marți, 2 mai 2023

Brusturele

 

          Leacuri arhaice

     Brusturele (Arctium lappa), zis și lipan, face parte din familia Compositae și crește prin locuri necultivate, maidane, pe lângă drumuri. În unele ținuturi, se întrebuințează pentru vopsit în negru, în amestec cu brusture amar, arin, sovârf și coji de nucă. 

     Brusturele este una dintre cele mai importante plante din medicina arhaică. Frunzele crude se pun pe răni, buboaie, uime, scurte, umflături, pălituri. Împotriva uimelor, la Tătăruși, jud. Suceava, se descântă astfel: 

Uimă uimăreață,

Ia-te pe drumăreață

Și te du la Marea Roșie

Și bea apă din Marea Roșie

Și ieși afară la Soare

Și crapă ca o cicoare!

     În Maramureș, după ce se pun frunze de brusture pe uime, se descântă așa: 

Uimă uimată,

Cată și-napoi îndărată,

Că Ciudă-Rece

Nuntă face

Și chiamă toate bubele

Și toate uimele,

Numai uima lui N. o uita

Și nu o chiemat.

De ciudă și de bănat,

O secat

Și s-o uscat.

     În unele ținuturi, mamele își oblojesc pruncii cu frunze de brusture, unse cu unt, după ce-l scot din scăldătoare. La Nereju, jud. Vrancea, copiii se învelesc cu frunze de brusture amar numai când au crampe. În alte sate, pentru greutate la inimă, se fac legături la buric cu trei rădăcini de hrean pisat și fierte în borș, îngroșate apoi cu tărâțe. Iată un descântec de greutate la iniă, transcris în anul 1809:

Voi, plecăcioase

Mâncăcioase,

Să vă luați și să vă duceți

La fata lui Raiu-Împărat,

Că v-au poruncit,

Că au lăsat o vacă grasă

Să vă ospăteze,

Că N.

Nu vă știe ospăta,

Nici adăpa,

Nici așterne,

Nici culca,

Nici odeni!

     Rădăcina de brusture, plămădită în rachiu, se ia împotriva vătămăturii. Uneori, se descântă de vătămătură și apoi se aplică decoctul rădăcinilor, scoase înainte de răsăritul Soarelui. În unele locuri, frunzele de brusture, fierte cu scai voinicesc, se folosesc împotriva frigurilor, descântându-se astfel:

- Bună dimineața, N.,

- Dă-mi o perină și un levicer,

Că mi-a venit un musafer!

- Bună seara, N.,

Na-ți perină și levicerul,

Că mi-a plecat musaferul. 

     La nașteri grele, se fierbe brusture, se strecoară zeama, se pune zahăr și se dă lehuzei, care apoi bea trei zile ceai de romaniță, să se curețe. În Sanț, jud. Bistrița-Năsăud, brusturele se pune pe cap împotriva junghiurilor. Când pielea arde ”ca focul”, se pun frunza verde pe piele. La Clopotiva, în Țara Hațegului, bolnavului de lingoare i se pune o frunză de brusture pe cap, ”ca să-i tragă răutatea”. În alte ținuturi, frunzele de brusture udate cu oțet sunt un leac împotriva durerilor de șale, iar unse cu unt sau unsoare, pentru dureri de piept; iar numai pălite în foc, pentru junghiuri și dureri de inimă. În alte locuri, pe frunze de brusture se pune rădăcină de păpădie prăjită, amestecată cu smântână proaspătă și apoi se leagă cu ea împotriva durerilor reumatice. Cu decoctul plantei se fac și spălături pentru creșterea părului. 

                                                                                               Adrian Bucurescu


sâmbătă, 29 aprilie 2023

Coarda-celor-din-vânt

 


           Leacuri arhaice

     Coarda-celor-din-vânt (Lycopodium clavatum) are și alte denumiri, printre care și brădișorși  pedicuță. Este o plantă ierboasă, din familia Lycopodiaceae, are o tulpină repentă și frunze mici, lineare. Crește prin păduri și pășuni umede, pietroase, la munte și la deal. În multe locuri, plantele ei fierte se întrebuințează la vopsitul lânii în verde.

