Calendarul dacic

  

               La Cap de Primăvară

     Atât cât poate fi reconstituit, calendarul dacic este uneori atât de complicat încât e posibil ca doar marii preoţi să mai fi ştiut la ce divinităţi şi evenimente sacre se referă sărbătorile de la începutul Primăverii şi să le explice poporului de rând. Încurcăturile apar şi datorită faptului că semizeii şi eroii primesc aceleaşi atribute, nemaiştiindu-se limpede cine este serbat sau celebrat într-o zi anume. Pe de altă parte, chiar evenimentele istorice se petrecuseră la mari distanţe de timp între ele, unele datând din Neolitic, altele având loc pe timpul Celor Doi Zalmoxis, Apollon şi Artemis. Iată doar câteva dintre sărbătorile dacice de la începutul lui Martie: ABABA, MARSYAS, BABULE, MRUD, DIONYSOS şi RORAMIS, OTHRYONEUS şi DACIA.

               Calendarul românesc

     Încă se mai păstrează ecouri din calendarul strămoşilor în cel românesc, dar adevăratele semnificaţii ale sărbătorilor au fost demult uitate, creându-se altele, care însă nu sunt creştine. Astfel, la 1 Martie, Românii ţin următoarele datini sau sărbători: Mărţişorul, Cap de Primăvară, Baba Marta, Baba Dochia, Începutul Zilelor Babelor, Babele, Vântoasele.

               Baba Marta

     Doar în Basarabia şi în unele părţi din Muntenia, ziua de 1 Martie este şi a Babei Marta. Eroina este aceeaşi cu Dochia. După un dicţionar antic, în dialectul traco-lydian MRUD însemna "Stelă; Coloană": În dialectul getic, M'R UD înseamnă "Foarte Curată; Prea Cinstita; Prea Slăvita"; cf. rom. mare; a (se) mări; mereu; ud; a (se) uda; lat. oda "odă". La un loc, M'RUD se tălmăceşte prin "Curăţenie; Cinste; Vrednicie; Strălucire; Mărime; Înălţime; Mărinimie; Dărnicie; Căldură; Bunătate", din care româna a moştenit şi: a (se) mărita; mirază "oglindă"; miraz "moştenire"; marţ "mărţişor"; merţă "măsură de capacitate"; Mereziu "Sud, Miazăzi"; mirodie "mirodenie; balsam; mireasmă"; cf. lat. myrtus "mirt". În tradiţiile noastre, se spune că Baba Marta are nouă cojoace şi leapădă zilnic câte unul: de la 9 Martie, când îşi leapădă ultimul cojoc, începe şi vremea a se încălzi.

               Baba Dochia

     Desigur, numele Dochiei vine din DACIA, ce se pronunţa DACHIA, dovadă că la cronicarii noştri numele vechii ţări apare cu formele Dachia sau Dahia. DACHIA avea mai multe tâlcuri, printre care: "Superioritate; Măreţie; Forţă; Însufleţire"; cf. rom. mai dihai; ducă ”duce; voievod”; zece; duh;
 latin. decem "zece"; alban. dukje "prestanţă; prezentare; expunere"); "Strălucire; Lumină" (cf. germ. Tag, sued. dag "ziuă");"Căldură" (cf. alb. djeg "a arde"); "Ocrotire; Adăpost" (cf. rom. tichie; dac "acoperiş"); "Păstrare; Conservare" (cf. alban. doke "datini"); "Apărare; Dârzenie; Vitejie" (cf. lat. audacia "curaj; cutezanţă; îndrăzneală"). D-ACHIA însemna și ”Cea Sfântă”; cf. rom. de; engl. the; grec. aghia ”sfântă”: Românii îi mai spun Dochiei şi Odochia. Din toate aceste atribute s-au creat şi legendele unde Dochia este o fată vrednică, frumoasă şi voinică, fiică de împărat, dar şi cele unde ea este o babă foarte vrednică, însă şi foarte rea. Se spune că Baba Dochia are douăsprezece cojoace, şase rele, adică şase zile friguroase, şi şase bune, adică şase zile călduroase. 

               Babele

     Stă scris că împăratul roman Maximinus Trax, de origine tracă, i se adresa mamei sale cu apelativul ABABA. În dacă, acest cuvânt provenea din AB ABA "Cu Superioritate; Cu Slavă; Cu Cinste; În Curăţenie; Cu Frumuseţe; Cu Bunătate"; cf. lat. ab "de la; din"; rom. ava - titlu adresat călugărilor în vârstă; aba; apă; a iubi; iubov "iubire"; a upovăi "a nădăjdui; a spera; a crede în..."; lat. abavus "străbunic". Apoi, A fiind înţeles ca articol proclitic adjectival (cf. rom. a bătrână), BABA a ajuns de sine stătător, ca substantiv nearticulat sau ca adjectiv. De la sensurile de "Măreţie; Înălţime; Lungime; Mărime; Vărstă" s-a ajuns la rom. babă, care nu înseamnă doar "bunică; bătrână", ci şi "podişcă": Cum, în calendarul dacic, mai multor divinităţi li se spunea ABABA, a apărut pluralul Babele, denumire pentru zilele de la începutul lunii Martie. La Aromâni, aceste zile sunt trei şi se numesc Moaşile. La Daco-Români, după zone, Babele sunt în număr de trei, şase, şapte, opt, nouă sau douăsprezece. În ordinea în care vin, ele au uneori chiar şi nume: Dochia, Todora, Todosia, sau, după zilele săptămânii, Lunica, Mărţica, Mărcurana, Joiana, Virita, Sitiţa, Dominica. Iată şi alte nume: Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie, Aftenie, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina, Jofica. Zilele care trec de douăsprezece se numesc Zile Împrumutate; astfel, prima zi e A Sturzului, a doua, A Mierlei, a treia, A Cocostârcului, a patra, A Ciocârliei, a cincea, A Cucului, a şasea, A Rândunelelor, etc., iar ultima, Omătul, Ţurţurii sau Ziua Mieilor. A rămas obiceiul ca femeile şi fetele să-şi aleagă dinainte o zi a Babelor, spunându-se că, după cum e acea zi, bună sau rea, aşa este şi cea care şi-a ales această zi, sau că aşa-i va merge o vreme.
     Meterologia populară spune că, dacă în zilele Babelor e ninsoare şi frig, atunci şi primăvara va fi friguroasă şi furtunoasă, iar dacă vor fi mai domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi mai frumoasă. Se mai spune că, dacă la 1 Mărţişor, când e ziua Babei Dochii, e vreme frumoasă, atunci toată primăvara şi vara vor fi frumoase, iar dacă nu, primăvara şi vara vor fi urâte şi posomorâte. De va ploua de ziua Dochiei, va fi an îmbelşugat.

     "Traian" şi Dochia

     În autenticul folclor românesc, niciodată nu apare numele Traian, ci Troian, cum este în primele variante culese ale Pluguşorului. Până la ”Școala Ardeleană”, numele Traian nu este atestat în onomastica românească. În adevăratul Pluguşor, eroii, gospodari vrednici, sunt bădica Troian şi jupâneasa Dochia sau Dochiana, nume moştenite de la Daci, care, la 1 Martie, îi serbau şi pe Arhanghelul Dionysos şi Zâna Ariadne. Acestora li se mai spunea şi OTHRYONEUS (cf. rom. utrenie) şi DACIA, fiind cinstiţi ca patroni ai Dimineţii, Primăverii şi Răsăritului. Zânei i se mai spunea şi RORA-MIS "Crăiasa de Rouă; Sfânta Strălucitoare", căreia, la Romani, îi corespundea Zeiţa Aurora. De la Troian şi Dochia, începând cu Gheorghe Asachi, latinomanii au format aşa-zisul mit al etnogenezei Românilor, "Traian şi Dochia"; falsificându-ne, ca de atâtea ori, istoria, agăţând-o de remorca Romei şi a odiosului împărat. Dar despre acestea, altădată...


