Pe când eram copil am văzut
cum dinții balaurei
retezau pletele Lunii
care cădeau în mlaștini.
Plângea Luna cu lacrimi de sânge.
Taci, Lună, nu mai plânge
cu lacrimi de sânge!
Ascute-ți coarnele și împunge
toate iasmele iadului
și pe dușmanii mei îi străpunge!
Lună, tu în pieptul meu stâng mă înfiori
de cu seară până în zori.
Tu ești frumoasă și scumpă
precum inima mea în cămașa de sânge.
Taci, Lună, nu mai plânge!
Adrian Bucurescu
Tânăr și frumos, aveam aripi albe
Și mă roteam deasupra Pământului.
Se tot depărtau ale orașelor salbe
Și mări se încrețeau în foșnetul vântului.
Adio îi spuneam, nu la revedere,
Frumoasei noastre planete albastre.
Spre sălbatice și profunde mistere
Lin zburam printre abstractele astre.
Și întâlneam o prea frumoasă fată,
Gingașă, cu aripi alburii,
Cu trup de zăpadă curată,
Cu ochi de gheață și plete fumurii.
Fără niciun cuvânt ne îmbrățișam.
Eu o încălzeam și ea mă răcea,
În cenușă și rouă ne metamorfozam,
Și pe Bărăgan ziuă se făcea.
Adrian Bucurescu
A fost o iubire ca o stihie,
în toate cele netemătoare.
Din raze de lună și de soare
culegeam frenezie.
Mi-e dor de tine, amintire ciudată.
Ceasul de raze s-a destrămat.
Teii iubirii s-au scuturat
și n-au mai înflorit niciodată.
Adrian Bucurescu
Toamna nu cruță nicio floare.
Ce rost mai are să-mi cer iertare?
Mie însumi sunt mai străin decât ție.
Adrian Bucurescu
Juruit Cuvântului,
fac umbră pământului.
Umbră de nu aș avea,
aș fi ca un pui de stea,
plin de foc și de lumină
și neprihănit de tină,
și-aș umbla creanga prin cer,
fără să-mi pese de ger,
fără foame, fără sete,
fără să-mi pese de fete.
Dar eu pui de stea nu sunt,
ci sunt bulgăr de pământ,
ferecat de umbra mea
și nu pot scăpa de ea.
Cine are umbră bună
s-o țină bine de mână,
cine-o are ticăloasă
s-o reteze cu o coasă!
Umbra, cât ar fi de umbră,
singură nu se preumblă.
de-aia mă bat gânduri grele:
n-oi fi umbra umbrei mele?
Adrian Bucurescu
