Viorelele sau/și Toporașii

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Toate plantele din flora României poartă nume tracice, fiind încă un argument al originii nelatine a poporului nostru, precum și dăinuirea lui din cea mai îndepărtată vechime pe acest pământ. Un exemplu în acest sens este vioreaua, moștenire a etnonimului BOYROI, atestat ca trib dacic de la izvoarele Vistulei. După cum era specificul limbii trace, cu sumedenie de omonime, și acest etnonim avea mai multe tâlcuri: BOY ROI ”Plantă Strălucitoare; Braț (Ramură) de Apă; Mlădiță Curată; Iarbă Frumoasă; Pui Sănătos; Crenguță În-cântătoare; Soi Minunat”; cf. rom. pai; foaie ”frunză”; pui; engl. boy ”băiat”; rom. Rai; râu; rouă; rui ”roșcat; arămiu; roșcovan; roșiatic; ciocârlan; ciocârlie”; alban. rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; BOYROY ”Strălucire; Superioritate; Înălțare; Creștere; Mlădiță; Ramură; Braț; Creație; Inteligență; Măreție; Mărinimie; Ocrotire; Tămăduire; Farmec; Mireasmă; Impresionant; Descântec; Salvare”; cf. rom. boier; a birui; pârău; faur; a făuri; viorea; fior; fiară; vaier; vioară; a se înviora; baier ”amuletă; talisman”; latin. puer ”copil”; alban. bujar ”boier; nobil; darnic; generos; galant”; bujari ”generozitate; larghețe; nobilime; boierime”. Multe din aceste tâlcuri i se potrivesc și viorelei, care-și trage denumirea tot din BOYROI. 

 

     Vioreaua este o plantă mică ierboasă, frumos mirositoare, care crește prin livezi, tufișuri, margini de pădure, având și varietăți cultivate, pentru mirosul frumos al florilor. Viorele sunt folosite ca expectorant și sudorific, dar mai ales în cosmetică, pentru parfum de viorele. Florile s-au întrebuințat și pentru vopsit în albastru. Ceaiul din rădăcini se lua împotriva tusei. Ca pectoral se folosea și ceaiul din flori. Rădăcina se dădea copiilor mici să o roadă, ca să le iasă dinții. Frunzele se puneau pe răni și bube. Se credea că sporește farmecul celor care o purtau. De aceea, fetele o aduceau și o sădeau în grădinițe sau în ulcele. Se făcea cu ele cununițe și se puneau pe mormântul fetelor și flăcăilor. O doină din Banat spune: ”Frunză verde de mohor, / Când o fi, mândră, să mor... / Cunună de viorea / Să o vadă maică-mea”. Se spune că viorica nu era o floare ca acuma, ci o copilă frumoasă. ”Cât timp a trăit maică-sa, nu era altă copilă mai iubită și mai fericită decât ea. Murind maică-sa și însurându-se taică-său de-a doua oară, vitrega nu putea deloc s-o sufere. Pentru toată nimica o mustra, o batjocorea și o bătea. Și azi așa, mâine așa, până ce într-o primăvară, nemaiputând-o suferi, o luă de mână, o duse la marginea unei păduri, și acolo o aruncă în omăt, cugetând că va degera și se va mântui pentru totodeauna de ea. Și într-adevăr, copila fiind mică și gingașă și neștiind pe unde să iasă din pădure, să se întoarcă acasă, în scurt timp, tupilându-se sub un tufiș și adormind acolo, a degerat de frig. Dar ea nu peri pentru totdeauna, ci se prefăcu într-o floricică, căreia îi zicem viorică. Și de atunci înfloresc viorelele primăvara, până ce nu apucă încă a se duce omătul. Și deoarece copila avea niște ochi întunecați-albaștri, și floarea viorelei e albastră”. 