                                                                                                         Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Вот уж вечер. Роса..." / "Iată şi seara! Roua..."

Iată şi seara! Roua
Pe urzici scânteiază.
Eu stau în drum rezemat
De-o salcie pletoasă.

În dreptul casei noastre
Luna luminează mai mult.
Un cântec de privighetori
De undeva, de departe, ascult.

E bine şi e cald,
Ca iarna pe cuptor.
Şi mestecenii stau
Ca nişte mari lumânări.

Şi s-ar părea că la râu,
Hăt, pe al pădurii hotar,
Somnoros, fără vlagă,
În toacă bate un pândar.

                           1910

                      Переводчик:: Адриан Букуреску
                      Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Mărțișorul

     Una dintre datinile româneşti care au rezistat foarte bine până astăzi este cea a Mărţişorului. În vechimea nu prea îndepărtată, Mărţişorul era un ban de aur sau de argint, ori un medalion, legat cu un şnur ab-roşu, pe care Românii îl puneau copiilor la gât sau la mână. Mărţişorul se mai numeşte şi Marţ sau Mărţiguş, şi este purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei care-l purtau pe vremuri credeau că vor fi sănătoşi şi curaţi ca aurul sau ca argintul, şi că peste vară nu-i vor mai scutura frigurile. Se punea în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul Soarelui, iar când îl puneau, părinţii se fereau să fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi. Unii copii purtau Mărţişorul de gât 12 zile, iar după aceea îl lăsau pe crenguţele unui pom tânăr, şi, dacă pomişorului îi mergea bine în acel an, însemna că şi copilului îi va merge bine. Alţii îl păstrau până ce vedeau arbustul înflorit, de obicei porumbar sau păducel, şi îl puneau pe pomişor, sperând să fie albi ca florile acestuia. În unele sate, Mărţişorul se poartă şi astăzi până când începe cucul a cânta sau când vin berzele. Nu numai părinţii le puneau Mărţişoare copiilor, ci şi alţi Români şi le dăruiau unul altuia la 1 Martie. Actualmente, îl poartă mai ales fetele şi femeile şi, doar în unele sate mai izolate, îl poartă şi băieţii şi bărbaţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint, şi nu mai e ţinut toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui Martie. Dar numele popular al acestei luni, Mărţişor, demonstrează că talismanul se purta până la sfârşitul ei. În Muntenia se spune:
     Cine poartă mărţişoare
     Nu mai e pârlit de Soare.
     Pe la sfârşitul lui Martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea care le-a purtat va avea faţa albă cum îi caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.
     Un străvechi templu, unul dintre cele mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa-Şag, judeţul Timiş, compus fiind din două încăperi. Într-una s-a descoperit un altar monumental de lut ars, de formă paralelipipedică, pe care tronează o statuie dublă, ce-I reprezintă pe Gemenii Divini, Apollon şi Artemis. În aceeaşi încăpere s-au mai găsit un cap de taur modelat în lut şi altul în basorelief, de mărime naturală, pictat cu ROŞU şi încrustat cu ALB.
     La Căscioarele, judeţul Călăraşi, s-a descoperit o construcţie rectangulară de cult, ce are pereţii ornamentaţi în interior cu motive pictate cu ALB şi ROŞU. Tot acolo s-a descoperit şi macheta de lut ars a unui templu.
     La Fântânele, judeţul Teleorman, a fost descoperit mormântul principal al unui tumul ce a avut o încăpere funerară de lemn, cu latura orientată pe direcţia N-S. În colţul de N-V al camerei funerare s-au descoperit osemintele unui tânăr get împreună cu şapte vârfuri de lance şi două mărgele de lut şi ocru. Baza mormântului a fost lipită cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulateră puţin înălţată, de forma unui cub, a fost pictată cu ALB şi ROŞU. Sunt figurate în culoare trei pătrate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale ce unesc colţurile opuse, creându-se astfel patru triunghiuri dreptunghice, ce-şi unesc vârfurile în centrul pătratului. Două dintre triunghiuri, cu vârfurile opuse, sunt pictate în ALB, iar celelalte, în ROŞU.
     Din aceste descoperiri, se vede limpede că, în Dacia, ALBUL şi ROŞUL erau culori sacre. Acestea erau simboluri ale numelor Gemenilor Cereşti, Apollon şi Artemis. A POLLON se tălmăceşte prin "Albul; Alburiul"; cf. rom. a - articol hotărât adjectival; bălan. A R(Ă)TE MIS se traduce prin "Zâna (Sfânta) cea Roşie; Crăiasa Roşioară"; cf. rom. rodie; got. rauths, germ. rot, engl. red "roşu"; latin. missa "slujbă religioasă; liturghie"; engl. miss "domnişoară". Desigur, fiind gemeni, Cei Doi Zei aveau aceeaşi înfăţişare, aceeaşi culoare, dar, ca să fie totuşi deosebiţi, au fost numiţi astfel. Oricum, anândouă teonimele se traduc şi prin "Strălucire; Cinste; Cinstire"; cf. rom. bălai; polei; pelin; aldămaş.
     De la aceleaşi culori sacre a rămas şi obiceiul ca, la botez, băieţii să fie îmbrăcaţi în Albastru-Deschis, adică în "Alburiu", iar fetele, în Roşu.
     Însăşi denumirea Mărţişorului vine din limba dacă, anume din MARSYAS, atestat ca nume al unui silen traco-phrygian, care l-ar fi crescut şi educat pe Dionysos. MARS, MARTIS era şi denumirea lunii Martie la Romani, consacrată lui Marte, Zeului Războiului, încă o dovadă a asemănării între dacă şi latină. MAR SYAS se tălmăceşte prin "Să crească Mare! Crescut Bine; Crescut în Curăţenie (Cinste)"; cf. rom. mare; a se mări; mir; mire; mireasă; măr; a (se) sui; suiş. Aceste urări erau fireşti pentru copiii dăruiţi cu Mărţişor, dar  şi pentru adulţi. "Crescut Bine" mai înseamnă şi "Zdravăn; Voinic", aşadar şi "Legat; Împletit; Amestecat" (cf. rom. mreajă "plasă de pescuit; năvod; vrajă"; mărgea; mursă "apă amestecată cu miere"; Mircea; Marcea; meglen. mărdzeauă "mărgea"), ceea ce explică şi cele două fire împletite, amintire a Vieţuirii pe acest pământ a Zeilor Ocrotitori şi Slăviţi ai strămoşilor noştri, Apollon şi Artemis.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

    