     Pedicuța este o importantă plantă de leac, în medicina tradițională. Cu sporii ei se pudrează copiii mici împotriva opărelilor. Decoctul sporilor în vin se dă contra calculozei renale și vezicale, iar decoctul plantei întregi, ca diuretic și purgativ. La boli de ficat și vezica biliară, tulpina se fierbe în doi litri de apă, cu rădăcină și ghințură și anghinare, până scade la jumătate, după care se strecoară și se adaugă un kg de miere. Ceaiul din tulpinele presate mărunt se ia în boli de rinichi. Sporangele se fierb în apă, iar decoctul îl iau cei ce doresc să se lase de fumat. În Bucovina, fetele se spală pe cap cu decoctul plantei, ca să le crească părul. Pedicuța se mai întrebuințează împotriva reumatismului și a durerilor de șale, spălând bolnavul cu decoctul și încingându-l cu vrejul tulpinelor.

     Numele de coarda-celor-din-vânt îi vine de la faptul că este un leac obișnuit, mai ales în Țara Moților, împotriva celor din vânt, boli de natură diferită, despre care se spune că le capătă cei ce dorm primăvara și vara pe afară, în locuri umede și răcoroase, atribuite vânturilor rele care au trecut peste ei. Se spune că unii scapă mai ușor, ummplându-se de bube, pe față și pe trup. Bolnavii de cei din vânt se afumă cu rădăcina plantei și li se descântă astfel:

Buba bubelor,

Puiu ciumelor,

Nu coace,

Nu răscoace,

Tu, bubă, 'napoi te-ntoarce!

Bubă albă,

Bubă neagră,

Bubă grabnică,

Bubă molconieșe,

Nu coace,

Nu răscoace,

Nu umbla,

Nu gâmfa,

Nu junghia,

Nu săgeta!

S-o luat N. pe cale,

Pe cărare,

S-o întâlnit

C-un câne negru-n cale,

Cu limba c-o alinse,

Cu coada c-o șterse.

O rămas curat,

Luminat,

Cu roua de Soare,

Cu spuma de pe mare.

     În unele locuri, bolnavii se afumă cu tulpină de coarda-celor-din-vânt, în amestec cu alte plante, ca patul-celor-din-vânt (Centaurea triumfetti), iarba-vântului (Seseli rigidum) etc. Iată un descântec pentru fapt de vânt, din Rășinari, jud. Sibiu:

Soarele mere înainte,

Buba mere îndărăpt.

Din ce ești

Să nu mai crești,

De vârv să te pleci,

Din rădăcină să seci,

Să te duci în urechile ciutelor

Și-n coarnele cerghilor!

Acolo să sălășluiești,

Acolo să vecuiești!

În numele Tatălui

Și al Fiului

Și al Sfântului Duh.

Amin.

     Se mai spune că acei-din-vânt sau acele-din-vânt le iau puterile oamenilor din mâini și din picioare, adică îi ”pocesc”. În acest caz, se fierb mai multe plante de coarda-celor-din-vânt, iar din decoct se bea, și cu restul se fac spălături sau scăldături, descântându-se. În medicina veterinară, sporii fierți se întrebuințează împotriva râiei, la cai și la alte animale.

     Coarda-celor-din-vânt mai are o sumedenie de denumiri, care mai de care mai pitorești: barba-ursului, brânca-vântului, brădișor, brâncă, brâul-vântului, bunceag, chedicuță, cornățel, crucea-pământului, iarba-ursului, laba-lupului, laba-ursului, mușchi-de-pământ, mușchi-de-piatră, netoată, pălămidă, părul-porcului, pecelecă, peceleca-ursului, piciorul-lupului, piedică, piedica-găinii, piedica-vântului, praful-strigoilor, talpa-ursului.

                                                                                                     Adrian Bucurescu

miercuri, 26 aprilie 2023

Iarba-lui-Tatin

 


           Leacuri arhaice

     Una dintre cele mai importante plante de leac, în farmacologia magică românească, este iarba-lui-Tatin sau tătăneasa (Symphyrtum officinale), plantă din familia Boranginaceae, acoperită cu peri aspri, cu flori roșii-violacee sau roz. Crește prin lunci, prin fânețe umede, pe lângă drumuri și garduri, pe malul apelor.