 

     Dar viorelei i se mai spune și toporaș, denumire moștenită tot din limba tracă, anume din DOBERES, clan al Tracilor Paioni. Iată și tâlcurile: DO BERES ”Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Ardent; În (pe; de; la; din; cu) Vârf; Care înțeapă; Care străpunge; Care împunge; Care (se) bate; Cel Războinic; Cel Sălbatic”; cf. rom. de; engl. to ”la”; rom. făraș; peruzea; perie; a peria; var; a vărui; pară (de foc); vară; baros; latin. purus ”curat; curățat; natural; pur; nepătat; cinstit; virtuos”; verus ”adevărat; autentic; veritabil; real; drept; just; cinstit; sincer; conștiincios”; alban. bar ”iarbă; leac; remediu”; rus. berioza ”mesteacăn”; vera ”credință”; DOBERES ”Strălucitor; Curat; Bun; Sănătos; Frumos; Slăvit; Cinstit; Superior; Vârf; Înțepătură; Tăietură; Lovitură; Despărțire; Deosebire; Delimitare”; cf. rom. țifraș ”ornamentat; împodobit; cochet; mândru”; toporaș; teafăr; topor; a doborî; a tăbărî; tabără; Dobra, Dobre. Dobrea (n.); latin. Tiberis - fluviul Tibru; rus. dobro ”bun”.   

 

     Ceea ce e și mai interesant cu termenul DOBERES este că intrase într-o formulă geto-dacică sacră. Astfel, în ritualul de trimitere a solilor la Zalmoxis, preoții cântau: DOBERES DABE IS ”Cei Curați (Vrednici) se înalță”. Tot atunci spectatorii se prindeau într-o horă jucată până astăzi, zisă Ciuleandra sau Șuleandra. Din DOBERES DABEIS, etimologia populară a reținut un vers cu care începe cântecul omonim: Două fire, două paie...

     Dar iată că  și altă delicată floare poartă numele de toporaș. I se mai spune și tămâioară, violetă sau micșunea. 

 

Dincolo de valoarea ornamentală, tămâioarele sunt plante comestibile, atât frunzele cât și florile. În volumul ”200 de Rețete Cercetate”, apărut în Moldova pe la 1842, scos de Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, apare și o rețetă numită ”zalatină de toporași”. Pelteaua de toporași era obținută din sucul florilor, îndulcit cu zahăr și închegat cu gelatină, pe vremea aceea obținută din oase de morun. Iată și minunata rețetă: ”Să iei 60 dramuri toporași (200 gr.), numai frunzele (petalele) de la floare și le opărești cu o litră (320 ml.) de apă clocotită. O lași până se limpezește, apoi torni apa aceea peste 40 dramuri (130 gr.) zahăr. Pui și zamă de la două alămâi și o lași puțin să fiarbă, apoi pui trei dramuri (10 gr.) de clei topit de morun. O lași să se răcească și o strecori printr-o până în calup (formă de metal)”. În Europa medievală, meșteri specializați extrăgeau ulei parfumat și esență din această plantă. Florile proaspete conțin un pigment puternic, care a fost întrebuințat în mod tradițional la vopsirea țesăturilor în albastru-pastelat.

     Cu numele de tămâioară, gingașa floare este legată de celebra regină a Massageților, TOMYRIS. 

 

     Iată tălmăcirile din acest nume glorios: TO MYRIS ”Cea Strălucitoare; Cea Curată; Cea Frumoasă; Cea Bună; Cea Apreciată; Cea Inteligentă; Care (se) simte; Cu Mireasmă; Cea Minunată”; cf. rom. de; engl. to ”la”; rom. mirază ”oglindă”; mire; mireasă; muiere; mioară; miere;mir; a se mira; alban. i mire ”bun”; miresi ”bunătate”; mirez ”aromă; mireasmă”; miro ”mir”; mirosje ”miruire”; mirre ”smirnă”. TOMYRIS ”Strălucitoarea; Vrednica; Inteligenta; Curata; Frumoasa; Plăcuta; Înmiresmata; Minunata; Grozava”; cf. rom. a (se) dumiri; tămâiere; tămâioară; temere; arom. dâmară ”neam”; alban. xhamor ”sticlos”; damar ”izvor; vână; filon”; tmerr ”groază; spaimă; oroare; înfricoșare”; tmerroj ”a (se) îngrozi; a (se) înfricoșa; a (se) înspăimânta”. 