Povestea vorbei

       Câinii din Giurgiu

     La români, o bătaie zdravănă te face să auzi câinii din Giurgiu! De ce neapărat din Giurgiu? Zicala, ca multe altele, stârneşte nedumerire. Oricum, a circulat şi circulă prin toate zonele ţării. O aflăm în mitofolclor, ceea ce înseamnă că este foarte veche. Iată ce se spune în basmul "Aleodor împărat", cules de Petre Ispirescu: "Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se curgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci, şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu". În piesa "O noapte furtunoasă" de Ion Luca Caragiale, jupân Dumitrache îi spune prietenului său, Ipingescu: "Tii! Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap. de auzea câinii din Giurgiu". S-a constatat că băştinaşii din Giurgiu nu ştiu de unde vine zicala care-i priveşte şi nici nu sunt prea mândri de ea.
     Ca jurnalist, străbătând ţara în lung şi-n lat, am ajuns şi în comuna Colţi, din judeţul Buzău, unde, pe vremuri, se găsea chihlimbar din belşug, şi am stat de vorbă cu un bătrân cioban, din partea locului, de la care am cules o variantă a "Mioriţei". Iată un fragment:
     Oiţă bârsană,
     De eşti năzdrăvană,
     Şi de-o fi să mor,
     Tu să le spui lor
     Ca să mă îngroape
     Aici, pe aproape, 
     În strunga de oi,
     Să fiu tot cu voi, 
     S-aud din mormânt
     Mieii mehăind
     Şi câinii din giulgiu 
     Cum latră a giurgiu!
     Întrebându-l ce înseamnă giurgiu, ciobanul mi-a răspuns că aşa se zice despre câinii care prind a lătra grozav, iar, de furie, li se zborşeşte părul, şi se zmucesc să muşte. Tot aşa se spune şi despre un om foarte mânios, că e giurgiu. Am găsit cuvântul şi în dicţionare, sub forma cu părul făcut giurgiu, care înseamnă "cu părul zbârlit".
      Aşadar, celui bătut zdravăn i se zbârleşte părul ca la câinii furioşi, devine el însuşi... giurgiu. Giurgiu e şi nume de familie.

Nu prea departe de comuna Colţi, în Vrancea, unde Alecu Russo a cules şi celebra variantă a "Mioriţei", publicată de Vasile Alecsandri, se află muntele şi râul Giurgiu. În munţii Făgăraş întâlnim şi un lac glaciar cu denumirea Giurgiu. Aşa că singura legătură a oraşului Giurgiu cu câinii lătrând furioşi sau speriaţi ar fi putut fi în vremurile de demult, când ciobanii valahi treceau Dunărea cu turmele de oi, spre păşunile din Peninsula Balcanică sau spre Ţarigrad.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu 

*          Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Дымом половодье..." / "Revărsări de fum..."

Revărsări de fum
Ling jilavul lut.
Galbene căpestre
Luna a pierdut.

Eu mă plimb cu barca
Şi în mal izbesc.
Iar peste biserici
Roşii clăi sclipesc.

Cârâind cu jale
Peste balta calmă,
Neagra găinuşă
La vecernie cheamă.

Crâng cu ceaţă albastră
Taie miriştea...
M-oi ruga în taină
Pentru soarta ta.

                    1910

                        Переводчик:: Адриан Букуреску
                        Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Facerea Lumii

          Mitologie română


     Ca orice mitologie, şi cea românească încearcă să explice toate tainele Lumii. Astfel, în popor se spune(a) că, la începutul începutului, înainte chiar de Dumnezeu, nu era decât întuneric beznă; nici Soare, nici Lună, nici stele, nici pământ, ci doar o mare de apă, ce se întindea în tot hăul nemărginit. Stătea această apă nemişcată, ca o oglindă. Cândva, nu se ştie când şi cum, căci nu era nimeni să vadă, apa a început să se mişte, încet-încet, ca şi cum ar fi suflat cineva pe suprafaţa ei. S-au ivit atunci cercuri mari, ca nişte unde pe lac. Izbindu-se cercurile acestea unele de altele, au făcut valuri pe luciul întunecat al acestei ape necuprinse. Valurile înspumate au purtat spuma de colo-colo, adunând-o în ostroave albe. Mişcându-se necontenit, valurile au fost împinse înspre mijlocul acestui noian de ape, unde s-au adunat şi s-a strâns toată spuma, ca o floare uriaşă de nufăr. În această spumă, s-au rătăcit un fluture şi un vierme, care se zice că ar fi venit din lumea de sub noi, de pe alte tărâmuri. De la o vreme, fluturele Şi-a lepădat aripile şi S-a întruchipat într-un fecior frumos, care lumina prin întunericul din jurul lui. Şi Acesta a fost Dumnezeu. La un timp după asta, s-a prefăcut şi viermele într-o făptură, în Diavolul. La început, a avut şi el înfăţişare de om, doar că nu lumina. Şi, pentru că se născuseră cam la fel şi erau atunci singurele fiinţe din acest nesfârşit hău de apă şi beznă, trăiau la început în bună înţelegere. Iar Dumnezeu S-a apucat să facă toate cele câte sunt în cer, pe pământ şi în ape...
     Cu privire la Facerea Lumii, marii preoţi ai Daciei erau mult mai lămuriţi, conducându-se încă din vremuri imemoriale după ceea ce astăzi ar fi celebra teorie a Big-Bang-ului. "Protocronism", se vor grăbi unii semidocţi să urle. Da, şi ce dacă? Adevărurile, veacuri de-a rândul ascunse, oricum vor ieşi la iveală, ca orice adevăr.
     La Jupa, judeţul Caraş-Severin, a fost descoperită o inscripţie pe o coloană de marmură, în limba dacă, scrisă cu litere latine. Şi, pentru că latina nu nota sunetul Ă, specific dacei, acesta nu e notat nici în textul de la Jupa, permiţând astfel mai multe lecturi. Iată inscripţia: MARTI.AVGIPR.SALVTE.IDIN. O lectură a textului este aceasta: MAR TIA V(Ă)G P(Ă)R(Ă) SALUT E IDIN. Traducerile: 1. Dumnezeu a făcut Universul, eliberând Focul din strânsoare. 2. Zeul a creat totul, eliberând (ridicând) Energia (Căldura) din încleştare. Lexic: MAR "Universul; Lumea; Tot; Întreg; Absolut"; cf. rom. mare; mereu; rus. mir "lume"; TIA "Zeu; Dumnezeu"; cf. grec. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu; stăpân; domn"; V(Ă)G "a face; a crea"; cf. rom. a face; P(Ă)R(Ă) "Foc; Căldură; Energie; Forţă"; cf. rom. pară (de foc); vară; fier; lat. ferum "fier"; SALUT "a elibera; a slobozi; a ridica; a salva"; cf. rom. salt; a sălta; lat. salus, salutis "salvare; mântuire"; IDIN "Strânsoare; Adunare; Încleştare; Sforţare; Abţinere; Oprire"; cf. rom. a (se) aduna; idenie "încercare"; ajun; a ajuna; hodină; a se hodini.
     Frământat mereu de marile probleme ale Cosmosului, Mihai Eminescu ne-a lăsat o superbă imagine a Începutului Lumii, în "Scrisoarea I". Chiar dacă a pornit, prin intermediul limbii germane, de la imnurile indice, geniul său poetic depăşeşte cu mult originalul. Magia tărâmului natal l-a făcut să gândească precum marii preoţi ai Daciei. Cine, în literatura universală, a mai scris asemenea minunăţii de versuri? Iată-le:
     La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
     Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
     Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
     Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
     Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
     N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
     Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
     Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
     Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
     Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
     Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
     Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
     Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
     E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
     De-atunci negura eternă se desface în făşii,
     De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
     De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
     Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
     Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit
     Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (...)
          Oare ce-o fi gândit Dumnezeu, când, cu Divinii Săi Ochi, va fi citit aceste stihuri româneşti?


                                                                                                             Adrian Bucurescu

Străjerii Sfântului Graal

Luceferii în Paradis tresaltă;
E ora nebuloaselor pribege
Şi meteorii-aşteaptă ca într-altă
Crăiască lume patimi să închege.

Potirul Sfânt clipeşte-n nori de aur -
E numai nestemate şi lumină.
În el se zbate sânge de balaur
Din care bem întru Secreta Cină.

În juru-i se rotesc oştiri de îngeri
Şi de utrenie toaca răsună,
Şi picături de bucurii şi plângeri
În Cupa Sfântă limpezi se adună.

