. Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor. Când doi  tineri fugeau după aceeași fată, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l prefera. Această coborâre în goană se numea  Zburătorire.

     În mitofolclorul românesc, Zburătorul apare ca un tânăr frumos, înaripat, care vine noaptea la fecioare sau văduve, chinuindu-le cu vise erotice. I se mai spune și Zmeu. Acest duh al Dragostei este mai degrabă malefic, simbolizând sexualitatea, de la cea puberală până la prostituție. El se poate transforma în șarpe sau balaur de foc. Câteodată apare cu solzi argintii, purtând aripi mari și strălucitoare. El dă vise de dragoste, frământări și neodihnă, și lasă uneori vânătăi pe trupul fetelor ce abia au ieșit la horă, nevestelor cu bărbatul plecat și văduvelor.


                                                       Noaptea când vine Zburătorul

     Tot în mitofolclorul nostru se vorbește și despre Zburătoroaică, căreia i se mai spune și Lipitură, Ea chinuie bărbații și flăcăii holtei. Acești zmei apar și în descântece:
Cât o sta Zburătorul și Zburătoroaica în Rai,
Atât să stea izdatul la N.!
     Zburătorul umblă noaptea până la primul cântat al cocoșilor, când pleacă
sub pământ,
unde cocoșul nu cântă,
unde securea nu  taie,
în păduri,
pe sub buturi.
     Deseori, Zburătorul se transformă chiar în iubitul celei ademenite, și petrece cu ea până în zori. Cei atinși de Zburător sau Zburătoroaică nu mai au chef de nimic și tânjesc toată ziua. Această tulburare a lor, zisă Zburător sau Lipitură, se vindecă astfel: marțea sau vinerea se iau nouă feluri de buruieni, se pun într-o oală cu apă neîncepută, și se descântă:
Avrămeasă,
Cârstineasă, 
Leuștean
și odolean,
Mătrăgună,
Sânge-de-nou-frați,
Iarba-ciută
Și muma-pădurii!
Cum se sparge târgul,
Așa să se spargă faptul
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile, 
Așa să se răspândească vrăjile
Și Lipitura
Și Zburătorul!
     După ce fierbe pe foc căldarea cu nouă feluri de buruieni, la spartul târgului, adică al oborului, bolnava se scaldă în acea apă, care apoi se azvârle cu o oală nouă, rostindu-se în trei zile consecutive descântecul de mai sus. Este cu desăvârșire interzis celei vizitate de Zburător să descrie cuiva visul ce l-a avut. E bine ca, atunci când simte că duhul coboară prin horn, pătimita să înfigă un cuțit în pământ. Atunci Zburătorul fuge și nu mai vine la acea casă
     Zburătorii pot fi zăriți trecând ca o dâră luminoasă, mai ales în nopțile senine de vară. Ziua, ei trăiesc în scorburile copacilor bătrâni din lunci sau poieni. Cine cunoaște scorbura în care se ascunde zmeul poate scăpa de el, dând foc copacului. Îndată ce i-a dat foc, trebuie să fugă, fără să se uite îndărăt, căci zmeul, văzând că arde, îl strigă pe nume. Dacă omul se întoarce, atunci zmeul îl pocește sau chiar îl ucide; dacă nu se întoarce, zmeul pleznește de necaz și moare, arzând cu scorbură cu tot. Din zmeul ars curge o grăsime, care, dacă se dă cailor, aceștia se fac iuți ca zmeii.
     G. Călinescu pomenește Zburătorul printre miturile fundamentale ale poporului român. Într-una din clipele sale de geniu, Ion Heliade Rădulescu a scris celebrul poem ”Sburătorul”, unde sublimează credințele populare într-un memorabil portret:
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și pietri nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa de-a lui dragosti! departe de ast loc!
     În poemul ”Călin (File din poveste)”, Mihai Eminescu, căruia i se mai spune și ”poetul dragostei”, amintește Zburătorul doar în treacăt. Însă în alt poem al său, ”Peste codri sta cetatea”, Zburătorul este evocat din plin:
Au mai știu povestitorii
Ce sunt, oare, sburătorii?
Vin din rumenirea serii
Și din fundul sfânt al mării,
Vin din ploaia cea de Soare
Și din dor de fată mare.
Iară umbra norilor,
Calea sburătorilor, 
Căci îi vede
Cine-i crede,
Le năzare
La oricare
L-a chemat din noaptea mare.
De-ndrăgește vreo fată,
Ca luceafăr i s-arată,
Dar din nouri se repede
La pământ unde o vede,
Și-n cărare îi răsare
De la creștet la picioare; 
Ochii negri-ntunecoși
I se uită mângâioși,
În păr negru stele poartă.
Dară alba față-i moartă. 
Ori se face nor de ploaie
Care cade în șiroaie
Și burează-așa de lin
Prin perdelele de in;
Și-n fereastră ca-ntr-un prag
Se arată nalt și drag
Cu păr lung de aur moale
Și cu ochii plini de jale.
Trestia l-încununează.
Hainele îi scânteiază,
Haine lungi și străvezii.
Pare-un mort cu ochii vii.
Astfel este sburători
Și din umbră și din nori,
Și din lanuri și din luncă,
Și din stea ce se aruncă,
Și din tainicul izvor,
Care sună-ncetișor.
     Unde-or mai fi astăzi Zburătorii, pe unde s-or mai afla oare și visătorii? Au și tradițiile românești farmecul lor...