  

     În fine, denumirile de micșunea, micșinea și micșin îi vin acestei minunate flori tot din tracă, unde avem atestate numele de MUCASEN și MUCASENUS, ultimul fiind al unui Dac din Apullum. Iată ce înseamnă și MUCASEN/MUCASENUS: MUCA SENUS ”Ramură Frumoasă; Mlădiță Curată; Plantă Minunată; Iarbă Tămăduitoare; Plantă Hrănitoare”; cf. rom. moacă ”bâtă; ciomag”; mac (bot.); omag (bot.); a sana ”a însănătoși; a îndrepta; a înfiripa; a întrema; a înzdrăveni; a lecui; a ridica; a tămădui; a vindeca”; sân; latin. sanus ”sănătos; întreg la minte”; alban. sane ”fân”; sanez (bot.) ”gențiană”; germ. schon ”frumos”. MUCASENUS > *MOXINUS ”Hrană; Grâne; Bucate; Bunătăți; Întremare; Forță; Superioritate; Belșug; Mulțumire”; cf. rom. magiun; micșunea; a măcina; Măgeanu, Moceanu (n.); latin. maximus ”maxim; în cel mai înalt grad; foarte mult; perfect; bucuros”; franc. magasin ”magazin”. 

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Brândușele

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Neîntrecuți erau strămoșii noștri daci la poezie, după cum afirmă chiar autorii antici străini. Ne-au rămas până astăzi foarte multe denumiri poetice ale plantelor, unele înțelese, altele mai misterioase. Printre ultimele, se află și brândușele, care nu sunt trecute nici pe lista plantelor medicinale dacice, întocmită de botaniști greci și romani. 

     Să vedem așadar cum stau lucrurile! Mai întâi trebuie să cercetăm dicționarele antice, unde apar și câțiva termeni tracici. Astfel, în dialectul traco-messapic, BRENDON însemna ”Cerbi”, iar BRUNDA și BRUNDUSIUM se tălmăceau prin ”Cap de Cerb”. Mai trebuie amintit și localități traco-illyre, precum BRINDIA, BRUNDISA și BRUNDISIUM, ultima fiind port civil și militar la Marea Adriatică, întemeiată de Illyri pe locul unei așezări a Iapygilor sau Messapilor, de asemenea neamuri tracice. 

     ”Și care-i legătura între cerbi și brândușe?” s-ar putea întreba oareșcine. S-o vedem! În graiurile tracice, BR-UNDUSIUM însemna ”Coarne Ramificate; Corn Înflorit; Ramură Încolțită; Flori cu Cornițe; Plantă Cornută”; cf. alban. bri ”corn”; rom. undiță; untișor (bot.); grec. anthos ”floare”; end ”polen”. În decursul veacurilor, din tâlcurile de ”Plantă Cornută; Planta Cornutelor” Românii i-au acordat untișorului denumirea de untul-vacii! Dar aici interesează doar brândușele, ale căror petale seamănă cu niște cornițe.

     În țara noastră, sunt mai multe soiuri de brândușe. Astfel, un asemenea soi este brândușa zisă și șofrănel, care crește prin tufișuri, poieni și marginea pădurilor din munți. Plămădită în rachiu de drojdie, se bea împotriva frigurilor ori se învârtea în jurul capului, ca și alte specii înrudite.