Dar ca să se prefacă-n nemurire
Acest amestec mai aşteaptă încă
O lacrimă prea plină de iubire
În stare a mişca şi-o rece stâncă.

Şi-atunci, Regina Cerului, Maria,
Lasă o lacrimă-n Graal să cadă,
Încât şi Raiu-şi clatină tăria
Iar îngerii pun mâna toţi pe spadă.

De-acum, vitejii se îndreaptă-n cete
Să bea din Sfânta Cupă nemurire.
Ave Maria! Ne e dor, ni-i sete,
Primeşte-ne-n a Cerului Oştire!

Nu mai avem nici carne şi nici oase,
Suntem doar nişte amintiri frumoase.


                                                   Adrian Bucurescu

Despre Români

  Prinţesa Martha Bibescu:

     Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cântece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu prea se vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfârşit, câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse, nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut poate mai mult decât oricare alţii geniul mitului... 


     Rosa Del Conte:

     Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură, şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă.

*          Tradiţii româneşti

                    Dragobetele

     În cultura Geto-Dacilor, KOG-A-ION însemna "Capul lui Ion" (cf. aromân. cocă, alban. koke "cap"), denumirea fiind totodată şi a munţilor Bucegi, unde eroul fusese ucis şi apoi sculptat în stâncă; era şi denumirea Ialomiţei, pe atunci râu sacru. ION mai însemna şi "Măreţul; Magnificul" (cf. alban. ujane "imensitate"), şi era şi unul dintre supranumele marelui profet şi poet al Antichităţii, Orfeu. De aici, voievozii români au avut obiceiul ca, înaintea numelui lor să pună titlul de Ion, abreviat mai târziu în Io.
     După povestirile strămoşilor noştri, capul tăiat al lui Ion plutise pe râul care izvorăşte din Bucegi şi fusese găsit în aval, rămânând unul dintre cele mai sfinte odoare ale locuitorilor acestei ţări. Tot în cultura Geto-Dacilor, Ion-Orfeu era patron al Iernii, al Nopţii şi al Nordului, dar şi al Dragostei, graţie iubirii sale nestăvilite pentru frumoasa lui soţie, Eurydice. Găsirea capului sfânt este şi astăzi celebrată de Români, la 24 Februarie, sub titlul de Întâia şi a doua aflare a capului Mergătorului Înainte şi Botezătorului Ion.

     Din motivele înşirate mai sus, la 24 Februarie, Românii serbează şi Ziua Îndrăgostiţilor, numind-o Sântion de Primăvară sau Ion Dragobete. Acestei sărbători populare i se mai zice şi Dragobetele, Drăgostiţele, Dragobetele - Cap de Primăvară sau Logodna Păsărilor. Sărbătoarea este patronată de o divinitate cu numele de Dragobete sau Năvalnicul, care este un flăcău năzdrăvan şi foarte frumos, fiu al Babei Dochia,  cel care aduce primii fiori ai dragostei la tineri. Desigur, de la tâlcul de "cap", acesteii zile i se mai spune şi "Cap de Primăvară". Se zice că "Dragobetele sărută fetele".
     Ca toate obiceiurile importante ale Românilor, şi Dragobetele vine tot de la Geto-Daci, anume de la TYRAGAITAI sau TYRAGAETAE, ce era şi denumirea Geţilor de pe râul Tyras, adică de la Nistru. TYR AGAETAE se tălmăceşte în mai multe chipuri: "Care îşi jură Credinţă; Care leagă (întăresc) Prietenie, Când începe (porneşte) Dragostea"; cf. rom. a jura, a giura (reg.); tare; a întări; a dura; zori; a zori; a târî; ogod "gust; plac; plăcere; obicei; fire; rost; rânduială"; pre ogod "pe plac; după cinste"; latin. aequitas "echitate; spirit de dreptate; egalitate". În ambele variante, AI sau AE se pronunţau în hiat, astfel fiind posibilă intercalarea sunetelor B şi V, care, de-a lungul vremii a dus la formele Dragobete şi târgoveţ. De altfel, şi în latină, aequitas se pronunţa aeqvitas. Sensul cuvântului târgoveţ a plecat de la "Credinţă; Prietenie; Tovărăşie; Comunitate". Variantele care nu s-au pronunţat în hiat au format taragot, Dragotă şi Tirichiţă, ultimele două fiind nume de familie; aşa s-a ajuns şi la latin. attractio "atracţie; fascinaţie". 
     În unele sate, Dragobetele se sărbătorea la 1 sau 3 Martie. După 1989, când sărbătoarea a fost reînviată şi extinsă, s-a stabilit ca Ziua Îndrăgostiţilor să fie ţinută la 24 Februarie, cum fusese prin cele mai multe zone din Vestul Munteniei şi din Oltenia, unde rezistase. În această zi, fetele strâng zăpadă, iar cu apa rezultată se spală în cursul anului, ca să se facă frumoase şi drăgăstoase. Se caută prin pădure şi floare de frag, cu apa de pe ea spălându-se fetele, tot ca să fie frumoase.

     Se spune că, în ziua de Dragobete, se logodesc animalele sălbatice şi domestice, inclusiv păsările. Tot în această zi, este interzisă sacrificarea animalelor domestice, şi nici nu se vânează, nici nu se blesteamă cele sălbatice, spre a nu le tulbura rostul împerecherilor. Dacă o pasăre nu se împerechează în această zi, nu se mai poate împerechea, şi umblă ciripind din loc în loc până ce moare. De acum înainte, păsările încep să se ouă.
     De Dragobete, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adună pe dealurile sau colinele din împrejurimi, fac hore  şi petrec cu mare veselie. Apoi, pleacă împreună prin crânguri, ca să culeagă flori de primăvară sau urzici. Prin diferite ritualuri, fetele îşi aleg câte un logodnic pe un an, şi, dacă acesta se dovedeşte vrednic, se hotărăşte nunta. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se spune că tot anul nu va fi iubită de niciunul, şi viceversa. E de ajuns ca o femeie numai cu mâna să atingă un bărbat, la Dragobete, şi va fi iubită tot anul. În aceste zile, babele fac farmece de dragoste pentru fetele care nu au trecere la băieţi.

     La sărbătoarea Dragobetelui, fetele se fac surate, iar băieţii fraţi de cruce, jurându-şi că nu se vor supăra niciodată unii pe alţii, nu se vor minţi şi că se vor ajuta la nevoie. Ca să se poată mărita cât mai curând, fiecare fată trebuie să glumească, de Dragobete, cu un băiat.
     Cine ţine această zi va avea trai bun în familie. Se începe orice lucru, că merge cu spor; se scutură, se orânduieşte prin casă, ca să vină sau să se întoarcă averea. Însă, în multe zone se spune că în această zi nu e bine să se lucreze nimic, altminteri e rău de lupi şi de alte belele. În ziua de Dragobete, se aprinde prin toate casele rădăcină de iarbă-mare. Se spune că, dacă plouă în această zi, primăvara vine foarte devreme.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Выткался на озере алый свет зари..." / "Zarea lucind sângeriu se ţese pe lac..."

Zarea lucind sângeriu se ţese pe lac.
În brădet jelesc gotcanii şi nu mai tac.

Undeva plânge un grangur ascuns în crâng.
Cu lumina în suflet - doar eu nu vreau să plâng.

Ştiu, vei veni în amurg după al drumului cot.
Ne-om aşeza în căpiţa cu fân proaspăt de tot.

Te-oi săruta cu foc, uimită, ca pe flori,
Fără nicio vorbă, ameţind de fiori.