                                                                                                                   Adrian Bucurescu
                                                                                                                       

joi, 22 februarie 2018

Doină în surghiun




Foaie verde de smarald,
Nici mi-e frig și nici mi-e cald,
Nici mi-e foame, nici mi-e sete,
Ci mi-e dor pe îndelete
Să mă plimb din nou prin Rai,
În aiasmă să mă lai,
Să-mi pieptăn aripile
Și să opresc clipele.
Aoleu, Rai înflorit,
Tot mă mir că n-am orbit
În lumina ta de nea,
Sărăcuț de maica mea!
De ce mi-ai făcut tu vânt
Pân-aicea pe Pământ?
Că n-am fost un înger rău,
Să-L mânii pe Dumnezău,
Nici răsaduri n-am stricat,
Nici poame n-am scuturat,
Nici în strajă n-am durmit,
Nici la lume n-am râvnit,
Nici în iad m-am rătăcit,
Nici n-am fost vreun răzvrătit.
Raiule, grădină dulce,
Eu la tine de m-oi duce,
Numai astea ți-oi aduce:
O prescură coaptă-n cruce
Și vin proaspăt în ulcior,
Să trec vămile ușor,
Și-o cofă plină cu lacrimi,
Să sfințești a mele patimi!


                       Adrian Bucurescu

miercuri, 21 februarie 2018

De la Nistru până la Atlantic




     Tyrageții sau Visigoții

          Se lămurește misterul

     Istoricul Iordanes scrie că Goții erau aceiași cu Geții. Cercetătorii moderni s-au grăbit să-l contrazică, spunând că e vorba doar de o confuzie fonetică. Hai să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna!
     În documentele antice, un important neam din dreapta râului Nistru, numit pe atunci Tyras, este pomenit sub denumiri diferite: TYRAGAITAI, TYRAGETES, TARANGETAI și TYRENGETAI. Iată și tâlcurile acestor variante de etnonime: TYRA GAITAI și TYRA GETES ”Geții de la (dinspre) Tyras”; TARAN GETAI și TYREN GETAI ”Geții Pământeni (Băștinași)”; cf. rom. țarină ”câmp cultivat; ogor; teritoriul unei comune; (fig.) patrie; țărână ”pământ mărunțit; glie de pământ” țăran; latin. terrenum ”pământ; teren; câmp”; terrenus ”de pământ; terestru”; rom. pământean ”indigen, băștinaș, autohton”.


                                                               Râul Nistru, la Soroca

     Pe la începutul Evului Mediu, același neam de pe teritoriul actualei Basarabii este consemnat cu nume diferite: TERVINGI, THERVINGI, TERUINGI și VISIGOTES. Iată și tălmăcirile: TER VINGI și THER VINGI ”Mereu Învingători; Care întotdeauna bat; Care bat tare; Foarte Viteji; Mereu Câștigători; Cu Mult Câștig”; cf. rom. tare; tărie ”crugul cerului”; a dura; a învinge; bang! ”bătaia clopotului”; a împunge; pungă; latin. vinco ”a învinge; a fi învingător; a câștiga victoria; a fi mai tare; a răzbi; a răpune; a întrece; a învinge; a domina; a stăpâni”; ital. banca ”bancă; instituție financiară”; rom.  darabană; dorobanț; a străpunge; Darabani (loc.). De la tâlcurile de ”Câștig; Surplus; Belșug; Depozit”, din TERVING româna a mai format și turbincă ”sac (soldățesc) de merinde; traistă”. Iată ce înseamnă și TER-UING ”Prea Puternic; Cel mai Tare; Voinic; Legat; Mândru; Plăcut”; cf. rom. tare; a (se) întări; a dura; încă; trunchi; tarancă ”fierul care leagă osia carului de perinoc; schimbător de plug”; tărânc ”fiecare dintre cele două lanțuri sau frânghii cu care se leagă chilna de coșul căruței”; drăngău ”iubit; tânăr afemeiat”; drâng, dreangă ”drâmbă”.
     În fine, VISI-GOTES înseamnă ”Care își apără (păstrează) Bunurile (Averea)”; cf. rom. fașă; a înfășa; pază; a păzi; baci; beci; vas; vază; Vișa (n.); franc. poche ”buzunar”; rom. hat; chită ”mănunchi; snop; ciorchine de cireșe; pită; noroc”; germ. gut, engl. god ”bun”; latin. quota ”în ce cantitate”; franc. quete ”chetă”; cote ”cotă”; rom. besactea ”cutie elegantă, de ținut lucruri scumpe”.
     Revenind, TYRAGAITAI mai însemna și ”Plăcuții; Minunații”; cf. rom. Dragobete (mit.); taragot; Dragotă, Tirichiță (n.)
     Așadar, TYRAGAITAI, TYRENGETAI, TERUINGI și VISIGOTES erau denumirile aceluiași neam.
     Vecinii lor din stânga Nistrului erau adevărații Goți, Germanici pribegiți din Scandinavia, anume din insula Gotland. De aceea, spre a se deosebi de venetici, Tyrageții și-au mai spus și TYRENGETAI ”Băștinașii”. Totodată, față de vecinii lor din dreapta Nistrului, THERVINGI, cei  ”Cu Câștig; Cei Bogați”, lor li se mai spunea și OSTRO-GOTI ”Cei Prea Săraci; Cei Foarte Sălbatici”; cf. rom. austru ”vânt secetos, păgubos, zis și Sărăcilă, Traistă-Goală și Vântul Negru”; a ustura; știră ”stearpă”; știr (bot.); jder; grec. austeros ”uscat; țeapăn”; latin. austerus ”aspru; mohorât; sever”; rom. gata; a (se) găta; hăt; hat; cat. Însă adevăratul lor nume etnic era GREU-THUNGI ”Cu Mare Forță; Cei Prea Puternici”; cf. rom. greu; crai; grâu; țanc; Dincă, Donca, Dunca, Zinca (n.); germ. Tank ”car de luptă; tanc”. De la GREUTHUNG provine și numele lui Greuceanu, eroul unui basm omonim, cules de Petre Ispirescu.