  

     Un alt soi de astfel de plante sunt brândușele de primăvară, care cresc prin fânețe, pășuni și rariști de pădure. Vestesc primăvara cu florile lor liliachii-violacee. În Moldova, cu flori de brândușă de primăvară și de toamnă se vopseau sculuri de lână și ouă în ”brândușiu”. Florile lor s-au folosit pentru vopsitul lânii sau firelor și în Țara Bârsei. Pe scoarțele mai vechi sunt vrâste cu motive brândușii, pe fond negru, roșu sau maro. Apariția timpurie a florilor, înainte de topirea zăpezii, a fost atribuită, în Țara Oltului, Țara Hațegului etc., mamei lor vitrege, care le alungă din pământ. Și în Bucovina se spunea că ”maștera pământului scoate brândușele în luna lui Mart, când e frig afară, zicând: - Du-te, du-te afară, ce șezi, c-amu-i cald, e Soare!” De aceea, și la mașterile cele rele li se spunea: - Nu fi așa rea ca maștera pământului, care a dat brândușa afară în luna lui Mart!” De rezistența ei la frig se leagă obiceiul, din unele zone, de-a mânca prima brândușă găsită primăvara, ca preventiv împotriva frigurilor. În Banat, la Moșii de Primăvară, se dădeau de pomană așa numiții ”brânduși” ori ”brândușei”, niște colaci în formă de om, cu cap, mâini și picioare. 

  

     Brândușa de toamnă sau ceapa-ciorii crește prin fânețele și pășunile umede. Florile ei roșii-liliachii vestesc toamna, iar primăvara de timpuriu, din bulbul ce-l au în pământ se dezvoltă frunzele. Planta, mai ales bulbul și semințele, se întrebuințează în industria medicamentelor. Florile plantei s-au folosit și pentru vopsit. În unele zone, se credea că florile apără de brâncă, de aceea se mâncau toamna. Se mai întrebuința la răni, degerături și împotriva reumatismului. În multe părți, se spălau pe cap cu decoctul plantei pentru creșterea părului și împotriva păduchilor de cap. În Țara Hațegului, cu florile se ungeau pe piele, ca să nu-i înțepe puricii. În Ținutul Năsăudului, fetele o punau în groscior, adică în smântână, și apoi se ungeau cu el pe față, ca să se rumenească. În medicina veterinară decoctul plantei se folosea pentru brâncă, iar fiertura concentrată din semințe sau bulbi, împotriva râiei. În Bucovina se spunea că brândușele sunt bucuria morților: ”așa cum ne bucurăm noi de brândușe primăvara, când le vedem întâi, tot așa se bucură și morții de ele”. De aceea, se spunea că brândușa de toamnă ”e păcat s-o rupi”.

  

     Brândușa mică sau șofranul vărgat, cu bulb comestibil, crește prin fânețe și crânguri, prin pășunile uscate de pe coline. Florile se foloseau pentru vopsit în galben și pentru a falsifica șofranul. În Moldova, se obținea din ea culoarea ”galben opărit” (deschis), pentru bumbacul ce se întrebuința la țesutul vrâstelor la ștergare. Se culegeau mai multe feluri de brândușe, se fierbeau până se obținea o culoare măslinie și apoi se puneau în fiertură sculurile de bumbac, care se țineau o zi și o noapte la căldură, apoi se scoteau, se spălau în apă rece și se uscau.

 

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Măria Sa, Apollon-Zalmoxis

 

     Nădejdea Celor cu Sânge de Dac

 

Izgonirea Romanilor din Dacia

 

          Strălucitoarea Izbândă a Strămoșilor Noștri 

     Mai întâi, unui viteaz nobil get, din teritoriul liber aflat în S-E țării, Muntenia de astăzi, i s-a zis LOMAN ”Luminosul; Iluminatul”. În celebrul poem ”Cântecul Nibelungilor” este pomenit ca voievod al Valahiei, cu numele de Ramunc și Sigeher. A propovăduit libertatea Daciei prin toate ținuturile necucerite de Romani, până când, în fruntea unei puternice oștiri a trecut Oltul și a început atacurile împotriva Romanilor. Încă nu știm câtă vreme au durat luptele. În oastea lui au intrat și foarte mulți din teritoriul ocupat. Astfel, însuflețiți de dragostea față de patria lor natală și de ura împotriva cotropitorilor, Geto-Dacii i-au înfrânt pe Romani, alungându-i definitiv peste Dunăre. 