     Tătăneasa este întrebuințată aproape în toate ținuturile, în legături, pentru lecuirea scrântiturilor și fracturilor. În unele locuri, pentru fracturi la mâini și la picioare, rădăcina se spală, se taie în bucăți mici, se pune într-o oală cu apă și se fierbe până ce scade la jumătate. Se amestecă apoi cu făină de orz, se întinde pe o peticică, care să cuprindă toată fractura, se stropește cu spirt și se leagă, după ce se îndreaptă oasele la loc. Apoi se înfășoară cu cârpe, peste care se pun lopățele de lemn, care fixează mâna sau piciorul rupt. Legătura se ține 48 de ore, udându-se cu spirt. După aceea, se schimbă până se vindecă fractura. În Bucovina, rădăcina se prăjește în untură de porc sau cu lapte dulce de vacă și apoi se leagă cu ea fracturile. Este un medicament și împotriva vătămăturii. În cele mai multe sate, rădăcina curățită, tăiată în bucăți, se plămădește în țuică, din care se ia câte un păhăruț, de două-trei ori pe zi. Tot în Bucovina, se curăță și se spală o bucată de rădăcină, apoi se pune într-o sticlă cu rachiu și se astupă să nu răsufle; o altă rădăcină se pisează bine, se amestecă apoi cu ceapă pisată, cu un ou și cu tărâțe de grâu, care se pun într-o tigaie la foc, să se prăjească bine. Din acest amestec se face o turtă, care se pune pe o petică și se aplică pe locul unde-l doare pe cel vătămat. Bolnavul bea din rachiul preparat, de trei ori pe zi, în zori, la prânz și seara. Dacă vrea să se facă bine mai repede, trebuie să stea în loc, să nu umble mult, să nu lucreze, ca să nu stârnească mai rău vătămătura. Unele femei fierb rădăcina în apă, apoi o pisează mărunt, o amestecă cu făină de secară și fac o turtă, pe care o pun celor vătămați, dându-le să bea și din zeamă.

     În Țara Oltului, împotriva urdinării, se fierbe tătăneasă în rachiu, cu chimen și sămânță de ștevie, și se dă bolnavului să bea. În Banat, rădăcina rasă în lapte se pune caldă împotriva diferitelor vătămături. În ținutul Beiușului, lujerul se împletește cu brâul-vântului (Lycopodium clavatum), iar cu această cingătoare se leagă bolnavul la șale, punând deasupra o cârpă caldă. Planta se fierbe și decoctul se amestecă cu spirt, în părți egale și se întrebuințează pentru frecții locale.

     Iarba-lui-Tatin nu se culege oricum. În Țara Moților, ea se sorocește, alegându-se și însemnându-se marți seara plantele ce urmează a fi săpate. A treia zi, vineri dimineța, pe nemâncate, femeia care pregătește leacul se duce la plantele însemnate, și face trei mătănii, zicând:

Doamnă

Iarba-lui-Tatin,

Nu te iau de stricat,

Ci te iau pe tomnit, 

Să strângi carne la carne,

Os la os,

Să le faci mai frumos

De cum o fost.

     Apoi vorbește cu plantele și le spune pentru cine și de ce le sapă. Le scoate din pământ și le aduce acasă, le fierbe, și face cu ele legături la scrântituri și rupturi de oase. În ținutul Dornelor, bolnavii de Dânsele caută mai întâi șerpânță (Sedum acre) și o însemnează. Se duc după ea lunea, miercurea sau vinerea, cu pâine și sare, pe care le pun la rădăcina plantelor. Apoi descântă planta în gând. Descântecul este identic cu cel pentru tătăneasă:

Sfântă buruiană,

De Dumnezeu lăsat,

De mine însemnată,

Te cinstesc

Cu pâne și sare,

Ca să lecuiești,

Să dăruiești,

Cu leac,

Cu veac (...)

     În multe ținuturi, iarba-lui-Tatin se întrebuințează împotriva bolilor de piept. Rădăcina rasă și amestecată cu miere se ia împotriva suspinului și hepticei, câte o lingură înainte de masă. În unele sate, plămădită în rachiu, se dă celor debili, ca să se îngrașe, câte un păhărel în fiecare dimineață. Rasă pe răzătoare și amestecată cu tărâțe, se dă vitelor bolnave, slăbănoage, și chiar sănătoase, în credința că ”se îndreaptă bine”. Se mai dă vitelor pentru îndreptarea laptelui.