          Frăția de Cruce

     Toți împărații de după Traianus au regretat amarnic invazia Daciei. Imediat după moartea lui, Dacii Liberi, împreună cu Iazigii Metanaști și cu Roxolanii, mereu imprevizibili, au atacat provincia cucerită de Romani. Eutropius scrie că împăratul Hadrianus, urmașul lui Traianus, a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii săi. În lupte, au intervenit apoi și Tyrageții, Costobocii și Carpii din Moldova. Atacurile Dacilor Liberi s-au mai rărit abia pe vremea împăratului Commodus. Dar în timpul domniei acestuia, s-au răsculat Dacii din teritoriul cucerit, însă au fost învinși. Pe vremea lui Caracalla, s-au întețit atacurile Dacilor din Moldova asupra provinciei romane. În timpul împăratului Macrinus (217 - 218), scrie Dio Cassius, ”Dacii pustiau o parte a Daciei și amenințau să se lupte mai departe, după ce-și luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianță”.
     De pe la anul 230, atacurile nu au mai încetat, Dacii Liberi pătrunzând chiar în Imperiul Roman.  În anul 237, Carpii, Tyrageții și Ostrogoții au prădat Dobrogea. În anul 245, Tyrageții, Ostrogoții și ceilalți Daci Liberi au pătruns din nou în imperiu. Luptele s-au ținut lanț până la așa-zisa ”retragere aureliană”, în realitate alungarea peste Dunăre a Romanilor.
     Dușmanul comun i-a făcut pe Dacii Liberi să se unească, urzindu-se astfel mulțime de frății de cruce.  Așa a fost creată GOTHIA ”Legătura; Uniunea; Învoiala; Înțelegerea”; cf. rom. câție ”țesătură de lână”; cot la cot ”alături; împreună”; a coti ”a petrece împreună cu cineva”; a se agădui (arh.) ”a se îngădui; a se învoi; a se înțelege unul cu altul; a trăi în armonie”. Să fi fost pecetluită această înțelegere în Munții Gutâi, un teritoriu al Dacilor Liberi?


                                                                   Gothia dacică

     Ca noțiune etno-geografică, privind îndeosebi Nordul Daciei, GOTHIA a fost consemnată și de autorii antici străini, atestată și în câteva inscripții. Multă vreme, GOTHIA a fost nume a întregii Dacii.

          Blestemul

     Pe un vas, ce pare a fi fost urna funerară a marelui Decebal, care a fost descoperit în ruinele Sarmizegetusei Regia, apare un text înscris în chip și fel, ce poate fi citit și de la stânga la dreapta și invers, ducând la lectura DECEBALUS PERSCORILO. Modul de așezare a literelor arată limpede că inscripția are mai multe sensuri. Una dintre lecturi este aceasta: DE C(H)EBAL US PERSCO RILO ”De Neamul Calului va fi ars (lovit) Dușmanul (Ticălosul)”; cf. rom. de; cobilă ”cal; iapă”; Ducipal - calul magic din textul Plugușorului; latin. caballus ”cal”; rom. os domnesc ”neam de domn”; vreasc; brișcă; a împroșca; râlă ”minciună; calomnie”. Ei bine, cum vom vedea, blestemul chiar a lovit!


                                                   Inscripția de la Sarmizegetusa Regia

     Mai trebuie lămurit că DE C(H)EBAL însemna literal și ”Care mână (îndeamnă; împunge) Calul” (cf. rom. die!), iar la un loc, ”Cavalerul; Nobilul; Mărețul”. DE C(H)EBAL se traduce și prin ”Calul care împunge”; cf. alban. dhi ”capră”; rom. cobilă; latin. caballus; rom. Ducipal.

          Inorogul

     Tyrageții care luptaseră pentru eliberarea Daciei Romane, adică Visigoții, nu s-au mai întors la Nistru, ci au rămas o vreme în dreapta Prutului. La un moment dat, în fruntea oastei lor a fost ales   viteazul ROTHESTES. Este atestată ORODISTA, o localitate antică, de la care va fi rămas și denumirea unui sat de la Prut, Horodiștea, unde s-au găsit urmele unei cetăți dacice. Și în Basarabia, baștina, există încă trei localități cu denumirea de Horodiștea.
     În nu se știe ce condiții, oastea tyrageto-visigotă a ajuns în Dobrogea, unde, după unele păreri, s-a născut și Alarich, fiul lui Rothestes. AL A RICH este varianta dialectală pentru DECEBAL, tălmăcindu-se tot prin ”Calul care împunge; Care împunge (îndeamnă) Calul”; cf. rom. hăl (reg.) ”cal”; latin. ala ”corp de cavalerie”; rom. rug; a ruga; a rage; slav. rog ”corn”; rom. inroroc (arh.) ”inorog”; a alerga; latin. alaris, alarius ”care aparține unui corp de cavalerie”; alarii, alares ”călăreții”.


                                                                   Regele Alarich

     El, Alarich, ajuns rege al Visigoților, va fi cel care îl va răzbuna pe eroul său preferat, Decebal!

          Cei Drepți

     Etnonimul TYRAG(H)ETES avea și sensul de ”Cei Drepți; Justițiarii”; cf. rom. dirept (arh.) ”drept”; latin. directus ”în linie dreaptă; drept; direct; fără ocol”. De pe când trecuseră Prutul, ei au lăsat ca moștenire toponimul Direptate, unde, poate nu întâmplător, a fost ales și uns ca domn al Moldovei, Ștefan cel Mare.


                                                             Râul Ialomița, la Dridu

     De la același tâlc vine și vechea denumire a localității Dridih, astăzi Dridu, situată în dreapta Ialomiței, care, în vechime fusese râul sacru al Geto-Dacilor. Dridu, care a dat și numele unei strălucitoare culturi românești, a fost, între secolele III și X, capitala Munteniei, întrucât cea precedentă, Helis, fusese jefuită și arsă de Romani, pierzându-și astfel rangul. La Dridu și-a întărit autoritatea și oastea regele Alarich, până când s-a hotărât să atace Roma, îndeplinind astfel vechiul blestem de la Sarmizegetusa.