Vei lepăda vălul tu însăţi, în alint,
Te-oi duce îmbătat în tufele de argint.

Şi deşi gotcanii jelesc în neştire,
În roşul zării e o veselă mâhnire.

                                     1910

                                             Переводчик: Адриан Букуреску
                                             Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

                                                 

Darul beției

               Povestea vorbei

     Printre darurile pe care le pot avea unii oameni, românii enumeră şi darul beţiei, ce s-ar înţelege că ar fi  un talent care nu-i e hărăzit oricui. De obicei, se face distincţie între un băutor ocazional şi un beţiv înrăit. "Darul" beţiei este de fapt o veche meteahnă, ce-i drept, nu doar prin partea locului, ci şi prin cele străinătăţi, şi nu a putut fi stârpit niciodată. Măsura radicală, de a tăia toate viile din ţară, luată de marele rege Burebista, nu va fi fost respectată decât în timpul domniei sale, fiindcă, nu peste mult timp, poetul Ovidius, exilat la Tomis, susţinea că, din pricina gerului aspru de la Pontul Euxin, vinul îngheţa iar geţii îl tăiau în bucăţi! Într-un cântec de petrecere, însuşi Noe, primul om din lume care s-a îmbătat, este considerat autohton:
     Tata Noe cel bătrân
     Fost-a fost pui de român,
     El a sădit la noi via
     Şi ne-a adus veselia.

     Având o vechime impresionantă, năravul sau, cum i se mai spune, darul beţiei a pătruns adânc în zicalele şi proverbele noastre, învăluit uneori în uluitoare metafore. Astfel, a fi beat se mai zice şi a se afuma, a se chercheli, a da cu căciula în câini, a se face cocă, a fura luleaua neamţului, a lua ciocârlanul de coadă, a se machi, a se matofi, a se matosi, a mirosi a ceaţă, a se tămâia, a se aghesmui, a se trozni, a se trotila, a se tufli, a se turti, a umbla pe şapte cărări, a se vărui, a se vopsi etc. De la o modestă ameţeală se poate ajunge repede la stadiul suprem, adică la a fi beat cui, beat critţă, beat mangă sau chiar beat mort! Criţă era pe vremuri o denumire a oţelului, iar regional, mangă înseamnă "surpătură în mal; prăpastie; drum sub nivelul ogoarelor din jur", deci o coborâre, o decădere. Mangă mai înseamnă şi "mită; şperţ; om încăpăţânat". "A băut pisica oţet" se spune despre un ins care, îmbătându-se, începe să facă scandal.
     Omul beat e, cum se mai zice, abţiguit, pilit, candriu, turlac, vâjâit, amnărit, învinoşat, chermeleu, şumen, târnosit, turtit, achiu, afanisit, arămit, chilacciu, chiurluit, cleios, flecuit, împuşcat în aripă, într-o dungă, matrafoxat, mazgugur, trăscănit etc. În fine, cine intră în cârciumă nu intră să se închine. Vinu-i capătul minţii, îmbată şi sfinţii. Cu bărbatul băutor nu faci pită în cuptor. Îi cată mustăţile spre fundul oalei. Nu-i place băutura, ca la căţeluş untura. Ţara moare de tătari şi el bea cu lăutari. Şi-a băut căciula din cap. Omul, când e beat, se crede împărat. Mai mulţi se îneacă în băutură decât în apă.
     Nu beau doar bărbaţii, ci şi femeile. Astfel, dacă bărbatul bea, jumătate din casă arde; dacă femeia bea, toată casa arde. Iată şi un cântec:
     Cu muiere beutoare
     Nu-ţi mai vezi pânza la soare,
     Că mere la crâşmă-n vale
     Şi-o bea până ce-i fuioare.
     Lucru mai rar: mândra bea şi chefuieşte, mândrul tace şi plăteşte. Însă la o adică, au şi beţivii orgoliul lor: din beţie te trezeşti, dar din prostie, niciodată!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Puiul de mămăligă

         Moment zgubilitic

 
Cine piuie fierbinte
Şi nu-i nimeni să-l alinte?
Puiule, să fii cuminte!
Viaţa merge înainte.
Mama ta, Mămăliguţa,
Doar ea ne-a salvat, drăguţa,
Aşteptând ca Penelopa
Să se-ntoarcă Europa
La neamul de opincari
Cu catrinţe şi iţari.
Iaca, lelea Mămăligă
Se cam supără şi strigă:
- Europo, eşti fudulă
Şi te dai şi mare sculă,
Dar fără noi eşti beteagă.
Europo, nu fi bleagă!
Auzind acestea, nene,
Puiul se umfla în pene
Şi zbura la Reykjavik
Şi juca la loz în plic,
Iar cu banii câştigaţi
Se-nvârtea printre bogaţi,
Şi-nfruptându-se cu peşte,
N-a mai ştiut româneşte,
Ba, mai mult, îl durea-n freză
Şi-njura în islandeză
Fără pic de-accent natal.
Halal, puiule, halal!

     Morala:
          Mălăieş
          În călcăieş.

                    Adrian Bucurescu

Povestea vorbei

    
           Prea de oaie

     Oaia nu prea se remarcă prin inteligenţă, cel puţin în mitofolclorul românesc. "Prost ca o oaie" se spune despre cineva care calcă în străchini sau dă în gropi. "Deştept ca o oaie" se zice ironic despre un om naiv sau prost de-a binelea. Un grup care se adună haotic sau care merge într-o direcţie greşită, urmându-l fără rezerve pe cel din frunte, se comportă "ca oile". Oaia se duce la scai, nu scaiul la oaie.
     Aşadar, faptă de oaie înseamnă, de obicei, un lucru care se termină prost. Totuși, o zicală stârnește încă nedumerire, anume a o face de oaie, adică a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. Expresia are și un superlativ, prea de oaie, ceea ce se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură, de noimă.
      Ca de obicei, în această privință ne lămurește limba strămoșilor noștri. Astfel, în cetatea getică Olbia este atestat numele BRAIADOI, care, rostit BRAIA DOI, se traduce prin ”Cel mai Bun; Foarte Frumos; Cel mai Valoros”; cf. rom. prea; bre; duios; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; rom. brad; preot; breaz; preț; Breaza, Brezoi, Praid (loc.); arom. vrut(ă) ”iubit(ă)”; alban. bredh ”brad”; got. froths ”înțelept”. Până aici, toate bune și frumoase. Însă termenul getic putea fi înțeles și ca B-RAIADOI ”Cel Frumos; Cel Vesel; Care (se) râde; De Râs”; cf. rom. a râde; latin. radio ”a avea raze; a străluci; a scăpăra”; got. rauths, engl. red ”roșu”. De-a lungul timpului, s-a ajuns ca BRAIADOI să fie înțeles ca ”prea de oaie”, deși biata vietate nu avea absolut nicio legătură cu termenul getic. Așadar, prea de oaie a pornit de la sensul ”de râs”! Oricum, în folclorul românesc, oaia este și de râs și de plâns!
     Altă zicătoare, despre cel care s-a dus bou la Paris şi s-a întors vacă, are şi o variantă ovino-porcină: s-a dus oaie şi s-a întors porc sălbatic.