                                                                                                         Adrian Bucurescu

  

sâmbătă, 1 aprilie 2023

Les chardons du Baragan

 


                                                          ”Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati

miercuri, 29 martie 2023

Bozul

 


 

          Rosturi și leacuri daco-române

 

     În graiul geto-dacic, bozului i se spunea BYZES ”Înțepătură; Primejdie; Răutate”, denumirea venind din BY ”Plantă (Mlădiță) Rea”; cf. rom. foaie; pai; vie (bot.); zuz; șiș ”cuțit; pumnal”; alban. e zeze ”negru; doliu”; rom. piază; pieziș; bâja! ”interjecție care arată copiilor că un lucru frige sau că vor mânca bătaie dacă vor umbla la el”; bâza; vâj; alban. bize ”sulă”; bishe ”sălbăticiune; fiară; monstru”.Cu toate acestea, el era folosit și în medicina populară.

     Bozul (Sambucus ebulus) este o plantă comună, viguroasă, din familia Caprifoliaceae, cu miros neplăcut, flori albe și fructe negre. Crește prin locuri necultivate, pe lângă drumuri și garduri. Are aceleași proprietăți medicinale ca socul, dar mai puternic. În descântece, bozul se întrebuințează împotriva mușcăturii de șarpe, ca în acest exemplu din Rași, jud. Ialomița:

Iată un șarpe rău!

Ce stai pe lepădău?

- M-a făcut maica rău.

Calul ce am mușcat

Leac eu am lăsat:

Cuțit de găsit,

Bozul de înflorit.

     În medicina rustică, bozul este una dintre cele mai importante ierburi de leac. Astfel, decoctul rădăcinii se ține în gură, împotriva durerilor de dinți. În județul Ialomița, se scaldă bolnavul răcit sau i se fac abureli până începe să curgă transpirație de pe el. În vremea când se face abureala, se aștern pe un cearceaf foi de boz, se așează bolnavul pe ele și se acoperă cu o învelitoare groasă. Bolnavul cade într-un somn profund, transpiră de nu mai știe și apoi își revine. Împotriva reumatismului, bozul este fiert într-o căldare, apoi se toarnă în vase obișnuite în care se scaldă bolnavul.

     Cu decoctul din boz se spală umflăturile, mătricele, scrântiturile, obrintelile, iar cu resturile lor, călduțe, se fac legături, oblojeli. Rădăcina de boz se fierbe bine, cu tătăneasă, poliniță și rădăcină de brusture, se pune apoi pe ele făină de secară, piper negru, untdelemn și  tărâțe de grâu, iar cu amestecul obținut se fac cataplasme pentru dureri de mijloc, de șale. Decoctul din rădăcină sau din fructe se întrebuințează împotriva bolii de apă. Se fierb boabele sau rădăcinile pisate într-o oca de apă, până scad pe un sfert, și se beau trei păhărele pe zi; ori se fierb boabele coapte cu o jumătate de oca de zahăr, până se obține un magiun, care se pune într-o oală curată. O altă oca de boabe se pune într-o oca de spirt sau rachiu bun și se lasă să stea câteva zile la căldură. Bolnavul ia câte o linguriță de magiun și câte un  păhăre plămădit cu boabele de boz.

     Bozul verde se pune în cotețul păsărilor, împotriva păduchilor și puricilor, spunându-se și descântece:

Pentru că mâine e sărbătoare,

Iacă, v-am adus și eu o floare,

Să vă gătesc,

Să vă grijesc,

Pe trup să vă pun pelin

Și să vă încing

Cu un curmei de boz,

Și voi, flăcăi, să vă porniți la drum,

Că la pădure e verdeață

Și frumușață.

Și de aici de mână vă luație,

În pădure să stați,

Că la mine n-o să aveți noroc,

Că eu în toate părțile dau foc,

Și tare mi-e teamă că n-aveți

Unde să ședeți!

            ***

Hei, boi negri!

Că eu m-am sculat,

Cu mătura v-am măturat

Și departe v-am aruncat,

Sub brăduți mărunți,

Sub poale de munți.