                                                             Visigoții, la Adrianopolis

     Că Visigoții erau într-adevăr Geto-Daci se vede și după steagul lor de luptă, celebrul balaur cu cap de lup al strămoșilor noștri, cu a cărui imagine își împodobeau și scuturile.

          Roma, prin foc și sabie

     Alarich a trecut de copil în Imperiul Roman, unde a participat mai târziu la luptele împotriva Romanilor. La începutul secolului al V-lea, sub conducerea lui, Visigoții au părăsit Peninsula Balcanică, îndreptându-se spre Pannonia și Noricum, de unde au pătruns în Italia și au atacat Roma. În sfârșit, prilejul mult visat de toți vitejii Daciei sosise. Aveau să-i bată pe Romani la ei acasă!


                                                               Visigoții, asediind Roma

     La 24 August 410, Alarich a izbutit să cucerească Roma, trecând-o câteva zile prin foc și sabie. Dar, deși au jefuit orașul, totuși, spre deosebire de ticăloșii de Romani ai lui Traian, care au ucis la Sarmizegetusa tot ce le-a ieșit în cale, copii, femei și bătrâni, Visigoții lui Alarich i-au tratat pe locuitorii civili cu omenie!
     Cu toată admirația, Sfântul Isidor a consemnat istoricul eveniment, dezvăluind și adevărata naționalitate a vitejilor ”Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic”.


                                                               Regele Alaric, la Roma

          Cucerirea Peninsulei Iberice

     Atacurile Visigoților au contribuit decisiv la slăbirea și, în cele din urmă, la destrămarea Imperiului Roman de Apus, în anul 476. După ce Roma nu a mai contat nici măcar ca putere regională, ajungând un fel de sat fără câini, Visigoții au jucat unul dintre cele mai importante roluri în situația europeană. După moartea lui Alarich, ei au înaintat tot mai mult spre Vest, cucerind Aquitania și Provența, din Galia Meridională, și partea nordică a Peninsulei Iberice, stabilindu-și capitala la Tolosa, actualul oraș Toulouse. Au atins astfel țărmurile Oceanului Atlantic.


                                                         Europa, în zorii Evului Mediu

     În sfârșit, pe la începutul secolului al VI-lea, au cucerit toată Spania și o bună parte din Portugalia, în dauna Vandalilor. Aici au hotărât ca noua capitală să fie la Toledo. Din nefericire, în Patria-Mamă începuse vârtejul migratorilor, veniți și de la capătul pământului... Dar, grație Zeilor și vitejiei băștinașilor, din propria-i cenușă Dacia tot avea să renască!
     Cât timp au domnit în Iberia, Visigoții nu și-au uitat nici religia, nici istoria. Au adoptat parțial arianismul, probabil fiindcă acesta era mai apropiat de zalmoxianism decât creștinismul oficial al Europei. Vreme îndelungată, în genealogia neamului hispanic au fost pomeniți cu evlavie Don Zamolxen, Don Burebista, Don Decibalo și alți eroi ai Divinei Dacii.
     Aceasta este adevărata și măreața istorie a României, oameni buni!

                                                                                                                Adrian Bucurescu

marți, 20 februarie 2018


          Romanță




Bate-mi inima-n dungă.
Noaptea-i mereu mai lungă...
Zi-i, focule, zi-i
de fata
cu genele lungi și târzii!

Frânturi de viață
spuse pe față...

Dar dacă nu?
Dar dacă da?

Inima mea
când s-o văra, s-o tomna
și-o ierna și-o-mprimăvăra
și-o cânta cucul prin ea?

Zi-i, focule, zi-i
de iubita
cu ochii largi și târzii!

                      Adrian Bucurescu

luni, 19 februarie 2018

Mărturii despre Daci



     Pelasgii. Limba Dacilor nu a avut cum să dispară

     Traian a cucerit pe deplin națiunea dacă? Vom încerca să dovedim că o mare a Pelasgilor s-a sustras dominației romane. EI trăiră departe de taberele și coloniile întărite ale Romanilor (...).Este incontestabil că dialectul național era vorbit de aceste grupuri independente. N-am citit în nicio istorie că Dacii ar fi fost constrânși de învingători să adopte limba latină. Ei au fost învinși și au trăit ca toți învinșii din imperiu. Presupunând, ceea ce nu este cazul, că Roma ar fi avut ideea de a extirpa limba lor, ar fi lipsit timpul pentru a realiza această operă nedemnă. (...) Persecutați de 17 secole, ei sunt încă exact așa cum au fost eternizați pe Columna lui Traian. Plugarul moldo-valah și-a păstrat în întreaga sa puritate tipul învinșilor gravați pe monumentul triumfal al Romanilor. Fideli față de moravurile părinților lor, Pelasgii valahi mai poartă sandalele (opinci), boneta de piele de miel (căciula), ceea ce i-a făcut să fie numiți pileati domiti, învinșii poartă bonete de piele, vestă, pantalonii și mantaua din piele de oaie, umil vestmânt secular, costumul învinșilor, disprețuit de Romanii mândri, stăpânii lor. Numai liberții își puneau pe cap pileus, în zilele Saturnaliilor.