     Prin lipsa ei de apărare, oaia apare de multe ori ca o victimă. Astfel, a umbla să iei două piei de pe oaie înseamnă a urmări un câştig exagerat. Şchiopătura oilor, bucuria lupilor. De altminteri, oaia apare în foarte multe proverbe în context cu lupul. Ochii de oaie, dar inima de lup. Lupul, când îi flămând, şi din ochi îi fură oaia ciobanului. Şi cu oile toate, şi cu lupii prieteni nu se poate. Oaia care rămâne de turmă o mănâncă lupul. Nici oaie între lupi, nici lup între oi. Lupul plăteşte cu pielea lui oaia mâncată. Să mai fie şi un lup mâncat de oaie! Fereşte-te de lupi îmbrăcaţi în piei de oi! S-a băgat lupul paznic la oi.
     Cum, până nu demult, eram neam de ciobani, oaia mişună în mitofolclorul nostru. Iată şi o ghicitoare: Sus, copaie, jos, copaie, şi, la mijloc, carne de oaie. Răspuns: scoica!
     Totuşi, oaia are şi calităţile ei bune, fiind considerată cel mai curat animal. De aceea, dracul se poate preface în orice vietate, numai în oaie nu! Se spune că, înainte de a se culca, oaia îşi face cruce cu piciorul drept din faţă. Există şi oi cu darul profeţiei, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea
năzdrăvană, din balada "Mioriţa", care răzbună toate oile lumii. Dar despre ea, cu alt prilej...


                                                                                                                  Adrian Bucurescu

O lucrare lugubră: DEX-ul

     "Bunul simţ" îţi dictează că Pământul e plat şi că Soarele se învârteşte în jurul lui. "Bunul simţ" îţi spune că româna e de origine latină, căci asemănarea ei cu "limba-mamă" şi cu celelalte limbi romanice, îndeosebi cu italiana, este izbitoare. Însă, când nu e "corect politic", "bunul simţ" este ignorat, aşa cum se ignoră faptul că romanii nu au cucerit decât un sfert din Dacia Mare, că au stat aici mai puţin de două secole, adică mai puţin decât au stat în Grecia şi Albania, care nu au vrut să moştenească latina, şi că e de mirare cum dacii liberi, care trăiau prin Maramureş, Bucovina şi Transnistria de astăzi, n-au mai vrut să-şi vorbească limba maternă. Colac peste pupăză, numele nostru etnic, român, este cam acelaşi cu cel al năvălitorilor de altădată. Şi atunci, cum să nu creadă bietul cronicar Grigore Ureche că toţi de la Râm ne tragem? În fine, să zicem că el nu era prea şcolit, săracul, dar Miron Costin şi "corifeii Şcolii Ardelene" erau! Ba, chiar înaintea lui Ureche, se găsiseră autori străini care erau convinşi, şi convingeau şi pe alţii, că românii sunt urmaşii Romei. Vai, ce origine ilustră, vai de barbarii de tirani, care n-au fost impresionaţi că prin vinele noastre curge un sânge de roman şi că purtăm cu fală în lume un nume de Traian!

 

 

Au trecut câteva sute de ani de când Grigore Ureche s-a aventurat pe tărâmul ştiinţelor, dar autorii DEX-ului, toţi cu titluri pompoase, au rămas, în ce priveşte descendenţa noastră istorică, la nivelul lui. Altminteri, în alte privinţe, au avansat câţiva paşi, adică au preluat câteva idei din secolul XIX, cum ar fi aceea că limba noastră n-ar fi chiar pur latină, ci că ar fi preluat (furat?) cuvinte şi elemente gramaticale de la cumani, pecenegi, de la unguri şi slavi, de la turci şi tătari, de la greci, ce mai încolo şi încoace, din toată Europa de Est. Ceva de la daci, pe al căror teritoriu locuiesc românii? Ah, da, ar fi câteva, de pildă: pupăză, gălbează, mânz, barză, doar vreo sută şi ceva. Cam asta era zestrea lingvistică a dacilor, şi, până ce să vină romanii, se pare că se înţelegeau mai mult pe muteşte şi prin ghionturi!

    Înainte de a fi antinaţional, cu voia sau fără voia autorilor săi, DEX-ul e caraghios prin silinţa de a prezenta o groază de baliverne în manieră savantă. Însă, până la un punct, această încăpăţânare poate fi înţeleasă, căci se pot plânge că nu au la dispoziţie texte din limba dacă. Aşa o fi? Nu, nu e aşa! Au rămas liste de zeci de plante medicinale dacice, de antroponime, toponime, hidronime etc. Au rămas destule lexeme tracice în dicţionarele antice, au rămas inscripţii în limba strămoşilor noştri. Cum să nu poată fi cunoscută limba dacilor? Condiţia este doar să vrei s-o cunoşti. Iată, de pildă, denumirea unei localităţi din Dacia, YDATA, pe care romanii au tradus-o prin AQUAE "Ape". Aşadar, măcar într-un dialect, YDATA se traducea prin "Ape", argumente fiind rom. ud; a (se) uda; udat(ă); alb. ujt "apă"; ujit "a uda; a stropi; a iriga". Totodată, de aici, aflăm şi cum se forma pluralul unor substantive în limba dacă, precum şi faptul că daca şi ilira erau variante ale aceleiaşi limbi. Iată încă o traducere, neluată în seamă de culturnicii de astăzi: o gură de vărsare a Dunării în Mare era numită de eleni HIEROSTOMA "Gura Sacră". Aceleiaşi guri de vărsare geţii îi spuneau THIAGOLA. Traducerea denumirii getice ni se oferă mură-n... gură: THIA GOLA "Gura Sacră"; cf. gr. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu"; rom. gură; alb. goje "gură". Ei bine, după DEX, gură ar proveni din lat. gola "gâtlej; gât"!.Iată însă că substantivul gură este moştenit din dacă, un argument în plus fiind întreaga sintagmă, THIAGOLA, din care, prrintre altele, româna a moştenit a ciuguli şi Ceahlău. În DEX, a ciuguli este de origine necunoscută, precum sunt şi alte câteva sute de cuvinte!
     Până la o viitoare întâlnire, pe aceeaşi temă, le transmit autorilor DEX-ului această veche zicală românească:
     Dacă nema putirinţa,
     Geaba chichirez gâlceava!  

                                                                                                              Adrian Bucurescu

  *        Moment zgubilitic

   

          Dragul de Dracula

Patru huhurezi sar clanţa,
Arbitraţi de Baba Cloanţa,
Pe când, oops, o bufniţă
Cântă ca din trâmbiţă.
E alarmă, e asediu?
Om fi noi ca-n Evul Mediu,
Dar unde-i garda de mediu?
Liliecii sar din sediu,
Ciufuliţi şi-n pijamale
Şi cu picioarele goale,
Chiţăind şi înjurând,
Luându-şi zborul rând pe rând;
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Îmbrâncind şi cucuveaua,
Ce se arde cu cafeaua.
Ploaia cade-n repezi picuri
Peste flori de plumb şi dricuri.
Din Hotin şi pân-la Mare,
Vin moroii de-a călare,
Şi cum vin pe drum de piatră,
Ţiuie tăciunii-n vatră.

Cine-şi părăseşte cula?
Măre, dragul de Dracula,
Căutând un irlandez
Să-l gătească pe orez,
Să-i pună fundă la gât,
Şi un Ionatan în rât.

Du-te-n mă-ta, bă, Bram Stoker,
Te-oi fi dat tu mare şmecher,
Dar de vedeai vrun strigoi,
Stai ca mortu-n păpuşoi,
Cu părul făcut vâlvoi,
Cum se poartă-acum la voi,
Şi degerai ca o ceapă,
Până să te tragă-n ţeapă!
Lasă, nu mai sta covrig,
Că-n prezent nu mai ţi-e frig,
Ba, în cazanul cu smoală,
Poţi să stai şi-n pielea goală!


                          Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

Москва кабацкая / Moscova cârciumărească

                                                                      *
                                                                   *    *

Da! Gata de acum! Fără întoarcere
Natalele câmpuri le-am lăsat.
Nu-mi vor mai foşni mie plopii
Cu frunzişul lor înaripat.