 

     Devenit împărat al Marii Dacii, a fost numit ROMAN ”Învingătorul; Vrednicul; Ardentul; Strălucitorul; Minunatul”; cf. rom. a rămâne ”a câștiga; a învinge”; romanul - dans popular; melodia după care se dansează romanul”; râmnă ”perseverență; hărnicie; ardoare; sârguință; zel; voie; voință; vrajă; vrăjitorie”; rumen; a (se) rumeni; romaniță, româniță ”mușățel”. 

 

     Pe un opaiț descoperit în ruinele cetății Drobeta scrie: ROMAN E SIS ”Roman e Cel mai Mare”; cf. rom. e; sus; șes; șaș ”vultur”; alban. sasi ”cantitate”; shesh ”șes; platou; podiș”. Nevolnicii noștri ”istorici” numesc înfrângerea Romanilor ”retragerea aureliană”. Umiliți, nici Romanii n-au lăsat mărturie despre alungarea lor peste Dunăre.

     Iată însă o inscripție, de cea mai mare importanță pentru istoria noastră, înscrisă pe o cărămidă descoperită la Băile Herculane: VEXILLATIO DACIARUM. Ca mai toate spunerile tracice, și această inscripție conține mai multe tâlcuri: 

     1. VEKS IL LATIO DACIA RUM ”I-au bătut Voinicii Daciei pe Romani; I-au izgonit Oștenii din Dacia pe Romani”; cf. rom. bici; a biciui; fugă; a fugi; slav. bega ”fugă”; franc. boxe ”box”; rom. el; ăl; îl; lat; leat ”contingent; subunitate militară; soldat”; latin. latus ”larg; întins; mare; amplu”; alban. ledh ”meterez; stăvilar”; grec. lithos ”piatră”; DACIA; rom. Râm (arh.) ”Roma”. 

     2. VEKS ILLATIO DACIA RUM ”I-au alungat (spulberat) din Țară Dacii pe Romani”; cf. rom. fugă; a fugi; latin. vexo ”a zgâlțâi; a scutura; a maltrata; a vătăma; a devasta; a jigni; a vexa; a asalta”; slav. bega; rom. olat(ă) ”provincie; regiune; ținut; teritoriu; moșie; gospodărie mare”; DACIA; RUM; rom. Râm.

     3. VEX ILLATIO DACIA RUM ”I-au fugărit Vitejii (Mândrii) Daci pe Romani”; cf. rom. fugă; a fugi; latin. vexo; slav. bega; franc. boxe; rom. aleat ”măreție; splendoare (a codrului)”; DACIA; RUM; rom. Râm.

     4. VEXILLATIO DACIA RUM ”I-au bătut Dacii pe Romani”; cf. rom. Pâșlete ”vânt care bate dinspre Nord”; latin. vexillatio ”detașament de vexilari; corp de cavalerie”; pugilatus ”pugilat; luptă cu pumnii”; DACIA; RUM; rom. Râm.

     A se înțelege că, în graiul dacic, RUM nu însemna doar ”Roma; Roman(i)”, ci și ”Stricați”! Cf. rom. a râma; râmă.Poate că de la RUM vine și expresia românească a-și da arama pe față.

     După cum sugerează toponimul Bocșa - ”Bătaia; Lupta; Zdrobirea” - aici s-a dat lupta hotărâtoare dintre Daci și Romani. 