             Colson, Felix, Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques, Paris, E. Dentu, 1862, p. 26 - 28

duminică, 18 februarie 2018

Umbre albe




Chem duhurile
albele duhuri le chem
Noaptea se înfășoară
în spirală în jurul salcâmului
Cumpene vechi
măsoară binele tău
răul meu

Chem duhurile
albele umbre le chem
Ochii mei vii
se  uită țintă
în globurile lor fosforescente

Iată n-am nimic de ascuns
Am fost rău
doar cu mine

     Tu argintule
     răcorosule,
     tristule,
     voinicule,
     frumosule
     cum te dam,
     cum te soroceam
     mare șarpe te făceam
     Balaur
     cu ochii de taur!

Voi trupuri de fum
v-aș putea destrăma
cu argintul
Aș putea deveni
comandantul vostru suprem
cu argintul
comandant
peste o divizie de umbre
temătoare la alarma cocoșilor

Nu? Da?
Câte pot duce, Doamne, nu da!


                           Adrian Bucurescu


vineri, 16 februarie 2018

Istoria secretă






          Periplul Capetelor Sacre prin Dacia

     La Cetatea Crăiască

     Am văzut, în episodul trecut, că împăratul Ion Orfeus, a fost crucificat de Preotesele Soarelui, împreună cu cei doi ucenici, și la toți trei le-au tăiat capetele, pe care le-au aruncat în râul care curgea prin apropiere. O inscripție getică, descoperită în ruinele cetății Callatis, Mangalia de astăzi, confirmă nu numai că așa-zisul ”Sfinx Românesc”, din Munții Bucegi, este KOG A ION ”Capul lui Ion”, dar și faptul că a fost sculptat de oameni, nu de natură: IOAN KYR A DOS KYV DAL E FA AP OMA. Tălmăcirea: ”Sfântului Ioan un Mare Cap în Munte (Piatră) i-au făcut apoi Oamenii”; cf. rom. Ioan, Ioana (n.); har; chir ”domn; stăpân”; latin. heros ”semizeu”; rom. des; tisă (bot.); Tisa (râu); cap; chip; coif; deal; franc. dalle ”dală”; rom. i-; ! ”să faci!”; apoi; om.


                                              Ialomița, în dreptul cetății Helis-Argedavon

     Furioase, Preotesele Soarelui au aruncat cele trei capete în apă, iar legendele antice spun că frumosul cap al lui Orfeus plutea pe valuri și încă mai cânta... De atunci, acel râu, sanctificat de capul împăratului martir s-a mai numit și KOG A ION ”Capul Magnificului”, precum și NAPARIS ”Divinul”. Este actualul râu Ialomița.
     Se spune că, pe când capetele sacre erau duse la vale, s-a stârnit o furtună de groază, râul s-a revărsat peste maluri, iar ploaia nu a încetat decât atunci când acele capete s-au oprit într-un afluent, care mai apoi s-a numit SAR-ATOKOS ”Oprirea (Odihna) Capetelor (Domnilor)”; cf. rom. seară ”capătul zilei”; pers. ser ”cap”; engl. sir ”un titlu de noblețe”; rom. iatac. Actualmente, fostul afluent de pe stânga Ialomiței este lacul Sărățuica, considerat și el sacru. După 24 de veacuri de la uciderea sfinților pribegi, pe malul său apusean S-au născut Cei Doi Zalmoxis, Apollon și Artemis.


                                                                     Lacul Sărățuica

     Am mai scris că limba atlantă, evoluată în tracă, avea mai multe tonuri, iar sensurile cuvintelor și propozițiilor se schimbau după cum erau rostite. Astfel, inscripția de la Callatis poate fi înțeleasă și ca IOAN KYR A DOS KYV DALEFA AP OMA. Traducerea: ”Sfântului (Domnului) Ioan  și Celorlalți Doi Capetele le-au fost păstrate de Oameni”; cf. rom. Ioan, Ioana (n.); har, chir; latin. heros; rom. cap; chip; coif; dulap; tolbă; tâlv; latin. ab ”de la; din partea”; rom. om.


                                                      Icoană cu Capul Sfântului Ioan

     O vreme, pe locul opririi Sfintelor Capete a înflorit cetatea HELIS ”Strălucitoarea; Fermecătoarea; Divina”; cf. rom. Căluș - joc pop. cu caracter magic; Hală (mit.); chilie; grec. Helios - Zeul Soarelui; kallos ”frumos”; engl. holy ”sfânt”.
     Totodată, măreței cetăți i se mai spunea și ARG(H)E-DAVA ”Cetatea Capetelor (Conducătorilor)” sau ARG(H)E DAVON ”Capul Sacru”; cf. rom. hârcă; a urca; grec. arkhi ”primul”; geto-dac. DAVA ”cetate; oraș”;rom. Deva - oraș cu cetate;  alban. tabje ”cetățuie”; rom. Divan (arh.) ”Sfat Domnesc”; latin. divinus ”divin; al zeilor; minunat; admirabil”. ARG(H)E-DAVA sau ARG(H)E-DAVON se mai traducea și prin ”Aflarea Capului”; cf. rom. hârcă; a dibui. Două sărbători cu acest tâlc se țin și în prezent.


                                           Piscu Crăsanilor. Ruinele cetății Helis-Argedavon

     Doi mari regi s-au ilustrat în această cetate sfântă, Dromichaites și Buerebuistas. Actualmente, locul unde a înflorit ARG(H)E-DAVON se numește Piscu Crăsanilor, și se află între satele Copuzu și Crăsanii de Jos, din județul Ialomița. Nu întâmplător, săpăturile arheologice la Pisc au început după descoperirea unui cap de argint. Marele savant Vasile Pârvan, care a săpat și el câțiva ani aici, i-a dedicat capitalei getice, unde a localizat cetatea lui Dromichaites, Helis, un capitol amplu în celebra sa operă, ”Getica”.
     Desigur, Capetele Sacre erau păstrate într-un templu impresionant prin măreție și frumusețe.