     Paparudele sunt jucate de fetițe între 13-15 ani, îmbrăcate în boz. În Gorj, Paparuda este jucată de flăcăi, nu de fetițe. Un vătaf al Paparudelor stabilește pe cel ce se îmbracă duminica, peste cămașă, cu tulpini de boz și se pornește prin sat, pe la casele gospodarilor, însoțit de ceata flăcăilor, care îi cheamă, în cântece, să ude Paparuda. 

     În unele ținuturi, bozul este întrebuințat, ca și alunul, pentru focurile morților. În unele sate din Bărăgan, Caloianul se îngroapă între bozii, la o fântână.

                                                                                                 Adrian Bucurescu

    

miercuri, 22 martie 2023

Demonul Înțepător

 


          Mitologie daco-română

 

     Năpârca sau vipera este un șarpe mic, veninos, din regiunile de munte, care are pe cap un semn negru în formă de V, coada scurtă, conică și pe spate o dungă neagră în zigzag. O specie de viperă mai mare este vipera cu corn, mai veninoasă, care are deasupra botului un fel de corn format din solzi. ”Năpârcă” sau ”viperă” i se spune și unei persoane rele, perfide. Variante pentru năpârcă sunt: năpârcea, năpârcuță, năpârcică ”năpârcă mică”, năpârcoaică ”năpârcă mare” și năpârcitură ”vrajă; farmec”. Denumirile românești vin din graiul geto-dacic, anume din NAPA RAKA ”Demon Înțepător”; cf. rom. naibă; rug; rachiu; râcă; a râcâi; slav. rog ”corn”; alban. neperke ”năpârcă”. În graiul illyr, i se spunea și NAP ARTIKA, cu același sens ca în graiul geto-dacic; cf. rom. naibă; urzică; latin. urtica ”urzică”; de aici albaneza a moștenit varianta nepertke ”năpârcă”.

     Năpârca este singurul șarpe veninos din țara noastră. Ziua iese din ascunziș și se încălzește la Soare, iar noaptea pleacă la vânătoare după șoareci. Se mai deosebește de șarpele obișnuit, ”de casă”, prin cei doi dinți (colți) veninoși de pe maxilar, străbătuți de-a lungul lor de un canal ce se deschide la vârf. Când gura este închisă, colții stau culcați pe cerul gurii. Când năpârca mușcă prada, colții veninoși se îndreaptă cu vârful în jos și prin canalul lor se scurge în rană veninul produs de două glande. 

     În medicina tradițională românească, mușcătura de năpârcă se vindecă și cu ajutorul descântecelor, cum este acesta din Orlat, jud. Sibiu:

- Hârlă în gârlă, 

Unde ai fost?

- Am fost la vaca mândrelor.

- Și ce ai făcut la vaca mândrelor?

- Am împlântat spinul

Și am vărsat veninul.

- Curând să te întorci

Să-ți iei spinul

Și să-ți duci veninul,

Că dacă nu-ți înturna

Dimineață în revărsatul zorilor,

Te vom lua

Și te vom duce la balta neagră

Și te vom scoate în cale

Și-i plesni ca o cicoare!

Iar micuța N. va rămâne curată,

Luminată,

Ca argintul strecurat,

Ca Maica Domnului care a lăsat

Numele Tatălui

Și al Fiului

Și al Sfântului Duh!

Amin.

     În prezent, cel mușcat de năpârcă trebuie să ia imediat următoarele măsuri de prim ajutor: se leagă piciorul sau mâna deasupra locului mușcat, se presează rana cu degetele pentru a accelera sângerarea, după lărgirea ranei printr-o tăietură făcută cu o lamă dezinfectată; se pune o compresă cu alcool sau cu apă pe rană; se merge la spitalul cel mai apropiat, pentru injectarea cu ser antiviperin.

     În tradițiile românești, Legătura Șarpelui se face astfel: ”Încleștezi degetele mâinilor, și uitându-te la șarpe neclintit, citești cele ce urmează, de trei ori; iar dacă va fi șarpele mare, de șase ori, de nouă ori; dacă va fi mare de tot, de 12 ori:

Păsăruie pistruie,

Pe bucium să suie,

Pe bucium de vie tăiată,

Peste gard aruncată.