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

Iubesc acest oraş plin de ulmi,
Chiar dacă e noroios şi şubrezit.
Asia de aur, tot moţăind,
Pe cupolele lui a adormit.

Iar când noaptea Luna luminează,
Când luminează... dracu' ştie cum! -
Pe ulicioară, cu capul plecat,
Eu merg spre crâşma plină de fum.

E vuiet în cumplita văgăună,
Şi noaptea, până în zori, în birt,
Eu le citesc versuri curvelor
Şi cu borfaşii mă adăp din spirt.

Inima îmi bate tot mai tare
Şi vorbesc aiurea: "Ca şi voi,
Şi eu sunt definitiv pierdut
Şi nu mă voi mai duce înapoi".

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

                          *
                       *     *

Din nou se bea aici, se caftesc şi plâng
Sub a armonicii tristeţe gălbenită.
Tot blestemându-şi nenorocul,
Îşi amintesc de Rusia moscovită.

Şi eu însumi, plecându-mi capul,
Îmi împăinjenesc privirea cu vin,
Ca să nu-mi mai zăresc faţa fatală,
Să nu mă mai gândesc la clipele ce vin.

Toate le-am pierdut pe vecie.
Albastrul meu Mai! Iunie de azur!
Poate că de-aceea fumegă putregaiul
Peste acest chef de rău augur.

Ah, dar azi aşa-s de veseli ruşii!
Trăscăul tare curge necontenit.
Cântă de Volga şi de Ceka
Armonistul cu nasul pleoştit.

Ce înverşunare în privirile nebune
Şi nesupuse, ca şi în glasul lor ascuţit,
Jelindu-se că, dintr-o toană, în tinereţe,
La mânie viaţa şi-au nenorocit!

Unde sunteţi voi, cei plecaţi departe?
Luminile noastre v-au mai încălzit?
Cu spirt armonistul îşi tratează sifilisul
Pe care în stepele kîrgîze l-a primit.

Nu! Ăştia nu vor fi striviţi, nici împrăştiaţi -
Gunoiul le-a dat curajul în vileag -
Tu, Rosseia mea... Raz... na...
Asiatic meleag!

                           *
                        *    *

Zi-i, armonică! Lehamite... Plictis...
Armonistul unduie din deşte bine.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine!

Te-au iubit, te-au terfelit -
Prea de tot!
Ce te uiţi cu stropii albaştri?
Sau vrei să te ard peste bot?

Te-aş pune în grădină ca momâie,
Ciorile să le sperii.
Până în ficaţi m-ai chinuit
Cu prea multe mizerii.

Zi-i, armonică, zi-i pe gândul meu!
Bea, scoabă, bea!
Uite, aş lua-o pe-aia, ţâţoasa, -
Dar mai toantă e ea.

Nu eşti prima femeie pe care o am...
Sunteţi destule de tăvălit,
Dar cu una ca tine, cu o mortăciune,
Abia acum m-am pricopsit.

Ce dureros, ce asurzitor,
Când ici, când colo, nu ştiu cum
Eu cu mine nu pot s-o sfârşesc;
Du-te dracului acum!

Din haita voastră de câini
E timpul s-o cam tai.
Iubito, eu plâng.
Iartă-mă... iartă... hai...

                     *
                  *    *

Cântă dar, cântă! Pe blestemata chitară
Deştele tale joacă sprinten;
Te înăbuşi în această beţie scrântită,
Ultimul, singurul meu prieten.

Nu te uita la brăţările ei
Şi la umerii-i strălucind prin mătase! Vai,
Eu am căutat la muierea asta fericirea,
Dar, din greşeală, pieirea o aflai.

Eu nu ştiam că iubirea e molimă,
Că iubirea e ciumă n-am gândit.
A venit, şi cu ochii întredeschişi
Pe huligan l-a înnebunit.

Cântă, prietene! Spune-mi iar cum era
Dimineaţa noastră vijelioasă!
Lasă s-o râvnească alţii
Pe frumoasa şi tânăra ticăloasă!

Ah, stai! Eu pe ea nu o înjur.
Ah, stai! Eu de ea nu mă milogesc.
Hai, dă-mi să cânt eu,
Această strună de bas s-o ciupesc!

Se sparge cupola rozalie a zilelor mele.
O traistă de aur în inimă a mijit.
Multe femei am sărutat,
Multe femei prin unghere le-am înghesuit.

Da! E amar adevărul pe pământ;
De copil ochii mei au putut să vadă
Cum, pe rând, dulăii ling
Zeama prelinsă sub noadă.

Aşadar, de ce să fiu gelos,
De ce să sufăr eu oare?
Viaţa noastră - cearşaful pe pat,
Viaţa noastră - tinde spre vâltoare.

Cântă dar, cântă! În avântul fatal,
Mâinile astea fatale nenorociri arată.
Ştii ce? Ducă-se-n aia a mă-sii!
Eu, prietene, nu voi muri niciodată.

                                  1922
                   
                                            Переводчик: Адриан Букуреску
                                            Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

  

Dragostea la Români

       

          Tradiții populare

  
     La prima vedere, cine ştie din ce pricină, proverbele şi zicătorile noastre nu se prea amestecă în dragoste. Pentru cei atinşi de acest sentiment există expresii destul de rare, cea mai cunoscută fiind aceea de îndrăgostit(ă) lulea, care stârneşte deseori amuzamentul dar şi nedumerirea. Cum adică "lulea"? Totuşi, explicaţia nu e aşa de dificilă, fiindcă îndrăgostiţii "se aprind", iar ce se aprinde scoate şi fum, cum se întâmplă şi cu luleaua. În acelaşi sens, îndrăgostiţilor nu li se aprind şi călcâiele?!
      Pentru că, în firea lucrurilor, cei îndrăgostiţi tind şi să se căsătorească, vechile noastre proverbe şi zicători insistă pe relaţiile stabilite între bărbaţi şi femei după nuntă. Sfaturile par a fi mai mult venite din partea bărbaţilor, dacă te iei după felul cum priveau foarte mulţi femeia, "muierea",  şi cum unii o mai privesc şi astăzi! Astfel, cică nici otrava nu-i mai rea ca muierea. Muierea e dracul, numai coarnele îi lipsesc. De muierea rea şi dracul fuge. Muiere tăcută greu găseşti. Cine are nevastă alături este muncit de griji. Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoată cu acul, tot se isprăveşte. Decât a bărbatului, mai bine a argatului! Nu ştie bărbatul ce ştie tot satul. Muierea îmbătrâneşte, dar pofta nu-i conteneşte. Vai de casa unde bărbatul este muiere! Să cânte cocoşul, iară nu găina! 
     Dacă le asculţi pe femei, nici bărbaţii nu sunt mai breji. Astfel, bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate. 
     Cum, în concepţia Românilor, chiar şi a altor neamuri, căsătorie perfectă nu există, proverbele şi zicătorile sunt şi ele pe măsură. Aşadar, bărbatul surd şi nevasta oarbă, cea mai tihnită căsătorie. Cum e lelea, şi bărbatul. Când muierea e mută şi bărbatul surd, e viaţa cea mai bună între amândoi. Şi-a găsit hârbul copacul, tigva dopul şi lelea bărbatul. Totuşi, nu pot trăi unul fără altul: aşadar, muierea fără bărbat e ca furca fără fus. Bărbatul fără muiere, ca şi când e luat de Iele...
     Părerile negative asupra femeilor au ecouri nu doar în folclor, ci şi în literatura română cultă. Astfel, cea mai bună soţie pe care o găseşte Stan Păţitul, din povestea lui Ion Creangă, tot are o coastă de drac, care trebuie neapărat să-i fie scoasă! Ce să mai spunem de povestirea "Kir Ianulea" de Ion Luca Caragiale, unde până şi dracul fuge de cea pe care o luase de soţie pe pământ şi, de frica ei, se ascunde în fundul iadului!
     Evident, toate aceste opinii despre femei sunt opera creştinismului, care le discriminează, nepermiţându-le  şi lor să devină preotese, ele neavând voie să intre nici măcar în altarele bisericilor!