     MERGURIUS

     După lărgirea Imperiului Tracic, marele rege Buerebuistas a mutat capitala peste munți, într-o nouă cetate, mult mai bine apărată decât cea din câmpia Bărăganului. Noua capitală s-a numit și ea tot ARG(H)E DAVON ”Capetele Sacre” sau ”Conducătorul Divin”, ultimul referindu-se și la regele get, cel ce a reformat cultul zalmoxian, care, cu trecerea timpului, fusese deformat și de popor dar și de preoți. De la metropola sacră și imperială s-au păstrat și astăzi, pe teritoriul municipiului Miercurea Ciuc, ruine de cetăți geto-dacice. Asemenea ruine s-au păstrat și în satul Sâncrăieni, situat în imediata apropiere a municipiului, sat care mai demult se numea Ciuc-Sâncraiu, iar la leatul 1332 era atestat sub denumirea latină de Sanctus Rex, adică ”Sfântul Rege”. Este limpede că, la plecarea din câmpie, Buerebuistas a luat cu el și toate relicvele sfinte, între care dominau cele trei capete ale martirilor atlanți.
     Însăși denumirea de Miercurea provine de la un supranume al lui Ion Orfeus, MERGURIUS ”Mergătorul; Conducătorul”, de unde Romanii l-au născocit pe Zeul Mercur, curier al Zeilor!


                                                         Mergurius, în varianta romană

     Muzeele din Miercurea Ciuc sunt pline de vestigii străvechi, descoperite acolo, dar niciunul nu este prezentat ca dacic, ci ca ”antic”. Dormiți, autorități române, dormire-ați! În curând, acele exponate vor fi prezentate ca ”secuiești”!
     Au rămas, în inima Daciei, amintirile slăvitului MERGURIUS, nu doar în denumirea de Miercurea Ciuc, ci și în Miercurea Sibiului și Miercurea Nirajului, mai mult sau mai puțin apropiate de a doua capitală a lui Buerebuistas. Dar argumentul forte că metropola s-a numit ARG(H)EDAVA este denumirea de Harghita a munților din preajmă și a ținutului unde s-a aflat.

     SARMIZEGETUSA

     Bătându-i pe Boii și Tauriscii din neamul Celților, marele rege trac le-a inclus teritoriile în imperiul său. Deplasarea spre Vestul Europei l-a făcut pe Buerebuistas să ridice o altă capitală, puternic fortificată, în Munții Orăștiei, pe atunci inima împărăției trace. Și aceasta a avut mai multe denumiri, impunându-se SAR-MIZEG-ETUSA ”Templul cu Capul Cântărețului (Poetului; Compozitorului); Odihna Domnului Fermecat (În-cântător)”; cf. rom. sară, seară ”capătul zilei”; pers. ser ”cap”; engl. sir; rom. mazac ”grămătic; scriitoraș”;latin. musica ”arta Muzelor; muzica; poezia”; musice ”frumos; minunat”; musicus ”muzical; poetic; al poeziei; literar; științific; muzician; poet”; germ. Maske, franc. masque ”mască”. În documentele antice este atestat și un alt nume al capitalei Daciei, SAR MAZEGE ”Capul Cântărețului (Poetului); Capetele Fermecate (Minunate)”; cf. rom. sară, seară; pers. ser; engl. sir; latin. musice; germ. Maske; franc. masque.


                                                         Medalionul de la Sarmizegetusa

     În ruinele capitalei dacice a fost găsit și un frumos medalion înfățișând un cap cu acoperământ sacerdotal, care ar putea fi chiar al lui Ion Orfeus, Marele Preot al Lunii.

     POROLISSUM

     În timpul primului război daco-roman, dușmanii s-au apropiat periculos de mult de Sarmizegetusa, așa că regele Decebal și sfetnicii săi au hotărât să mute tezaurul țării la loc sigur. Desigur, cele mai de preț odoare erau cele trei Capete Sfinte. Acestea au fost duse departe de capitală, într-un loc de taină, ce s-a numit apoi POROLISSO ”Tezaurul”; ori POROLISSUM ”Odoarele; Scumpeturile”; cf. rom. părăliș ”bănet”; a părăli ”a jecmăni de bani”; prilej (reg.) ”bunuri; resurse”; grec. beryllos, latin. beryllus ”beril; piatră prețioasă de culoare verde”; latin. valor, -oris ”valoare”; ital. perla ”perlă”; valoroso ”valoros”.
     În timpul celui de-al doilea război daco-roman, tezaurul a fost mutat din nou, tot spre Miazănoapte. Denumirile dacice de POROLISSO și POROLISSUM au fost păstrate de cuceritori, care au întemeiat acolo un mare oraș, devenit reședință a regiunii Dacia Porolissensis, situat la granița cu teritoriul Dacilor Liberi. Pe teritoriul cetății romane se află astăzi satul Moigrad, din județul Sălaj. Acolo, pe la începutul secolului XX, un plugar român a descoperit, din întâmplare, o parte a tezaurului dacic, care se pare că, din graba celor amenințați, ori nu a mai fost găsită ori nu au mai avut răgaz s-o salveze. Dar se vede că nici Romanii nu au aflat-o.


                                                     Capul lui Ion Orfeus, la Porolissum

     Tezaurul, aflat astăzi la Muzeul Național de Istorie a României, este constituit din mai multe
odoare de aur, cel mai important fiind capul încununat cu tiara împărătească al lui Ion Orfeus, care cântărește 800 gr. Gura larg deschisă sugerează că este cel care poruncește sau cel care cântă.