 

     Actualul oraș Bocșa, ca și Băile Herculane, de unde provine inscripția respectivă, este situat tot în județul Caraș-Severin. Este locuit încă din cea mai îndepărtată Antichitate, în vatra sa fiind descoperite vestigii din perioada culturii Coțofeni, datând cu 1.800 - 1.600 î.e.n. Localitatea se întinde într-o mică depresiune din Nordul Muntelui Dognecea, pe râul Bârzava, străjuit de Culmea Mare la Sud și de Dealul Areniș la Nord, la 24 km. de Reșița.

     Așadar, nici că vreau să mai aud de așa-zisa ”retragere aureliană”! De unde s-au mai retras vreodată Romanii de bunăvoie? Fie din ignoranță, fie din răutate, cercetătorii noștri, unii ziși chiar ”savanți”, ne-au scris o istorie de doi bani, umilitoare, atacând și astăzi mândria noastră națională. A venit vremea să-i redăm Daciei toată slava cuvenită și să fim demni de măreția și vitejia ei!

 

                                                                                                              Adrian Bucurescu

 

 

Tezaur dacic recuperat prin Interpol

 

                                 Muzeul Național de Istorie a României

”Tatăl Nostru”, în graiul Geților

  

 

          Strălucitoarea Stirpe a Vlaho-Rinchinilor

     A apărut pe Fb fotografia unui text de o importanță majoră pentru istoria și limba noastră, anume celebra rugăciune ”Tatăl Nostru”, mulțumită Profesorului Preot Nicolae Feier, care a dat-o la iveală. Grație acestui ilustru cercetător, am aflat că textul este păstrat într-o mânăstire romano-catolică și că a fost descoperit în Alexandria Egiptului de un savant american de origine armeană, numit Jack H. Antreassian, purtător de grijă a Bisericii Sfântul Grigore Luminătorul din Complexul Sfântului Mormânt din Ierusalim. 

     Cercetători ca Nicolae Feier, Constantin Daniel și alții au tribuit textul neamului tracic al Bessilor, pentru că titlul este BEAS. Numai că BEAS se tălmăcește prin ”Înclinare; Închinare; Rugăciune; Descântec; Vrajă”; cf. rom. pieziș ”înclinat”; piez, piază ”semn care prevestește binele sau răul; prevestire; augur; ființă sau lucru despre care se crede că aduce cuiva noroc sau nenorocire”; a merge în piez ”a colinda de Crăciun”; alban. vais ”a se apleca; a se închina”; latin. poesis ”poezie; artă poetică; operă  poetică”; pius ”(care-și împlinește datoria față de zei, părinți, patrie etc.); pios; credincios; temător de zei; cinstit; virtuos; bun; devotat; afectuos; iubitor; sacru; sfințit; sfânt; scump; drag; drept; legiuit”.

     Am văzut, în studiul ”Vlahii, cuceritorii Balcanilor”, că, prin veacul al VIII-lea, Geții sau Vlahii de la Nordul și Sudul Dunării au plecat în Peninsula Balcanică: ”așa numiții Vlahorinchini și Saudatii, ocupând Bulgaria și întinzându-se puțin câte puțin în diferite locuri, se făcură stăpâni pe Macedonia și la urmă veniră la Sfântul Munte, cu femei și cu copii, căci nu era nimeni ca să-i oprească și să se lupte cu ei”.

     Cu siguranță, acei Vlahorinchini sunt străbunii Meglenoromânilor, care-și spun Vlași și care sunt atestați exact prin locurile despre care pomenește însemnarea de mai sus: Macedonia Centrală din Grecia, unde se găsește cea mai mare parte a regiunii istorice Meglen, în Republica Macedonia, în Bulgaria și în Turcia.O mică parte dintre ei au fost strămutați, în perioada interbelică, și în Dobrogea.

 

 

     Dialectul lor este mai apropiat de cel dacoromân decât dialectul aromân.