Buciumul să aprinsă,

Ploaia plua și-l stinsă.

Băgai piatra în apă,

Nu băgai piatra în apă,

Ci băgai piatra în apă,

Gura șarpelui să se încleștească.

Floricică de mere,

Când floarea va înflori,

Trupul șarpelui va înlemni.

     După această de trei ori citire, de va fi mai mic șarpele să zăpăcește și nu poate să fugă; atunci, de voiești, îl ia și umblă cu dânsul, însă nu ești slobod niciodată să-l omori, că pierzi puterea deasupra lui. Și când voiești să-i dai drumul sau a apucat de a intrat în gaură, îl dezlegi ca să nu moară acolo, și zici așa: - Nu leg gura șarpelui, ci-l dezleg ca să să ducă precum a fost și mai nainte”.

                    

                                                                                                        Adrian Bucurescu

    

joi, 9 martie 2023

Meșterul Siminic

 


          Mitologie românească

     Legenda Meșterului Manole este cunoscută de cei mai mulți Români, făcând parte din miturile noastre fundamentale. Balada circulă mai ales în Sudul României și printre Macedoromâni. În Nordul țării, mai precis în Maramureș, eroul legendei este Meșterul Siminic, care nu lucrează înă la porunca niciunui voievod și nici nu înalță o mânăstire, ci probabil o cetate:

Colo-n jos pă prundurele,

Zânduiesc tri frațurele,  

Pă cât zua zâduie,

Noaptea tăt să râsâpe.

            ***

Colo-n jos pă prundurele,

Să zâdesc tri zâdurele,

Care cum zâdu-l făce,

Noaptea tăt să  râsâpe.

     Conform unei vechi credințe, Siminic, conducătorul zidarilor, le propune acestora s-o zidească pe prima soție ce va veni cu mâncare la ei:

Siminic, meșter mai mare:

- Haidați, măi frați, că cinăm

Și-apoi noi să ne culcăm,

Să vedem care ghisăm,

Care nevastă-a zini

Mai întâie cu prânzu,

Noi în zâd u-om zâdui.

              ***

Siminic, meșter mai mare,

El din gură-așa grăie:

- Care nevastă-a zini

Demineață cu prânzu,

P-aceie u-om zâdui.

     Meșterul Siminic visează că tocmai soția lui va veni prima cu prânzul:

Și Siminic s-o ghisat

Și s-o trezât supărat,

C-a lui nevastă-o zinit

Mai întâie cu prânzu.

     Ca și Meșterul Manole, cel din variantele maramureșene se roagă la Dumnezeu să-i împiedice soția să vină prima, iar Domnul îl ascultă: 

Dumnezeu l-o ascultat,

Bruj-nainte i-o țâpat,

Pe departe s-o ferit

Și de el nu s-o lovit.

     Apoi Dumnezeu îi trimite în cale soției lui Siminic un lup și o ploaie grozavă, dar femeia trece și de acestea și sosește prima. Atunci Siminic ia cumplita hotărâre:

- Haideți, frați, să prânzim,

C-api-n zâd o zâduim.

O zâduiră până-n brâu

Și-o răsărit on schic de grâu;

O zâduiră până-n barbă

Și-o ieșit on schic de iarbă.

     Ca și Ana lui Manole, soția lui Siminic este îngrijorată mai ale de soarta copilului ei mic:

- Zâdari, zâdari, rău mă strânge

Și viața mni să strânge.

Dacă-n zâd voi mi-ți băga,

De pruncuț cine-a cota?

     Cuprins pesemne de remușcări, Siminic ar vrea să împiedice pe ceilalți zidari să-i zidească soția:

Siminic din grai grăie:

- Nu vi-i vouă milă-or ba,

Să-mi zâduiți nevasta,

La pruncuț țâță cine-a da?

     Însă meșterii au răspunsul pregătit:

- Or zini ciute din munte,

Cu țâța până-n jenunche,

La pruncuț țâță i-or da

Și vântu l-a legăna.

     Importanța acestor variante maramureșene este deosebită. În primul rând ele demonstrează că legenda este mult mai veche decât epoca lui Neagoe Basarab și a zidirii Mânăstirii Argeșului.

                                                                                                        Adrian Bucurescu