     SARMAZEGE

     Am văzut că Sarmizegetusa se mai numea și SAR MAZEG(H)E ”Capul Cântărețului (Poetului); Capetele Fermecate”. În acest fel, aflăm un alt loc al păstrării tezaurului dacic, anume la Sărmășag, localitate în Nordul județului Sălaj, pe fostul teritoriu al Dacilor Liberi. Aproape sigur, așezarea a îndeplinit o vreme rolul de capitală a vitejilor. Am constatat, în episodul anterior, că de fapt Marele Crucificat Sfânt a fost Ion Orfeus. În bălmăjeala trecerii de la cultul zalmoxian la unul ”internațional”, Românii au transferat imaginea celor Trei Capete (Chipuri) Divine spre noul zeu, ajungând astfel la ”Iisus cu Trei Fețe”, care altminteri nu are altă explicație, ”Sfânta Treime” neavând aici niciun amestec.


                       Icoană românească pe sticlă, inspirată de Cele Trei Capete (Chipuri) Sacre

     KOGAION

     Temându-se că și Sărmășag este prea aproape de granița cu teritoriul cotropit de Romani, Dacii Liberi au dus tezaurul tocmai în Maramureș, teritoriu totalmente independent, într-un loc care a și căpătat denumirea de KOG A ION ”Capul lui Ion” sau KOGAION ”Capetele; Conducătorii; Nobilii”; cf. rom. cucă; aromân. cucă, cucui; alban. kuke ”cap”; rom. Ion - titlul voievozilor în Evul Mediu timpuriu; alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”; rom. cucon.
     Mai mult de un mileni s-au odihnit Cele Trei Capetele Divine acolo, nemaiîntorcându-se niciodată la Sarmizegetusa.


                                           Voievodul Bogdan I, Întemeietorul Moldovei

     KOGA sau KOGAION a devenit în cei peste o mie de ani localitatea CUHEA ”Capetele”, cu varianta CUHNEA < KOGAION, reședință a voievozilor maramureșeni. Cel mai important dintre ei, Bogdan-Vodă, este întemeietorul Moldovei. În graiul nostru vechi, BOGDAN însemna ”Care păzește Sfinții; Moștenitorul Divinităților; Care primește Odoarele”; cf. rom. buh ”faimă”; latin. Bacchus - numele roman al Zeului Dionysos; alban. bekoj ”a binecuvânta”; slav. Bog ”Zeul Suprem la Slavii de Sud”; rom. danie; denie ”slujbă religioasă de seară; priveghere”; dănos ”generos; darnic”; alban. dhenie ”decernare; acordare; atribuire”; rom. a (se) făgădui ”a promite; a jurui; a (se) adeveri; a consimți; a (se) angaja”. La plecarea din locurile natale, Bogdan Vodă a luat cu sine și odoarele dacice, întărindu-și astfel autoritatea asupra unei țări noi, al cărei vrednic conducător a și fost.

     PORONISSON

     O variantă atestată a toponimului dacic Porolissum este PORON ISSON ”Domnul (Conducătorul) Ceremoniilor; Inițiatorul Cântecelor”; cf. rom. a porni; pronie; Faraoni (mit) ”sirene; ființe fantastice, jumătate femeie, jumătate pește, stăpânind țărmul apusean al Mării Negre”; germ. Baron, franc. baron ”un titlu de noblețe”; grec. pharon, latin. pharon ”faraon - titlu purtat de regii Egiptului”; rom. a suna; ison ”sunet prelung, folosit în scopul acompanierii unei melodii”; latin. assono ”(despre ecou) a răspunde printr-un sunet asemănător; a face să răsune”; sono ”a celebra; a cânta”; sonus ”sunet”; rom. Perinița ”un dans popular; melodia după care acesta se dansează”; grec. Parnassos ”Parnas; munte consacrat lui Apollon și Muzelor; (fig.) lăcașul poeziei; poezie; poetic”.
     Capetele Sacre s-au împărțit, spre a apăra cât mai mult din Țara Moldovei. Cel al lui Ion Orfeus a fost adăpostit într-un vechi templu dacic sau în vatra acestuia. De la PORON ISSON, acest loc sfânt a rămas până astăzi cu denumirea de Voroneț. De aceea, și Sfântul Daniil Sihastru, celebrul duhovnic al lui Ștefan cel Mare, a ales să vină aici, după ce și-a părăsit chilia de la Putna, ctitorind astfel una dintre cele mai frumoase mânăstiri ale noastre.


                                                                Mânăstirea Voroneț

     ANNAMATIA

     Tot într-un templu dacic sau în vatra lui a fost adăpostit capul ”Căluțului”, al fostului ucenic al împăratului pribeag. În graiurile tracice, acest supranume se rostea CAL YPSO și GAL EPSOS ”Calul Năzdrăvan; Calul Ne-Zdravăn; Calul Ne-Sănătos”; cf. rom. cal; alban. kale ”cal”; rom. opsă ”doar; numai”; grec. opsis ”aparență; aspect”; engl. oops ”exclamație care exprimă surprindere, mirare”; rom. gloabă; ital. galoppo, franc. galop ”galop”; Căiuți ”obicei moldovenesc în cadrul sărbătorilor de iarnă”; Căiuți - loc. în jud. Bacău.
     În toamna leatului 1974, călător prin Moldova, am mers și la Mânăstirea Neamț, coborând și în vestitul osuar de-acolo, ca să văd capul ”călugăriței Calypso”, de care aflasem din povestea născocită de Costache Negruzzi. Am ținut în mâini acel cap, pe fruntea căruia scria CALYPSO, și, fără să știu de încărcătura lui mistică, am simțit că am atins ceva divin. Și acum, când scriu aceste rânduri, sunt cuprins de emoție.
     Nepăzit, capul a fost furat câțiva ani mai târziu! Mărturisesc, cu toată sinceritatea, că, de-aș fi știut, l-aș fi furat eu, păstrându-l pentru mai târziu, în vederea restabilirii cultelor orfic și zalmoxian în vechea Dacie.