     La urma urmelor, dracul nu-i chiar aşa de negru. În basmele noastre, Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, se iubesc nespus, fac o nuntă... ca-n poveşti, şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Doinele, şi ele, privesc dragostea ca pe unul dintre cele mai gingaşe şi profunde sentimente. Iată una din ele:
     La umbrar de liliac,
     Dragostile ce mai fac?
     Se sărută până zac;

     Iar în vale, la izvor,
     Se-ntâlneşte dor cu dor,
     Se sărută până mor.

                                                                        Adrian Bucurescu  

Moment zgubilitic

               Senatus populusque romanus

                                                   Amicorum Romae

Capra crapă piatra-n patru
Şi apoi sare din cadru;
Sare, sare şi piper
Toate pân' la ziuă pier...

Plin de bani sunt eu, măi nene,
Precum e broasca de pene.
Ce folos că sunt frumos,
Dacă sunt căpăţânos!

M-am dus şi eu să mă-nsor
Cu-o fată de senator,
Că bună fată mi-a dat,
Pân-acasă-a şi fătat!

Mă ruga tata fierbinte:
- Fii cuminte ca-nainte,
Nu fi prost precum ai fost!
Da, dar vream şi eu un post.

Mi l-a găsit senatorul:
Să-i frecţionez piciorul;
Piciorul e de salcâm
Şi se trage de la Râm.


                                     Lucianus Pusillula Superba

Specialiștii lui Piscis

      
                                           Amicorum Romae

La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal,

Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal,

Şi faima lui regală în Europa creşte,

Oricât i-ar ponegri-o istoricii lui Peşte. 

Spre Sarmizegetusa, cetate de renume,

Un sol roman îşi mână un armăsar în spume;

E cam lihnit de foame, dar asta nu contează,

S-a rătăcit şi-n munte devreme se-nserează.

Dar iată o potecă! Brădetul se răreşte,

Se-aude o talangă, iar solul întâlneşte

Un baci care veghează să-i pască turma-n pace.

Romanul îl salută:- Ave, nobile dace!

Civis romanus sum, şi, ce mai calea-valea,

Indicatoare non sunt şi rătăcit-am calea.

Spune-mi şi mie unde e Sarmizegetusa, 

Căci merg cu o solie şi Soarele apus-a.

Dar baciul nu răspunde. Pe ochi căciula-şi trage,

Şi-i pare că-n latina vulgară solul rage.

Ci, sprijinit în bâtă, măsoară plaiul sfânt...

- Hei, bade, zi, responde! Non ştii niciun cuvânt?

- N-ai hi tu al lui Piscis, de care râde Roma,

De care râd şi sclavii până-i apucă voma?

Cum să nu ştiu cuvinte? Brâu, pupăză şi barză,

Bârr, baligă, gălbează, mânz, viezure şi varză...

Mai sunt ca la o sută, dar să le spun n-am timpi,

Le ştie-Academia. Noa, dar mai meri în ghimpi!

Vade in tua mater, până ce nu mă-ncrunt,

Que in patria nostra multae sudalmae sunt!

                                                 Adrian Bucurescu 

    
      Adrian Bucurescu

          Despre mine

          M-am născut la 29 Iulie 1950, în comuna Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, fiu al lui Dobre şi al Floricăi Bucurescu; nepot al ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor, Col. Dr. Gheorghe Bucurescu. În linie maternă, descind și din legendarul haiduc al Bărăganului, Radu Sânger;
               Mi-am petrecut o parte a copilăriei în satul natal al mamei mele, Copuzu, în dreapta râului Ialomiţa, la poalele cetăţii getice Helis, astăzi Piscu Crăsanilor;
               Şcoala Generală, în localitatea natală. Absolvent al Liceului Teoretic Urziceni, secţia Reală;
               Absolvent al Şcolii Tehnice Postliceale de Stenodactilografie şi Secretariat, din Bucureşti;  
               Licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Română-Franceză, Universitatea Bucureşti; 
               Stagiul militar, 1970-1972, în pădurea Mija, jud. Dâmboviţa, şi în municipiul Timişoara; lăsat la vatră cu gradul de sergent; 
               Debutul literar absolut, în revista "Stăruinţa", a Liceului din Urziceni, 1968, cu poezia "Ulcioarele"; 
               Debutul literar în presa naţională, în revista "Amfiteatru", 25 Decembrie 1969, cu poezia "La Stella Polaris", graţie poetei Ana Blandiana; 
               Între anii 1975 şi 1980, am condus cenaclul literar "Lumina", al Întreprinderii "Electrofar", din Bucureşti; 
               Premiul I pentru Poezie, la concursul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1976;
               Între anii 1977 şi 1980, am făcut parte din Consiliul de Conducere al revistei "România literară";
               Între anii 1980 şi 1986, am fost membru al cenaclului literar "Dor fără saţiu", din Urziceni; 
               Profesor de limba şi literatura română, 1980-1991, la şcolile din Sărăţeni, jud. Ialomiţa, şi din Ştefăneştii de Jos, jud. Ilfov; 
               Redactor la cotidianul "România liberă", departamentul Cultură, 1991-2010, la săptămânalul "Timpul", tot la Cultură, 2010-2011, şi la publicaţia "The Epoch Times", la departamentul Cultură/Turism, 2012-2013. De la 1 Decembrie 2013, redactor şef al revistei "Rădăcini";
               Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România;
               Am colaborat la multe publicaţii, la emisiuni TV şi la Radio, cu poezii şi eseuri, ultimele - în domeniul dacologiei.

               Volume publicate:

"Dacia Secretă", Ed. Arhetip, 1997; 
"Enigma Atlanţilor", Ed. Axa, 1998;
"Poesii sgubilitice", Ed. Macarie, 1998; 
"Dacia Magică", Ed. Arhetip, 1999;
"Divina Verba", Ed. Euro Vida M, 2000;
"Nichita Stănescu în Evul Astral", Ed. Macarie, 2000;
"Atlanţii din Carpaţi", Ed. Obiectiv, 2002;
"Poezii zgubilitice", Ed. Macarie, 2003;
"Dacia Divină", Ed. Arhetip, 2004;
"Tainele tăbliţelor de la Sinaia", Ed. Arhetip, 2005; 
Serghei Esenin - "Rusia albastră şi fără de leac", versuri traduse din limba rusă, Ed. Macarie, 2005;
Serghei Esenin - "Rusia albastră şi fără de leac", Ed. Macarie, 2006, ediţia a II-a;
"Ordinul Solomonarilor", Ed. Arhetip, 2008; 
"Dacia Secretă", Colecţia Rădăcini, ediţie astrală, 2012;
"Calendarul sărbătorilor dacice - 2014", Colecţia Rădăcini, 2013;
Serghei Esenin - "Dor de Rusia", poezii şi poeme tălmăcite din limba rusă, Ed. Singur, 2014.
"Zgubilitice", online, Editura Zekin, 2015.

       Călătorii de documentare în străinătate:

          Bulgaria, China, Tunisia, Egipt, Italia, Germania, Ucraina, Republica Moldova, S.U.A., Turcia, Franța, Israel.