    

     Am citit textul astfel: TATA NYI SI NYE JESCS ÎN NOR, SZĂ SZFÎNTĂLASKĂ-SZĂ NUMILJE-ȚI, SZĂ VIJE LUMEA TO, SĂ FIJE KUM TU AJ DĂ GÎND, PĂKUM ÎN NOR, ASA SĂ PĂ PĂMÎNT! PITA NYI ZÎ DĂ ZÎ DĂ NYI NAĂ ASTĂZ! SĂ JARTĂ NYI PĂKATU NYI, PĂKUM SĂ NOJ JIRTĂNY ALUJE! SI NYENA Ă NYE FASE PĂKAT! SĂ NU NYE DU ÎN SILIJ ALĂ! DA SZLUBA GYI NYJ DĂ RELJI! AMIN.

     J se citește I!

     Lexic:

NYI, NYE, NAĂ - ”al nostru;nouă; noi”;

NOR - ”cer”;

LUMEA - ”lumina”; cf. rom. lume (arh. și reg.) ”lumină”;

PITA - ”pâinea”; 

ASTĂZ - ”îndată; degrabă”; cf. rom. astăzi; stejă ”grabă”;

ALUJE, ALĂ - ”altuia; altora”; cf. rom. ăluia; ăleia; latin. alius, alia ”altul; alta”; 

NYENAĂ - ”mereu”; cf. rom. noian ”cantitate, volum mare din ceva; belșug; mulțime; număr mare de ființe, de lucruri, de fenomene”.

FASE - ”șterge; curăță; albește”; cf. BESSI; rom. fuză ”spumă de lapte proaspăt muls; (cal) înspumat”; alban. fshji ”a șterge; a mătura”; germ. weiss ”alb”; 

SILIJ - ”putere; dominație; stăpânire”; cf. rom. silă (arh.) ”putere; forță; constrângere”; a sili ”a forța; a constrânge”; alban. seli ”sediu”;

SZLUBA - ”a feri; a păzi; a salva”; cf. rom. a slăbi ”a da drumul din strânsoare; a lăsa liber; a slobozi; a lăsa în pace pe cineva”; latin. salveo ”a fi sănătos; a fi bine; a fi salvat”; salvus ”intact; sănătos; teafăr; în bună stare”;

GYI - ”gospodărie; acaret; lucru(ri)”; cf. rom. hei ”dependință; acaret; loc în jurul casei; unelte din gospodărie; loc de casă; curte”; alban. gje ”lucru; obiect”.

     Rugăciunea este în limba română veche, foarte asemănătoare cu cea de astăzi, și aparținea Geților Vlahorinchini, care încă mai practicau Cultul Zalmoxian. Se știa de acest text mai demult, dar nu a fost popularizat pentru că se vede limpede că limba română provine din geto-dacă, nu din latină, chiar dacă seamănă și cu ultima. Seamănă, dar nu răsare!

     Creștinii nu au tradus corect rugăciunea ”Tatăl Nostru”! De-ar fi doar ciudata rugă adresată lui Dumnezeu, ”Și nu ne duce pe noi în ispită!”! Iată cum ar suna în româna actuală rugăciunea zalmoxiană:

     Tatăl Nostru, ce ne ești în Cer, sfințească-Ți-se numele, să vină lumina Ta, să fie cum ai de gând, precum în Cer, așa și pe Pământ! Pâinea noastră zi de zi dă-ne nouă îndată! Să ne ierți păcatul nouă, precum și noi iertăm altora! Și mereu să ne ștergi păcatul! Să nu ne duci în puterea altuia! Să ferești lucrurile noastre de rele! Amin.

     Da, primii creștini s-au inspirat la greu din Zalmoxianism! În acest sens, Sfântul Origenes scria într-o polemică: ”Apoi fiindcă noi (creștinii - n.n.) cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca Geții care cinstesc pe Zalmoxis”.   

     Quod erat demonstrandum!

                                                                                                      Adrian Bucurescu

Revoluția Rusă din 1905

 

                                              S-au schimbat doar uniformele!