                                                           Osuarul Mânăstirii Neamț

     Era mai mic decât celelalte capete din osuar, ceea ce înseamnă că ucenicul zis ”Căluțul; Mânzul”  era un băietan, un adolescent aflat în creștere. Poate și din acest motiv a fost crezut că ar fi fost al unei femei.
     Un alt supranume al ”Căluțului” era și AN NAM A TIA ”Cel care îl slujește pe Domnul; Care îl înțelege pe Cel Divin; Care celebrează Zeii; Cel Ales de (ca) Sfânt”; cf. rom. un; în; rus. on ”el”; rom. neam; noimă ”înțeles; sens; rost”; a (se) năimi ”a (se) angaja; a )se) tocmi pentru o muncă plătită; a închiria; a acorda”; a; tui ”însemn purtat de voievozi la învestire”; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; irland. nemed ”sanctuar”. De la AN NAM ATIA vin și denumirile Mânăstirii și Cetății Neamț, a întregului ținut Neamț și chiar al râului Neamț, zis și Ozana.

     KEBRENOI
   
     Cum am văzut în episodul ”Tragica domnie a lui Orfeus”, celălalt ucenic al său era poreclit ”Țapul; Căpriorul”. O variantă tracică a acestui supranume era KEBRE NOI ”Țapul Plăpând; Căpriorul Tânăr (Proaspăt)”; cf. rom. capră; Capra - personaj zoomorf, cu rol principal în sărbătorile de iarnă; latin. caper ”țap”; Caper ”constelația Capricornului”; rom. nou; noi ”picuri de rouă; stropi de rouă pe roata morii; apă neîncepută; zori”. latin. caprinus ”de capră”. Probabil, de la porecla acestui ucenic venea și o formulă sacră pe care trebuia s-o rostească inițiatul în Misterele Orfice: Ied am fost, în lapte am căzut.


                                                             Mânăstirea Căpriana

     Cum se vede, capul Căpriorului a fost adăpostit într-un templu sau în vatra lui, tocmai în Basarabia, pe locul unde se ridică astăzi minunata Mânăstire Căpriana. Slavă Cerului, am fost și acolo! Ducerea capului lui KEBRENOI la Căpriana nu este doar un fapt mistic, ci dovedește și că Bogdan-Vodă stăpânea măcar Vestul Basarabiei de astăzi, dacă nu cumva tot teritoriul.

     ILION 

     Ion Orfeus, Căluțul și Căpriorul sunt bine reprezentați în arta antică est-europeană, exemple aparte fiind și tăblilțele de la Tărtăria și un mozaic din Ierusalim. Conducătorul pribegilor sacri era IL ION ”Sfântul (Minunatul) Ion; Prea Strălucitul (Curatul)”; cf. rom. Iele, Ilioaie (mit.); alban. yll ”stea; astru”; rom. Ion - titlu al voievozilor; alban. ujane ”imensitate”; rom. alin; a (se) alina; Ileana (n. și loc.). Și. fiindcă Ion Orfeus se născuse pe țărmul apusean al Mării Negre, în capitala Imperiului Atlant, unde ulterior a fost și capitala Troiei, această împărăție se mai numea și ILION și T(Ă)ROS sau TROAS. Aceste etnonime însemnau și ”De (la) Cerb”; cf. slav. ielen, rus. oleni ”cerb”; franc. elan (zool.) ”elan”; alban. dre, engl. deer ”cerb”. Supranumele vine de la coroana pe care o purta un împărat. Coroană are și cerbul!
     Dar acest Cerb Divin este, fără îndoială, însuși Orfeus, adică Sfântul Ion Botezătorul. Au trecut cinci milenii și mai bine de la domnia lui, și poporul român încă ține minte că împăratului atlant i se mai spunea și ”Cerbul”, așa cum se grăiește în mai multe colinde. Iată un fragment revelator dintr-unul din acestea:
     Și vânară-o zi de vară,
     Până colo cătră sară,
     Și nimică nu aflară,
     Numai cât un cerbușor,
     Cerbușoru-i surișor.
     Și pe dânsul mân-au pus
     Și acasă l-au adus,
     După masă că l-au pus
     Și-a-ntins arcul să-l săgete.
     Iară cerbul a oftat
     Și din gură-a cuvântat:
     - Ho, ho, ho, nu săgetați,
     Vieața nu mi-o luați!
     Că eu nu-s cerb cum credeți
     Și după cum mă vedeți,
     Ci-s Ion,
     Sânt-Ion.


                                                                 Sigiliul cetății Baia

     Astfel se explică și sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, unde cerbul are capul tăiat, iar între coarnele lui se vede împăratul pe cruce, care este tot Orfeus. Înseamnă că, până să fie despărțite Capetele Sfinte, tezaurul dacic, moștenit de Bogdan-Vodă, a stat o vreme în această înfloritoare cetate, fiindcă BAIA înseamnă  și ”Capitală” și ”Capete” (cf. rom. boi ”chip; față”), dar și ”Moștenirea”; cf. alban. paje ”zestre; trusou”. Quod erat demonstrandum, cum spuneau verii noștri de la Roma. Vor mai fi fiind oare odoarele atlanto-dacice pe undeva, pe pământul românesc, ca să păstreze forța Patriei noastre? Cine știe...
     Recapitulând, drumurile acestor capete au început la Constanța, unde se născuse Orfeus, au continuat în Munții Bucegi, unde au fost decapitați cei trei pribegi divini, apoi la Piscu Crăsanilor, Miercurea-Ciuc, Munții Orăștiei, Moigrad, Sărmășag, Cuhnea, Baia, Voroneț, Neamț și Căpriana.
Acest traseu este chiar în miezul României Mari, așa cum s-a reînchegat ea la 1 Decembrie 1918, și așa cum, cu voia Cerului va fi din nou reîntregită.

                                                                                                           Adrian Bucurescu